Nu doar poezie

Un articol de ALEX CIOROGAR

Angela Marcovici, Intimitate, Editura Charmides, 2013.

 

Nu stiu cine-l mai citeste azi pe Blake, în afara de filologi, sau cine mai apreciaza, cu onestitate, „Songs of Innocence and of Experience“, dar cert e ca, de atunci, despre experiente s-a tot scris, fie ele religioase ori cotidiene, la fel cum s-a scris si despre inocenta sau despre naivitate, dar rareori s-a scris în mod simultan despre si din interiorul ambelor „vârste“. Ba chiar mai rar s-a întâmplat asta în interiorul literaturii române. Or, daca exista în orizontul literaturii contemporane vreun autor român care sa cunoasca reteta care sa descrie posibilitatile de combinare, în scris, ale celor doua Weltanschauung-uri, aceasta nu e alta decât Angela Marinescu. E limpede, din acest punct de vedere, de ce noul ei volum se numeste „Intimitate“ – doar aici, doar în aceasta zona, eul „real“, abisal (liric sau altfel) are curajul sa se priveasca cu luciditate, si sa-si recunoasca ambele fete. Iata, pentru început, doar titlurile unor poeme cuprinse în volum: „Autoportret“, „Jurnal“ sau „În afara mea“. De unde mai pui faptul ca autoarea alege sa semneze, de aceasta data, cu numele real. Tocmai datorita acestei dualitati se pot întrezari, în volumul publicat la Bistrita (Editura Charmides), doua registre sau doua „voci“ semnalate deja de cele câteva cronici aparute si semnate de Daniel-Cristea Enache, Adina Dinitoiu, Bedros Horasangian si Stefan Baghiu: „de ce ar mai trebui sa iasa la suprafata/ puii lor vulnerabili pâna la obscenitate?“, „ma misc, fac gesturi cu mânile,/ îmi rotesc în orbite ochii,/ manânc dulceata, îmi pipai sânii (unul a disparut)/ abdomenul si sexul“ pe de o parte, si „s-au sfârsit cam toate lucrurile./ se întrevede ceva/ caruia nu-i mai pot spune viitor/ trecutul invadeaza totul/ viitorul este ultratrecut“, „am ajuns sa simt/ cu fata la perete.“, pe de alta.
Noi, dar vechi
Chiar daca în ultima vreme, în majoritatea interviurilor, poeta dadea semne de satietate în fata cuvântului: „observ ca nu prea mai am la-ndemâna cuvinte. Am ramas muta“ („Steaua“, nr. 9-10, 2012), „Nu ma mai intereseaza, am depasit povestea cu scrisul“ („Adevarul“, 2010) –, scriitoarea se întoarce, totusi, la poezie (atât la scris, cât si la calitatea acestuia): „neputinta puilor este hipoplazica si rece“, „«precizia de sex a boltii înstelate»“, „sau poate, când si mai demult, noi doi, din/ scaunele/ noastre cu rotile, deoarece eram handicapati,/ ne-am atins, mai întâi mâinile, apoi, separati si/ indiferenti, am privit cu o mare intesitate/ cerul“. Cu riscul de a suna scolaresc, voi spune ca tocmai din acest motiv volumul Angelei Marinescu poate dobândi statut de arta poetica. Iata, în acest sens, titlurile altor poeme: „Am auzit cântece“, „Post-poezie“. Relevante, în toate acestea, e dimensiunea meta-discursiva a poemelor: „profesoara de limba franceza, ce i-a facut praf/ pe elevi/ si pe ea, handicapata familiei,/ tipacarescriecusânge/ spunea, oarecum cu grija si emfaza, «am lucrat numai cu cadre universitare»./ tensiunea, neagra, dintre masculii universitari/ si/ tipacarescriecusânge/ diferenta de instructie. ei erau în mod covârsitor/ doctori în litere, critici literari,/ decidentii în literatura,/ eseisti cosmopoliti si impregnati de surse“.
Chiar daca în acest fel poezia ei risca sa piarda din prospetime, din putere sau mai rau, chiar daca autoarea risca sa nu mai surprinda cu nimic, faptul e evitat prin punerea în pagina a unui discurs tonic – „sunt o cadelnita ce se clatina si se prabuseste/ în fata peretului, adica a tabernacolului/ fulgerat si trasnit“, „pe calea ferata, unde Eleonora si-a pus gâtul si/ i l-a spulberat trenul“ – cuplat cu dereglari sau doar distorsiuni la nivelul imaginilor, dure în esenta lor („calugaritele sunt otravite, înca din copilarie,/ de morbul singuratatii si al mortii“, „vorbeam în soapta, cu o fiinta ciudata, nu o/ putea/ defini, dimpotriva, ma delimitam de ea, nu/ voiam/ s-o ating sau macar s-o privesc,/ eram detasata, ca un obiect sexual“). Poeta mizeaza pe instrumentalizarea tendentioasa a psihologicului. Fie ca îsi drapeaza sintagmele în ironie si auto-ironie („într-o seara târzie, umeda si contorsionata,/ atât de perfecta încât mi s-a facut frica“, „somnoroasele femei/ pasive, lascive, impregnate si penetrate/ pe la cuiburi se aduna“), fie ca nuanteaza diferite aspecte prin adoptarea unor strategii de self-awareness care, nu o data, se transforma în cinism (aproape englezesc), autoarea pare sa stie cum functioneaza mecanismele manipularii cititorilor (instruiti) de poezie: „am auzit cântece în cer/ si eu sunt pe pamânt/ miscarile mele sunt reci si precise,/ nu mai au caldura si confuzia/ stupida/ a tineretii“, „rudele mele de sânge/ precise si iresponsabile/ învaluite într-o/ ceata deasa/ danseaza/ ca niste imagini/ violente pe zid“.
„People like us are unhappy in this world and in the next“ (Georg Büchner)
Pe de alta parte, putem vorbi aici despre o poezie configurata nu doar pe niste structuri schizoide, ci proiectata pe un fond dramatic, daca nu chiar tragic: „vibratiile matematice ale intensitatii privirii/ peretului/ le am în sânge, nu în creier“, „pe suprafata hainelor mele se joaca,/ într-un clarobscur derizoriu,/ nebunia/ pe dedesubtul hainelormele, pe piele, ma linge,/ ca un cîine turbat, nebunia“. Si cum în poezie nimic nu este aleatoriu, merita sa insistam, pret de câteva rânduri, asupra motto-ului care deschide volumul – „Woyzeck ist werzweifelt“ („Woyzeck e disperat“) –, preluat din „Woyzeck“-ul lui Georg Büchner. E recunoscut faptul ca dramaturgul a murit înainte sa termine de scris piesa si ca diversi autori au încercat sa o întregeasca. Se vrea si volumul Angelei Marcovici înca o asemenea „completare“? Posibil. Sa fie acesta un truc, un indiciu intertextual cum ca versurile scrise în ghilimele si/sau în paranteza ar reprezenta un reflex al aceluiasi tip de disperare? Probabil. Un aspect asupra caruia nu ne putem îndoi, însa, e ca, în chip postmodern, volumul procedeaza la o actiune de destructurare, deconstructie sau demitizare a unor locuri comune sau conventii poetice: „Somnoroase pasarele“, „Autoportret“, „Jurnal“, „Nonpoezie“ etc…
Conjugati verbul „a tâsni“
Un volum pe cât de liric (a se citi si personal) pe atât de rece în tonurile sale, „Intimitate“ releva un anumit tip de simtire si sensibilitate exclusiv feminina: „sa nu port/ haine de plumb/ mate elegante acadamice“, „sunt miscarile mele de poeta virgina“, „credinta, cacofonia si oligofrenia (triada indestructibila/ sufletului feminin)“. O poezie paradoxala, iata, a disperarii, a neputintei, a nimicului, a nebuniei („nimic/ nimic/ nimic/ nimic/ nimic“, „încât ti se face greata si îti vine sa vomezi/ mereu si trebuie sa-ti bagi degetele în gât./ gâtul, adica beregata“), dar si a frumusetii, a luminii, a soarelui si a Nordului. O poezie care, în consecinta, înseala asteptarile, si, nu în ultimul rând, o poezie despre rusi, submarine si lichide (sânge, urina, saliva). În majoritatea poemelor exista ceva care „tâsneste“ („sa-mi tâsneasca în fata, mutra alba si descarnata“, „si din cap a tâsnit umbra si întuneric“, „hemoragie masiva de neputinciosi între/ malurile/ înalte ale unui dumnezeu lichid si ironic“, „pe cine ar mai putea interesa/ întunericul meu/ din care/ tâsneste/ urina.“) din adâncurile fiintei – o anabaza lirica ce, din pacate, aduce sinele la suprafata nu în vederea iesirii din infern, ci tocmai pentru a sfârsi într-unul. Efectul de poezie atinge cotele maxime tocmai aici, fiindca Angela Marcovici stie cum sa fructifice si sa dirijeze aceste „excursii“ virtuale.

Un comentariu pentru “Nu doar poezie”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper