Note despre moralitate în politica

Un articol de GEORGE APOSTOIU

De multa vreme, România a fost perceputa ca un fel de rai al coruptilor. Interesata si nu neaparat gratuita, învinuirea a avut un efect devastator devenind paravanul, nu obstacolul, degradarii vietii politice si economiei din tara noastra. O astfel de explicatie pare inadecvata, pentru unii inacceptabila deocamdata, dar nu va trece multa vreme si va trebui sa fie tratata drept principala cauza a exilului economic la care au recurs milioane de români. Sa-ti parasesti dezamagit propria tara este un gest de disperare dublat de unul de revolta. În conditiile prelungirii crizei mondiale, exilul românilor se poate transforma într-o adevarata drama. Tulburarile cronice ale vietii financiare, dificultatile de relansare economica, instabilitatea politica de ici si de colo, toate legate ombilical de marea coruptie de pretutindeni vor complica viata milioanelor de români chiar daca au devenit de la o vreme cetateni europeni cu acte în regula. Subiectul merita o sustinere argumentata, separata.
Domnul Herman Van Ronpuy
la Bucuresti
La sfârsitul lui aprilie presedintele Consiliului European Herman Van Rompuy a vizitat România, a avut convorbiri cu presedintele, cu prim-ministrul si a urcat în Dealul Arsenalului, la Parlament. Din dorinta de a nu ma lasa antrenat în speculatii, voi trece peste misiunea înaltului emisar al Uniunii Europene. Am, totusi, doua motive sa fiu macar rezervat. Primul: desi vizita aceasta este a patra în calitate de sef al unei Europe nici federala, nici unitara, nici solidara, nu o pot decupla de interese legate de primenirea institutiilor europene ce se va produce anul viitor. Ma gândesc ca votul României va fi bun la ceva. Al doilea: dl Van Rompuy are o datorie morala fata de români. Domnia sa nu a uzat de prerogativele functiei pe care o îndeplineste pentru a tempera excesul de autoritate al sefului Comisiei Europene, José Manuel Barroso, care, în vara trecuta, l-a confundat pe primul-ministru al României cu una dintre secretarele sale. Pacat. În Belgia lui natala, pe vremea când era prim-ministru, dl Van Rompuy trecea drept „artizan al compromisurilor imposibile“. Un flamand cu studii umaniste la prestigioasa Universitate Catolica din Leuven, completate cu studii politice cum este dl Van Rompuy, putea sa-i aminteasca domnului Barroso ca nu mai conduce de decenii bune organizatia studenteasca maoista din Portugalia lui Salazar. Vremurile sunt altele si chiar dl Barroso se vrea acum cu totul altul. Adica politician de dreapta.
Ce-i de preferat, cunoasterea averilor sau schimbarea ministrilor?
Întrebarea se naste firesc acum când aflam cât de bogati (rar, foarte rar saraci), sunt cei care ne guverneaza. De parca nu le-ar fi fost de ajuns coruptia, guvernantii (nu numai români) recurg la frauda fiscala si devin clienti ai bancilor sau ai corporatiilor de apartament offshore. Bancile sunt preferate pentru secretul bancar, offshore-urile pentru discretie si raporturile lor foarte subrede cu legea. Daca nu se întâmpla ca ziaristii de la „Le Monde“ sa scoata la lumina afacerea frauduloasa a unui ministru, chiar cel al Finantelor Frantei, poate ca am fi petrecut vara asta linistiti sau am fi ramas doar cu grija alegerilor din Germania. Iata ca guvernului domnului Hollande nu-i prieste anonimatul. Pâna va gasi solutii la promisiunile din campania electorala care le-au asigurat victoria în alegeri, socialistii din Palatul Matignon ofera celor care cer locuri de munca o lege pentru casatoriile homosexualilor si transparenta în privinta averilor ministrilor. Mai bine putin decât deloc. Doar zgomotul pe tema conturilor nedeclarate ale unui ministru a fost prea mare. Sa recunoastem ca „afacerea Cahuzac“ este una banala, comuna, frecventa. Câti politicieni nu-si adapostesc în banci straine averile pentru a scapa de darile nationale! În Franta, ca si în România sau oriunde, aceasta se cheama evaziune fiscala. Parisul vorbeste de moralitate si promite transparenta. Transparenta (notiune vehiculata de Gorbaciov cu rezultatele prea bine cunoscute în Uniunea Sovietica) nu le-a dat satisfactii francezilor. La ce le-a folosit sa afle ca un ministru din guvernul Jean-Marc Ayrault poseda un apartament de 50-60 mp. plus o bicicleta iar colegi de-ai lui au milioane de euro în banci? Parlamentul francez a luat deja în dezbatere „legea patrimoniului“ în speranta ca va pune ordine în conflictele de interese si în evaziunea fiscala. Ideea framânta de mult Bruxelles-ul. Presedintele Herman Van Rompuy, de care am vorbit mai sus, a anuntat ca lupta împotriva evaziunii fiscale se va afla pe agenda reuniunii Consiliului European din 22 mai. El crede ca este bine sa se profite de elanul politic actual în favoarea punerii în discutie a secretului bancar. La nivel guvernamental, unele state, mai ales Germania doamnei Merkel, se declara favorabile controlului dar dimensiunile acestuia nu sunt întelese de toti în acelasi sens. Austria refuza sa ia în seama o astfel de reglementare, Elvetia rezista, Luxemburgul ademeneste lumea cu accesul la secretul bancar, dar partial si abia din 2015. Poate va avea ceva mai mult succes Washington-ul care a adoptat o lege prin care bancile straine care vor sa opereze în Statele Unite sunt obligate sa semnaleze conturile cetatenilor americani pe care le adapostesc.
Îngerii si democratia
Un intelectual român ce se revendica filosof din scoala lui Noica ne asigura ca îngerii au misiunea sa ne scape de erezia nationalista. Chiar mai mult, minunatele fapturi (daca si acestea vor fi având materialitate!) vor inspira pe intransigentii luptatori pentru democratie sa scape omenirea de multe pacate. Atâta doar ca doritorii trebuie sa accepte si sa se lase calauziti de „Christos ca principiu supranational“. În ce ne priveste pe noi, românii, eu constat ca am fost ascultatori si suntem pe cale de vindecare; rezultatele se vad cu ochiul liber si nu cer demonstratie. Altii care, ce-i drept, nu au trecut prin erezii ca ale noastre, nu par dispusi sa ramâna la mila îngerilor. Într-o tara cu legi vechi si ordine consolidata, un economist celebru a fost invitat la o dezbatere televizata pe tema responsabilitatilor marii finante si ale companiilor multinationale pentru criza mondiala. Moderatorul se dovedea mult prea încrezator în bisturiul democratiei încât, excedat de zelul acestuia, invitatul a simtit nevoia sa-i mai taie din elan: sper, a spus el, sa fi aflat si dumneavoastra ca democratia nu se face cu îngeri. Spuse de un premiat Nobel, cuvintele au cazut ca un trasnet.
Amploarea evaziunii si a ingineriilor financiar-bancare din paradisurile fiscale scapa de mult de sub control. O publicitate pe internet suna cam asa: „ezitati sa va instalati societatea de afaceri în Cipru? Veniti în Malta, unde taxele sunt de numai 5%“. Desi era în engleza, cunoscatorii spun ca reclama se adresa rusilor bogati derutati de criza în care a intrat Ciprul ca paradis fiscal. Malta este o destinatie sigura, micile state Luxemburg, Andorra, Monaco, San Marino, ca sa nu mai vorbim de insulele din Pacific si Caraibe, sunt promitatoare. Mult mai sigura si mult mai promitatoare ramâne, sa recunoastem, Marea Britanie. Bruxelles-ul, cu puterile lui atât de slabite de criza si de incertitudini, încearca sa faca presiuni asupra bancilor din statele membre ale Uniunii Europene pentru a le determina sa accepte, fie si partial, modificarea reglementarilor privind secretul bancar. Acesta este la originea boom-ului „economiilor de cazino“ gândite sa aiba viata efemera si bogati fara nume. Criza din Cipru, ultima în data dintre cele care au zguduit zona euro, evidentiaza mai degraba dependenta guvernelor de banci decât puterea acestora de a le controla. Marea finanta face legea. Înotam în absurd considerând ca putem sa impunem morala în viata politica. Noua batalie pentru controlarea paradisurilor fiscale – despre desfiintare nici nu poate fi vorba – este o noua dovada ca democratia trece prin grele suferinte. Marile escrocherii nu se mai sfârsesc.
Tot despre pacatele coruptiei
Am vrut sa dau cronicii de azi o perspectiva strict europeana dar o dezvaluire de ultima ora ma face sa poposesc si în lumea noua. Iscoditori, ziaristii de la „New York Times“ au descoperit ca CIA a finantat timp de zece ani, în plin razboi, Consiliului National afgan de Securitate, organism dependent de presedintia Afganistanului. Cum operatiunea nu a mai putut ramâne secreta, presedintele Hamid Karzai a confirmat stirea precizând ca nu este vorba de sume importante. Ziaristii de la New York Times vorbesc, totusi, de zeci de milioane de dolari. Dar pentru acestia mai importante decât suma ramân modul de livrare si destinatia banilor. Milioanele de dolari ajungeau în lichiditati, transportate în valize si rucsacuri, la Consiliul National de Securitate care, la rândul lui, le distribuia, macar în parte, capeteniilor militare afgane pentru a se asigura de loialitatea acestora în lupta cu talibanii. Daca pâna aici afacerea avea, sa admitem, o oarecare noima, în continuare lucrurile par de neînteles. Capeteniile militare afgane recompensate astfel aveau legaturi cu traficantii de droguri si cu talibanii! Nici un control, precizeaza AFP, nu a fost efectuat de catre CIA în legatura cu utilizarea subventiilor varsate, în principiu, pentru victoria în razboi si sporirea influentei americane în Afganistan.
Sa revenim în Franta. Ce vor socialistii francezi cu declararea averilor guvernantilor? Sa legifereze moralitatea în politica? Dar legile dupa care este condus un stat democratic nu asta trebuie sa asigure? Sa aiba democratia nevoie de legiferarea moralitatii? Mai degraba as fi tentat sa-i dau crezare inegalabilului Bernard Shaw care a lasat pentru politicieni vorbe memorabile: „Les hommes politiques et les couches doivent être changés souvent… et pour les même raisons“. Adica: oamenii politici si scutecele trebuie schimbate des… din aceleasi motive. Vorbele de duh ale marelui Shaw le-am gasit reproduse într-un comentariu pe marginea masurii guvernului francez de a face cunoscute averile propriilor ministri.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper