O mare expozitie: Oravitzan

Nu am sa încerc vreodata sa  îmi arog aere de cunoscator în domenii care trec de expertiza mea. Am studiat muzica doar suficient cât sa ajung meloman, iar cunostintele mele în domeniul artelor vizuale sunt si mai precare. Am însa convingerea ca o educatie artistica minima este cea care ne poate face sa privim arta cu minima întelegere necesara pentru delectare si pentru reflectie. Si mai cred ca arta adevarata, cea care nu mimeaza trairile si care se naste din inspiratie si munca, nu din impostura, poate oferi diverse niveluri de întelegere pentru oricine, astfel încât nimeni nu se poate simti complexat.
A privi un tablou de Silviu Oravitzan poate fi un exercitiu de admiratie pentru oricine. Chiar si un copil nestiutor va putea sa observe ca lucrarile pictorului banatean sunt pur si simplu frumoase. De aici pâna la oamenii trecuti prin scoli înalte, care vor descoperi sensurile profunde ale artei maestrului Oravitzan, sunt o infinitate de trepte ale delectarii artistice, ale revelatiei si ale cunoasterii; oricine poate afla, pentru sine, un loc pe aceste trepte, cu simpla bucurie a privitorului sau cu maxima întelegere a celui care si-a exersat îndelung mintea si simturile, prin lectura si prin vizite în muzee…
Probabil ca vizitatorul comun al muzeelor de arta românesti, daca ar fi sa numeasca 10 mari artisti contemporani din tara noastra, nu s-ar gândi sa includa si pe Silviu Oravitzan în acest clasament. Si asta, pentru ca acum el este mai cunoscut în strainatate decât în România.
Nascut în 1941, într-un sat din Caras-Severin, copilul învatatorilor Iosif si Ecaterina Cretu, el a urmat pâna în 1963 cursurile scolare, liceale si universitare doar în Banat. Tot acolo, a avut si primele expozitii, la Lugoj, în 1966, si la Timisoara, în 1968. Legat sufleteste de Oravita, unde a si trait o vreme, si-a ales numele pe care îl va asterne pe pânze si sub care s-a facut cunoscut în întreaga lume. Totusi, pentru cine îi parcurge biografia, este evident faptul ca Silviu Oravitzan este un artist care nu s-a grabit. Abia în 1969, pe când înca era profesor de desen, expune pentru prima oara în Capitala la Sala Dalles (care, pe vremea aceea, este adevarat, era regina salilor de expozitii bucurestene, cea care consfintea recunoasterea valorii unui artist!) si, în fine, în 1976, pentru întâia oara participa la o expozitie în strainatate, la Manchester; nu împlinise 35 de ani. Se poate spune ca, abia de atunci încoace, cariera lui Silviu Oravitzan începe sa capete recunoastere, fiind invitat sa expuna în Grecia, Germania, Portugalia, Suedia si Franta, în urmatorul deceniu. Pâna în 1989 avusese mai multe expozitii în strainatate decât în România. Dar lucrurile nu s-au schimbat nici dupa acel an. În continuare, raportul expozitiilor din România, în comparatie cu cele din strainatate, continua sa fie cam de una la trei, pâna în ziua de azi. Totusi, numarul acestora a crescut mult, în ultimii 15 ani, dupa ce a avut primele expozitii în SUA. Publicul din România l-a (re)descoperit cu adevarat abia în 2007 si 2009, cu prilejul unor importante expozitii pe care le-a avut la Sibiu si, respectiv, la Timisoara. A mai expus, într-un grup de prestigiu, în anul 2012, la Mogosoia, dar adevarata întoarcere în Bucuresti, prima dupa 1969, o face abia acum, în 2013, prin ceea ce îmi pare a fi cea mai importanta expozitie a unui artist român contemporan din acest an.
Expozitia se numeste simplu: „Oravitzan“. Artistul nu a vrut sa continue seria de expuneri „Lux Lumen“, desi unele din lucrari provin din perioada în care, în deceniul trecut, Oravitzan a organizat mai multe prezente ale sale, alegând acest nume. Lumina lumii este cea care îl calauzeste mai departe pe Silviu Oravitzan, desi, adeseori, ai senzatia ca însusi Dumnezeu i-a suflat peste pensula, coborând pe Pamânt cu lumina Sa. Prevazuta initial sa se desfasoare în cinci sali diferite, pâna la urma, din motive care nu îi sunt imputabile artistului, expozitia actuala se constituie într-un periplu prin mai multe sali: „Irina Nicolau“, „Oaspeti“ si „Foaier“ – toate acestea, la Muzeul National al Taranului Român – si în „Holul cu mozaic“ din palatul de la Mogosoaia. Vernisajele au avut loc în zilele de 16 si 19 mai, strângând un mare numar de cunoscatori si de curiosi.
În mod evident, arta lui Oravitzan nu poate fi povestita. Cei care au vorbit la cele doua vernisaje, secretarul de stat Radu Boroianu, (înca) directorul Muzeului de Arta Timisoara, Marcel Tolcea (despre a carui rusinoasa „evaluare“, de catre o comisie organizata sub patronajul Consiliului Judetean Timis am scris, cu putina vreme în urma) si Doina Mândru, directorul adjunct al Centrului Cultural Palatele Brâncovenesti, au încercat sa adune, în putine cuvinte, esenta unui îndelung parcurs intelectual, sintetizat cel mai bine în trecerea prin cele trei sali de la muzeul bucurestean. Acolo, din atmosfera aproape sepulcrala a Salii „Irina Nicolau“, trecem la explozia de lumina pogorâta, parca de la Hristos însusi, prin filtrul unei muzici tibetane  (aleasa de compozitoarea Cornelia Tautu), în Sala „Oaspeti“ si ne ridicam spre ceruri în abstractismul stelar din Sala „Foaier“. Cât despre expozitia din palatul brâncovenesc, nici ca se putea alege mai bine o sala precum „Holul cu mozaic“, unde aurul pardoselii si obiectele colectiei Nasta par sa fie gazde perfecte pentru lucrarile lui Oravitzan, care întregesc spatiul, de parca ar fi trebuit sa se nasca acolo.
Desi, de aceasta data, se concentreaza pe expresia picturala, expozitia lui Oravitzan are relief sculptural – fapt evident si numai daca am privi modul în care sunt expuse lucrarile din primele doua sali. Impresia pe care vizitatorul o are este ca maestrul si-a gândit lucrarile parca special pentru aceste sali. Munca intensa, alaturi de cele doua curatoare (Monica Morariu, pentru expozitia de la Muzeul Taranului, si Doina Mândru, pentru cea de la Mogosoaia) nu se lasa ghicita, pentru ca este acoperita de firescul pe care numai marea arta îl poarta.
De la Ion Frunzetti si Andrei Plesu pâna la Radu Preda si Ioan I. Ica jr., multi au fost cei care au vorbit despre opera lui Oravitzan. Probabil, însa, ca unul dintre cei care a reusit sa sintetizeze cel mai bine mesajul acesteia a fost Paul Barbaneagra, atunci când a spus: „Sigur ca nimeni nu poate vindeca alienarea lumii moderne, dar macar o asemenea arta da posibilitatea sa ne-o asumam mai putin dureros, mai putin catastrofic. Adica, ne ajuta sa gasim un echilibru interior, în raport cu dezechilibrul care devine din ce în ce mai sufocant, mai apasator, datorita unei forte care vine din adâncul fiintei si care îti permite sa-ti reamintesti anumite valori, care nu sunt numai ale artei, care sunt ale fiintei, pentru ca arta traia, înainte, ca expresie a fiintei, nu ca expresie a unui talent, a unui punct de vedere personal. Or, aceasta reîntoarcere la originile artei si la raportul de ordin ontologic cu lumea constituie, cred, poate principala calitate a artei lui Silviu Oravitzan.
Albumul realizat de galeristul timisorean Razvan Gavrila, într-un timp record, si care poate fi cumparat din expozitie, este interesant pentru oricine va încerca sa ia cu el, acasa, o parte din opera maestrului.
Expozitia poate fi vizitata pâna la 23 iunie, la muzeul bucurestean, si pâna la 30 iunie, în cel de la Mogosoaia. „Poate? am spus? Ma scuzati.“ Expozitia trebuie vizitata…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper