Povesti despre Romania

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Povestita celor curiosi si dispusi sa asculte cu un oarecare interes – si compatriotii mai mult sau mai putin multumiti de a se fi ratacit în „paradisul“ canadian, atinsi de o cumplita plictiseala, nu sunt prea numerosi – România de azi enerveaza pâna la greata, e plânsa cu lacrimi de crocodil, blestemata din adâncul sufletului sau e harazita, pur si simplu, disparitiei. Se întâmpla, cel mai adesea, ca proaspatul revenit din tara sa se trezeasca povestind si sa nu-l asculte nimeni sau sa i se spuna de la obraz ca nu e nevoie de traversat oceanul pentru a afla ce-i cu România, cu românii si, în general, cu Europa falimentara.
Ma trezesc, deci, povestind. Nu de mult, pe prima pagina a unui cotidian care oscileaza între adevar si dilematic, era relatata cu entuziasm povestea unui militar român care si-a pierdut o mâna si picioarele în Afganistan. Un erou, se spunea în titlu. Un erou al natiunii, se nuanta patriotic ceva mai jos. Un mercenar, de fapt, într-un razboi absurd, de mult pierdut, spitalizat în Statele Unite pe cheltuiala României (350.000 de dolari), vizitat si felicitat de doua ori de „cel mai puternic om al planetei“ si de prima sa doamna (Barack Obama si Michelle) si decorat cu Emblema de Onoare a Armatei Române. De-a lungul anilor, nici politicienii, nici comentatorii atitrati si nici, cum s-ar fi cuvenit, elita în voga, alintata, prospera si colonizata n-au îndraznit niciodata sa-si puna întrebari serioase despre ce cauta sârmanii militari români în Irak si în Afganistan si de ce se cheltuiesc milioane de dolari împrumutati pentru a servi doar interesele geo-politice ale Americii belicoase, care câstiga razboaie doar în filme.
Cu câteva zile înainte, când înca mai plutea în aer mirosul micilor salvati de un prim-ministru a carui maturitate si viziune politica se rezuma la tunsoare, la obraznicii si glumite, treceau la televizor imagini cutremuratoare de handicapati chemati umilitor în fata unei comisii medicale pentru a-si reînnoi certificatul pe baza caruia sa-si primeasca ajutorul lunar de 240 de lei. Tot cam atunci s-a consumat, cu revolta de rigoare, si s-a îngropat rapid si fara niciun rezultat concret episodul aiuritor al „salariilor nesimtite“ de mii de euro ale directorilor agentiilor si companiilor de stat. Iar câteva zile mai târziu, platiti cu salarii de mizerie si înfricosati de perspectiva privatizarii impusa de Fondul Monetar International, postasii protestau cu disperarea trista si neputincioasa a celor care se stiau condamnati. Jaful programat al privatizarii CFR Marfa si al altor câtorva ramasite a ceea ce a fost odata bogatia tarii, alte cerinte fara drept de apel ale FMI-ului, e în plina desfasurare.
O, dar câte nu se pot povesti, bune si rele, sinistre si înduiosatoare, grotesti si rizibile despre România din aceasta primavara si poate dintotdeauna si pentru totdeauna! Cum sa nu te prapadesti de râs, sa nu-ti iesi din fire sau sa nu fii stupefiat când o femeiusca de o frumusete îndoielnica, încurcata pâna mai de curând, se pare, cu un actor american, e plimbata pe platourile de televiziune ca o dovada de reusita în viata? Cum sa nu fii tulburat când doua tinere judecatoare oficiau în functie de sumele enorme pretinse si încasate de la cei pe care ar fi trebuit sa-i condamne la ani grei de închisoare? Cum sa nu te enervezi si sa nu suspectezi de urât aranjament, de prostire în fata a plebei coabitarea dintre un presedinte dezavuat, guvernator impus coloniei de coloni, si un prim-ministru imberb si de o suficienta abisala, pregatit si sprijinit sa-i ia locul de cei care au tras, trag si vor trage vesnic sforile! Cum sa nu bagi de seama, pierindu-ti cheful de a mai vota vreodata, ca nu exista nici cea mai mica deosebire între guvernantii pretinsi de dreapta din urma cu un an si coalitia struto-camila, socialist-liberala, instalata la putere de atunci încoace! Nicio deosebire fundamentala, de altfel, între presedintii, parlamentele si guvernele care s-au succedat de douazeci si trei de ani sub stindardul faimos al capitalismului si al democratiei liberale, care au îngaduit si îngaduie o patura de jefuitori si de privilegiati. Ca pluralismul, campaniile electorale dezmatate, urnele si participarea resemnata la circul alegerilor n-au schimbat si nu vor schimba nimic în tara! Vremea iluziilor democratice a trecut!
Fapt care era de prevazut. Nu se întâmpla numai în România, ci pretutindeni pe planeta capitalista. Spre amintire sau luare la cunostinta, în 1975, într-o perioada de efervescenta politica, de optimism colectiv, de solidaritate internationala si de utopii sociale, intelectualul conservator Samuel Huntington estima ca eficienta unui sistem democratic pretinde în general „un nivel de apatie si de neparticipare a unor indivizi si grupuri“. Nu s-a înselat. De treizeci de ani, neoliberalii care domina ideologic în Europa si în Statele Unite se inspira din teoria economistului James Buchanan a „alegerilor publice“. Dispretul fata de democratie si tirania majoritatii fac jocul predispozitiei alesilor politici de a sacrifica interesul general în favoarea clientelei financiare si a asigurarii propriei realegeri. Este, de altfel, rolul mecanismelor coercitive care inspira constructia europeana, aplicate de guvernantii români cu zelul eternelor slugi din vocatie si cu versatilitatea mostenita din convulsiile istoriei si adusa la zi cu o rara pricepere.
Si totusi! Cum sa nu gusti tihna unei cafele si a unei tigari pe o terasa, la un sfârsit de saptamâna când, abandonat de automobile si de agitatii galagiosi agatati de telefoane, Bucurestiul si poate întreaga tara se transforma miraculos într-un oras si o lume pasnica de provincie, unde se aude pâna si fosnetul copacilor înverziti!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper