Moralizarea politicii – o temă

Un articol de Ionut Vulpescu

Criza economica si financiara care a lovit lumea occidentala începând cu anul 2008 a readus în prim-plan teme si idei care, sub cavalcada liberalismului triumfal si a dereglementarii, din ultimul deceniu al mileniului trecut si primul al mileniului al III-lea, pareau definitiv îngropate. Se spunea, de pilda, ca ideologiile sunt depasite, ca partidele politice nu mai pot fi reuniri de convingeri, ci echipe de guvernare, în fine, ca politica nu trebuie sa fie morala, ci eficienta. Criza a lovit, însa, clasa de mijloc a lumii occidentale, i-a pauperizat si mai tare pe cei deja pauperi si, în schimb, cei bogati si-au mentinut bogatiile sau chiar le-au sporit. A început, deci, din nou sa se vorbeasca despre morala în politica si chiar, dupa formula recenta a presedintelui Frantei, François Hollande, despre moralizarea politicii.

Întrebarile care se pun, legate de aceasta tema, sunt doua: 1) este necesara o moralizare a politicii si 2) este aceasta moralizare posibila în chip efectiv?
La prima vedere, raspunsul la prima dintre ele ar trebui sa fie negativ. Rostul politicii este sa administreze viata publica de o asemenea maniera încât sa creeze premisele pentru ca fiecare cetatean sa se poata dezvolta si sa îsi poata trai viata în cel mai bun mod cu putinta. Pentru aceasta, este – cel putin în aparenta – indiferent daca omul politic este moral sau nu, daca îsi însala nevasta sau joaca poker pe bani, daca este betiv sau are alte vicii rusinoase, atâta timp cât îsi îndeplineste eficient misiunea de a administra domeniul de care raspunde. Mai mult, un politician onest, dar ineficient este inutil.
Acest raspuns nu reprezinta, însa, din pacate, decât demagogie libertariana (nici macar liberala). Pentru ca nu e nevoie sa fii teolog ca sa stii ca viciile nu vin niciodata singure si ca, de pilda, acela care joaca poker pe bani va ajunge inevitabil sa bage mâna în banul public sau sa faca afaceri oneroase, spre a-si procura sumele de care are nevoie pentru a practica în continuare viciul. Sau ca sotul care întretine amante va face acelasi lucru, daca nu cumva va fi santajat cu secretele vietii sale amoroase. Ori ca, în fine, omul de afaceri lipsit de scrupule nu va deveni un politician model, ci va prelungi si în spatiul public aceleasi practici incorecte pe baza carora si-a edificat cariera în afaceri.
Nicolae Iorga – despre care, ca om politic, se poate spune orice, în afara faptului ca ar fi fost lipsit de onestitate – spunea cândva ca nu inteligentele ne lipsesc, ci caracterele. Si avea dreptate. Caci în politica nu este nevoie sa ai idei geniale în fiecare zi: la drept vorbind, marile idei apar o data la o suta-doua de ani sau, Doamne fereste, în epoci de mare tulburare (razboaie, catastrofe naturale). În rest, politicianul are la dispozitie în permanenta o armata de consilieri si de profesionisti, la care poate apela pentru idei si solutii, pentru explicatii tehnice si juridice. Misiunea sa este ca, pornind de la aceasta consiliere de specialitate, sa ia – în deplina libertate de constiinta – cele mai bune decizii pentru comunitate, indiferent de nivelul de reprezentare. Important este, deci, ca decizia sa sa fie ferita de influente nepotrivite si complet eliberata de interese personale.
Iar pentru aceasta, moralitatea personala a politicianului este vitala. Scandalul Dominique Strauss-Kahn a aratat cât rau poate face imoralitatea personala a unui om politic, chiar daca reputatia si competenta sa profesionala sunt incontestabile. Cel mai solid pregatit om politic francez în domeniul economico-financiar este astazi o ruina, din cauza comportamentului sau nepotrivit în mediul privat.
Lucrurile pot deveni si mai grave când imoralitatea omului politic nu vizeaza, ca în cazul DSK, viata privata, ci conduita sa publica. Atunci când politicianul ia decizii care favorizeaza grupuri de interese, societati multinationale sau oameni de afaceri cu care este în relatii de prietenie, conflictul de interese ruineaza complet credibilitatea politicii si sansele ei de a administra corect viata cetatii.
Morala este, în consecinta, nu numai de dorit în politica: ea este vitala.
Mai complicat, dar nu imposibil, este raspunsul la cea de-a doua întrebare. Caci într-o democratie, politica, oricâte reguli am stabili, se reduce în cele din urma la votul unei majoritati. Care, contrar a ce cred Traian Basescu si Curtea Constitutionala a României, sunt deasupra oricaror reguli, întrucât toata legislatia si organizarea statului decurg din aceasta vointa suverana a cetateanului.
Recenta afacere Cahuzac din Franta (în care fostul ministru socialist al Bugetului a fost prins având un cont nedeclarat si neimpozitat în Elvetia) a relevat slabiciunea regulilor curente de moralizare a politicii. Nici una dintre masurile legale efective în statul francez nu a împiedicat un înalt demnitar ca, timp de 20 de ani, sa fenteze Fiscul si sa îsi tina banii nedeclarati într-un alt stat. Sa însemne aceasta ca moralizarea politicii, desi vitala, este o utopie?
Opinia mea este ca nu e asa si ca înfrângerile de moment – sa nu uitam ca nici autoritatile noastre nu ne-au spus înca pentru cine a scos bani în strainatate Horatiu Sima, fugar în Islanda – nu trebuie sa ne demobilizeze. Moralizarea politicii nu poate fi facuta, într-o democratie, la fel ca într-un sistem totalitar. Pentru Ceausescu era usor sa decreteze ca nici un demnitar nu poate ramâne într-o functie mai mult de doi ani si sa îl schimbe chiar mai des de atât. Cu ce rezultate, înca ne aducem aminte, din pacate.
În democratie, însa, lupta pentru moralizarea politicii trebuie sa fie un proces continuu. Si trebuie sa ne implice pe toti. Pe cetateni, care trebuie sa înteleaga, în cele din urma, la ce riscuri se expun daca îi voteaza pe demagogii care le promit ca vor trai bine, fara sa fie atenti la credibilitatea personala a celui care promite. Partidele, care trebuie si ele sa înteleaga ca, daca nu doresc sa se decredibilizeze si, astfel, sa deschida calea extremismelor si totalitarismelor, nu mai pot merge, vorba unui clasic în viata, pe cumetrii. Presa, care trebuie sa renunte la propaganda în favoarea anchetei si a vigilentei civile. ONG-urile, care si ele trebuie sa renunte la traiul comod de pe urma unor campanii care nu intereseaza pe nimeni si sa îsi asume un rol mai activ în educarea cetateanului. Scoala, de asemenea, trebuie sa înceteze cu demagogia cultivarii de „deprinderi practice“, în favoarea unei educatii civice mai serioase. Biserica, la rândul ei, poate si trebuie sa faca mai mult decât face pentru raspândirea valorilor morale si a unei pedagogii sociale a onestitatii si devotamentului.
Nu vom moraliza prea curând viata politica, desigur. Dar, cu cât amânam începerea acestei batalii, cu atât îndepartam de noi posibilitatea de a o câstiga. Cu cât pregetam sa luam cele câteva decizii de baza – cum ar fi clarificarea notiunii de conflict de interese, baza „coruptiei fara corupti“ din societatea occidentala –, cu atât mai mult ne expunem riscului ca forte politice extremiste, purtatoare ale mesajului toti sunt corupti, sa profite de pe urma unei agravari a crizei si sa îndrepte din nou lumea noastra catre un dezastru similar celui din perioada nazista.
Nu se poate face politica moderna si eficienta, favorabila cetateanului si comunitatii, fara o permanenta actiune de moralizare, directa si eficienta. Însa nu trebuie facuta confuzia între moralizarea politicii si statul politienesc, în care Parchetul si serviciile de informatii sunt deasupra politicii. Teoria statului democratic presupune un echilibru între puteri si o independenta temperata de un control reciproc al acestora. Altminteri, ne putem trezi în situatia ca un om profund imoral, asupra caruia planeaza grave suspiciuni de coruptie, sa tina prizoniera clasa politica, ajutat de justitie si de servicii, sub pretextul luptei împotriva coruptiei. Moralizarea politicii nu trebuie sa fie un proces punitiv, în care sa fie bagati la puscarie cei prinsi cu mâta-n sac, pentru ca, se stie, cei prinsi sunt întotdeauna mult mai putini decât cei neprinsi. Moralizarea politicii trebuie sa fie un proces profilactic, care sa previna, începând de la nivelurile cele mai de jos ale reprezentarii, patrunderea persoanelor care, din cauza carentelor de caracter, sunt inapte sa exercite functii publice. Si care, pe toata scara acestor functii, sa elimine politicienii nepotriviti, pe cât posibil înainte ca ei sa provoace daune majore comunitatii.
Fara morala, politica se transforma într-o opereta cu final dinainte cunoscut. Si în care subretele ramân subrete, dupa cum si baronii ramân tot baroni. Feudalizarea politicii trebuie oprita cu orice pret, daca dorim ca spiritul politic al natiunii sa ajunga, în cele din urma, sa dicteze calea de urmat. Caci nu exista nimic mai competent si mai inspirat decât acest spirit politic al natiunii. Pentru ca el sa se exprime liber, însa, e nevoie ca spatiul public sa fie asanat de imoralitatea politica.

Un comentariu pentru “Moralizarea politicii – o temă”

  1. iunie 12, 2013 la 10:19 am

    Din cauza gravitatiei ei inumane, Casa Poporului nu poate genera decât legi strâmbe, imorale. In plus, Regimul Basescu-Boc a aparut si s-a pulverizat prin migratia alesilor dintr-o tabara in alta, rasturnând obscen vointa electoratului. Poanta populista cu 300 locuri si o singura camera face economii doar la grupurile de presiune, nu real la contribuabil, pentru ca le reduce serios spaga in sofisticatele ei forme. Cum nu avem infrastructura intelectuala si nu putem forma in RO oameni politici calificati, ne cam trebuie, dimpotriva, un Parlament Tricameral, pentru ca legile sa fie cât de cât gândite, di trei ori, de politicieni patrioti, in general culti. Luminarea Poporului cu pivotul ei Marea Recuperare presupune atunci, constitutional, a adauga la Camera Deputatilor si Senat o a treia camera, Camera Expertilor, aleasa pe principii neocorporatiste sau pe recomandari din partea mediului academic, civic, cultural si religios.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper