Morfologia identităţii

Un articol de GEORGE APOSTOIU

La 8 Mai europenii au sarbatorit 68 de ani de la victoria Aliatilor împotriva Germaniei naziste. În capitalele statelor învingatoare, la Moscova, Londra, Paris si Washington, evenimentul este sarbatorit în fiecare an. Nu si la Berlin. În Germania, 8 Mai nu a produs si nu va produce niciodata efuziuni aniversare. Convine sau nu, gestul este unul de decenta, pe care germanii se simt datori sa-l adopte fata de istoria lor.
Consecventa germana
Nemtii au acceptat, au salutat si considera reconcilierea franco-germana ca model de cooperare europeana. Din aceasta întelegere nu au eliminat tragedia produsa de nazism, dar nici nu au renuntat vreodata la mândria de a fi germani. Ei au o preocupare constanta, manifestata fara  ostentatie, de a recupera deficitul de putere, de prestigiu si de reputatie produs de înfrângerea lui Hitler. Ca si popoarele nordice, nemtii au reusit sa se fereasca de agresiunea împotriva identitatii lor – capcana în care au cazut rapid românii – ceea ce le-a permis sa nu abandoneze idealul reunificarii statului. Eliminând agitatiile sonore sau isteria patriotard-nationalista, guvernele de la Bonn, acum de la Berlin, au adoptat cea mai eficienta strategie din câte se putea pentru refacerea puterii Germaniei. Azi, reconcilierea franco-germana nu trebuie înteleasa ca o garantie a stabilitatii fara cusur si a întelegerii fara nabadai. Francezii sunt tot mai deceptionati de Uniunea Europeana (în cazul lor, chiar fara îndreptatire) iar germanii continua sa ramâna „europenii“ cei mai fideli chiar în vremuri de criza. Binomul franco-german creat ca motor al consolidarii proiectului pan-european este profitabil cu schimbul, când Parisului, când Berlinului. Sa adaugam înca un adevar niciodata spus: desi nu este contestat, rolul de lider european al nucleului franco-german a fost dobândit cu rabat la democratie si perpetuat tacit, prin omisiune, în constitutiile europene. Situatia are inconvenientele ei, masinaria are momente în care se gripeaza din varii motive. Unul dintre acestea a aparut odata cu venirea la putere a socialistilor francezi ai lui Hollande, diferiti de cei ai lui Mitterrand, care se simteau în largul lor cu crestin-democratii lui Helmut Kohl. Liberalii francezi de centru-dreapta, perdanti la ultimele alegeri, îl fac responsabil pe presedintele François Hollande de „degradarea continua si constanta a relatiilor franco-germane“. Critica este oarecum îndreptatita, zilele faste ale întelegerii cuplului Merkel-Sarkozy au trecut. Dar dificultatile de întelegere între Paris si Berlin, fara a fi moneda curenta, nu sunt de azi. Vigoarea doamnei Merkel, mai ales în acest an electoral, capata uneori alura unor ordine, ceea ce îi stânjeneste pe socialistii francezi. Nu de putine ori fostul presedinte Sarkozy a încercat acelasi disconfort dupa care spiritul reconcilierii de acum o jumatate de secol aducea excesele la realitate. Un nou episod al disputelor putea sa izbucneasca recent daca nu intervenea ministrul de Externe Laurent Fabius. Într-un document ce urma sa fie lansat în chiar luna aniversara a victoriei Aliatilor, socialistii francezi au atacat-o fara menajamente pe doamna Merkel numind-o „cancelara austeritatii“. Trimiterea sagetilor înspre politica rigida a cancelarului german este îndreptatita. Eticheta, apropiata de formula calamburului, nu a fost însa pe placul ministrului Laurent Fabius. Prin natura lui, calamburul uzeaza de sensuri ascunse ale cuvintelor pentru a le face subversive. La toamna, doamna Merkel va încerca sa obtina un nou mandat, iar socialistii francezi nu uita si nu iarta usor  implicarea domniei sale în campania electorala din 2012 în favoarea lui Nicolas Sarkozy. Pericolul escaladarii disputelor trebuia evitat, iar Fabius, abil, a luat la timp distanta fata de atacul în fasa al socialistilor, de altfel camarazi ai lui de partid. „Pe cât de legitime sunt discutiile utile cu partenerul nostru german, pe atât este de deplasat sa ataci seful unui guvern vecin lasând impresia ca Germania este responsabila de pierderea (capacitatii) de competitivitate si de toate dificultatile noastre. Spun da dezbaterilor, nu pugilatului. Sa întarim parteneriatul. Franta, singura, nu poate fi o optiune. Daca Europa este în recesiune sau stagneaza, aceasta aduce consecinte negative si asupra Germaniei. Trebuie sa explicam acelora dintre compatriotii nostri care înca nu au înteles ca germanii nu sunt francezi care vorbesc germana si germanilor ca francezii nu sunt cu totii «greieri iresponsabili»“. Aluzie la placerea francezilor de a discuta politica. Fabius stie ca pentru a fi credibila, politica cere decenta si întelepciune.
Franta depresiva
Dupa Charles de Gaulle, toti presedintii care au ocupat fotoliul de la Elysée si toate guvernele instalate la Matignon – François Hollande si prim-ministrul Jean-Marc Ayrault nu fac exceptie – au avut si ei obsesia refacerii puterii, mai ales a gloriei Frantei. Istoria nu a mai fost de partea lor. Cu toate acestea, conducatorii le-au întretinut cetatenilor Republicii iluzia maririi de altadata. Daca ar fi sa ne luam dupa investigatiile facute în februarie de Institutul de sondaje ViaVoice, visul francez este pe cale sa se prabuseasca. Evolutiile din societatea franceza prezinta interes pentru orice stat european, de aceea ma voi opri la acest sondaj, folosindu-ma de detaliile preluate de revista „Le Point“ în articolul „Franta depresiva“.
În conditiile mondializarii (globalizare, cu numele ei americanesc), francezii trec printr-o „depresie colectiva“ nu din cauze economice, ci pentru ca sunt pe cale sa-si piarda „sentimentul identitar“. Pentru doua treimi dintre ei, Franta este în declin în sectoarele sanatatii (70%), învatamântului (69%) si capacitatii asistentiale a „statului providential“. În principal, aceasta „depresie colectiva“ nu vine din suma dificultatilor individuale sau a constrângerilor economice si sociale, ci din sentimentul larg raspândit al pierderii identitatii. „Depresia franceza se explica într-o mare masura prin aparitia sentimentului de identitate pierduta“. Crescuti în ideile de libertate, egalitate si fraternitate pe care le-a adus în viata lor Revolutia de acum mai bine de doua secole, francezii au preferat „un stat aproape de ei“. Sondajul efectuat de ViaVoice arata ca si aceasta valoare a democratiei franceze este pe cale de a se pierde. Aproape doua treimi, adica 69% dintre francezi, considera ca „statul providential“ este în declin sau se afla pe punctul de a disparea. Sentimentul vine din neputinta în fata involutiilor din sectoarele cu un grad înalt de interventie a statului în asistenta sociala. Procentajele francezilor deceptionati de sistemul lor de sanatate (70%), de educatie si învatamânt (69%) sunt considerate extrem de mari. Opt din zece francezi cred ca sistemul social care a stat la baza statului providential, adica: securitatea sociala, ajutorul de somaj, salariul minim garantat si pensiile va fi pus în discutie. Cel al pensiilor a intrat deja în dezbatere publica si nemultumirile sunt mari. Daca ar putea, 38% dintre francezi ar parasi tara. Principalele slabiciuni ale Frantei în conditiile mondializarii provin, dupa opinia a 53 % dintre intervievati, din fiscalitatea excesiva, din regulile si constrângerile administrative (52%) si din lipsa de competitivitate  produsa de costurile muncii (36%). Remediul acestei stari ar putea veni de la o mobilizare în jurul elementelor de solidaritate si printr-un nou atasament la marile valori. Aproape jumatate dintre francezi, 46%, considera ca trebuie construit, inventat, un nou mod de viata; 92% dintre ei sunt favorabili crearii unei „marci Franta“, brand, cum ar spune americanii, pentru a face ca, prin comert si economie, „talentul si performantele întreprinderilor franceze sa ajunga în strainatate si în Franta“. Deceptia sau depresia nu sunt atotbiruitoare. A mai ramas un dram de optimism datorita încrederii francezilor în valori, precum munca (44%), justitia sociala (34%), respectul pentru om (30%) si, mai ales, în cele traditionale: cultura (46%), calitatea vietii (36%), cercetarea (30%).
Noile nemultumiri ale indignatilor
Pasnicii protestatari spanioli care au initiat „miscarea indignatilor“ si au cerut transparenta si independenta fata de marea finanta mondiala, au iesit din nou în strada. De data asta, nemultumirile lor vizau în primul rând masurile guvernului Spaniei pentru evacuarea din case a nefericitilor care nu-si mai pot plati datoriile. În al doilea rând, ei si-au aratat indignarea fata de ei însisi pentru ca au avut naivitatea sa creada ca mesajul lor, preluat de numeroase alte miscari sociale din diferite tari, va fi luat în serios de guvernanti. Cum ar veni, indignatii sunt nemultumiti de nereusita indignarii lor. O întrebare fireasca: ar avea, oare, guvernantii de azi decenta de a lua în calcul o miscare sociala pasnica de protest? Sunt sceptic. Au dreptate francezii când cred ca statul providential dispare. Astazi, statul salveaza bancile de la faliment, nu vindeca depresiile sociale.

 

IDEO TELEJURNAL

P.S. Cu mare întârziere am intrat în posesia unei reviste (?) frantuzesti „À nous Paris“ din 18-25 martie, în care am gasit un reportaj de la Salonul Cartii la care România a fost invitata de onoare. Chiar titlul reportajului, À la découverte de la littérature roumaine, îmi confirma – nu mai aveam nevoie – ca orice stradanie de a face cunoscuta literatura româna în Franta, alta decât cea creata acolo, în tara Luminilor, nu trece de bariera clipei. Chiar si cu interventia generoasa oficiala, cum a fost cazul anul acesta din partea guvernelor francez si român, sau cu o solidaritate intelectuala salutara, asa cum a probat-o Stéphane Koechlin în relatarea de la Salon.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper