Mielul Domnului

E prima zi de Paste în Atena. Orasul e gol pusca. Toata lumea e pe la horio, la iarba verde. Adica prin satele de provenienta, fiindca acest oras a crescut în  câteva decenii de la o populatie de 50.000 de locuitori la aproape 6 milioane. Si de unde au venit acesti oameni? Doar n-or fi venit din Hawaii. Cifrele demografice sunt edificatoare: pe glob sunt aproximativ 20 de milioane de greci, dintre care 10 milioane în Grecia si 10 milioane în afara ei, în diaspora. Iar din cele 10 milioane de greci din Ellada, aproape 6 milioane sunt în Atena si în împrejurimile ei. Exista chiar o vorba: daca vrei sa întâlnesti pe cineva din tara, du-te-n Platia Omonia, adica în piata cu acest nume, din centrul Atenei.
Sunt plini de tâfna românii nostri, când, în orice institutie ar intra, în orice taxi s-ar urca, prima întrebare a interlocutorului este: de unde esti?
Si îti trebuie nervi tari sa le explici (asa cum se simt ei totdeauna cu musca pe caciula) ca aceasta întrebare nu este pusa cu gândul de-ai discrimina. Ci pur si simplu grecul din fata lui vrea sa stie daca nu cumva neamul tau este chiar din satul lui sau dintr-un sat vecin. Situatia merge pâna la sarja: esti dintr-o zona apropiata, ai în ochii lui catare. Iei un post mai usor, ti se da un împrumut mai avantajos la o banca, esti recomandat unui medic bun. Lucrurile duc uneori atât de departe încât, într-un centru international de cercetari cu sediul în Atena, îmi povesteste cineva, la un deparament lucreaza nu mai putin de sase cuconite, toate din acelasi sat. Iar faptul ca satul este tocmai cel din care provine si familia sefului, parca n-ar parea nici asta pura întâmplare.
Asa ca, de sarbatori, orice grec care se respecta se duce la horio. Acolo, în fata paharului de ouzo si a halcii de miel, se pune tara la cale. Acolo se fac marile afaceri, marile încadrari în munca, ca sa nu mai vorbim de petitori si de deschideri de canale pentru ciubucuri. N-ai facut niciodata o asemenea escapada, nu întelegi nimic din felul cum functioneaza aceasta tara.
În ziua de Paste, degeaba cauti vreun grec pe strazi, nu ai pe cine gasi. În Atena ramân doar strainii. Care si ei s-au dedat la obiceiul grecesc. Mai ales la traditia culinara, la care, trebuie sa recunoastem, e greu de rezistat.

Deschid usa de la balcon în dimineata de Paste. În casa navaleste un fum gros si urât mirositor. Vizavi de apartamentul meu, în fata unei cladiri moderne si monumentale, sediul OTE-ului, în plin bulevard, cineva a fixat pe carbuni un tapus. Si pe el se prajeste mielul.
„Învarte-l, ma, Ioane“, aud, „nu vezi ca se pârleste?“
Oamenii sunt îmbracati în salopete de paznici. Probabil ca sunt angajati la OTE.
Cobor în strada. Intru în vorba, fiindca asta mi-e felul. Compatriotii ma poftesc bucurosi sa le gust gratarul. Le spun ca nu manânc carne de miel.
„Cum asa“, se minuneaza ei într-un glas, „cum sa nu mâncati carne de miel de Paste!“
„Trebuie?“
„Bineînteles ca trebuie. E învierea Domnului nostru Isus Hristos“
„Si ce-are a face cu mielul?“
„Pai n-ati vazut, doamna, icoanele“, se arata prididit colegul lui Ion, învârtind tapusul. „Cum sa nu mâncati carne de miel de Paste?! Nu ati intrat niciodata aici, peste drum, la biserica Agios Thomas? Si nu ati vazut tabloul din dreptul usii? Acolo sta desenat Hristos, cu Mielul în brate“
„Si de ce crezi dumneata ca îl tine în brate?“
„Cum asa, de ce?! Nu sunt scrise în Scriptura cuvintele mielul Domnului? De-aia îl tine în brate. Ca e nevinovat“
„Si daca e nevinovat, trebuie sa-l punem în tapusa?“, întreb.
„Las-o, ma, Dumitre, pe doamna“, îl consoleaza Ion, dând a lehamite din mâna, „o fi de alta religie“.
Fumul carbunilor a umplut tot bulevardul. Ion învârte cu osârdie tapusul. În frigare se prajeste un miel mititel si slabut, ca o mâta.

Cred ca aveam vreo 10 ani, într-o localitate din Apuseni, când, în primavara, una dintre oi a nascut un miel cam debil. Era mai mic decât toti ceilalti, negru taciune, cu o steluta alba în crestet. Nu prea se tinea pe picioare. Dupa câteva minute obosea si cadea gramada.
Era o primavara tare friguroasa si bunica, cu instinctul ei neabatut la cresterea animalelor, a hotarât ca, daca ramâne afara, în staul, se prapadeste. Asa ca l-a adus în bucatarie. I-a facut un culcus sub soba de tuci, a început sa-l hraneasca cu biberonul.
Dimineata eram la scoala. Dar dupa-amiaza, când lumea se mai potolea si oalele spalate erau puse la locul lor în credent, ramâneam singura, sa-mi fac lectiile la masa din bucatarie. Pâs, pâs, mielul se strecura de sub soba. Si se apropia de mine, pe picioarele lui tremuratoare. Îsi potrivea capul în poala mea. Si ma privea în ochi. Statea nemiscat, cu fiecare zi tot mai întremat. Cu o mâna tineam creionul. Cu alta îi mângâiam fruntea, împodobita cu o steluta.
Târam dupa mine o biografie mai speciala. Nu aveam frati. Si simteam oarecum ca noi doi, eu cu mielul, suntem cei mai mici în familia asta de oameni cumsecade. Si ca o sa crestem laolalta. Simteam unul fata de altul un sentiment de teribila comuniune. O tandrete totala. Era si el un copil ca si mine. Era fratele meu.
Într-o dimineata, devreme, ma aflam la scoala, în clasa în care învatatorul scria ceva la tabla. Pe locul meu, în rândul de lânga geam. Fara nici un semn prealabil, am simtit deodata în tot corpul o durere mortala. Am sarit ca fripta si am luat-o la fuga prin clasa. M-am îndreptat spre usa, am trântit-o în urma mea, fara sa spun nimanui un cuvânt. Când am ajuns la poarta scolii, aproape ca nu mai puteam respira. Casa noastra era pe deal. Si am luat poteca în piept, de-mi sfaraiau calcâiele, plângând de durere în gura mare. Acum nici macar nu mai era durere. Era un soc în fiecare fibra a trupului meu de copil agitat, o panica, un refuz, o pravalire parca într-o stare de intoleranta. Fugeam de ceva, fugeam de mine. În mine se întâmplase un lucru caruia de-abia ma mai tineau puterile sa ma împotrivesc. Hohoteam, schimonosita de suferinta.
Când am deschis portile mari ale curtii noastre ardelenesti, aproape ca m-am pravalit pe carare, cu privirea la pietroaiele de pe marginea aleii. Tremurând din toate madularele, am ridicat ochii. La vreo zece metri, în curtea din spate, am vazut pe batatorul de covoare întinsa o blanita neagra, pe care tata o prindea pe margini în cuisoare. Ca s-o poata apoi curata cu un cutit. Sa se usuce mai repede. Sa o argaseasca. Statea cu spatele la mine, îmbracat într-un pantalon de casa stropit de sânge, cu bratele goale si înrosite de frig, într-un maieu întins la spalat. M-a simtit ca ma apropii. A întors capul. Mi-a zâmbit, multumit de sine. Facuse o treaba buna. Si lucra acuma cu spor.
Toata ziua am stat închisa în camera mare, de la strada. N-am vorbit cu nimeni. Am dârdâit din tot corpul. Îmi clantaneau dintii. Aveam fierbinteli. Spre seara, târziu, a venit bunica. Mi-a adus o bucata de drob.
„Am facut unul mai mititel“, m-a alintat cu vorba. „Special pentru tine“
Am dat din cap si mi-am muscat buzele fara sa pot scoate o vorba.
„Nu stiu ce-i cu copila asta“, am auzit-o pe bunica spunându-i mamei, întoarsa cu drobul în bucatarie. „Mi se pare cam scarandiva“.

Au trecut multe decenii de când am înteles ca nu ma pot împotrivi mersului lumii. Carne de miel nu bag în gura, ceea ce nu-mi produce nici un neajuns. Suferinta îmi vine totusi pâna în ziua de astazi dintr-o totala lipsa de întelegere a anumitor simboluri. Nu pot sa-mi dau seama din ce pricina oamenii au avut nevoie de sacrificiul sacru. De ce nu si-au putut întocmi o morala mai putin mârsava, mai putin criminala, pe care s-o puna la baza întelegerii vietii. Nu pot accepta ideea ca, pentru a avea parte de împlinire, trebuie sa sacrifici pe cineva, de obicei pe cel fara aparare. Ma îndeparteaza de orice credinta faptul ca toate religiile si-au facut scut din aceasta crima cu premeditare. Si toate mitologiile. Sacrificiul copilei celei mai frumoase din trib în credinta civilizatiei inka îmi da ameteli. Juanita, asa cum a aparut ea, aproape întreaga, dupa sute de ani din zapezi, are chip dulce, de copil iubit de parinti. Cum va fi urcat mama ei muntele în ziua în care fetita ei era sortita sa fie aruncata-n prapastie?
Dar Agamemnon, cum sa-si sacrifice el fata, pentru o victorie militara?
Nici legenda mesterului Manole nu mi se pare morala. Sacrificiul, pus la temelia oricarei creatii, poate fi unul strict personal. Nopti nedormite, pararea Salierilor fara de numar care îsi înabusa concurentul, cedarea în fata dictaturii mediocritatii, care a functionat în toate timpurile cu aceeasi forta pentru a împiedica destinele atipice, toate sunt de înteles si tin de sacrificiile celui care vrea sa impuna un alt mers într-o societate. Dar omorârea premeditata a celui mai slab?
Parabola asta mi se pare nedemna de creatia lui Dumnezeu. Creatie pe care în acelasi timp o consideram numai lumina si întelepciune.
M-as opri în drum sa-i explic lui Ion cum vad eu treaba asta cu icoana din biserica Agios Thomas. Icoana cu Hristosul acela frumusel, cu barba cârliontata, de la intrare. Cel care tine în brate un miel. Pentru mine e mielul sacrificat de tata într-o primavara, în Muntii Apuseni.  E mielutul care de-abia se tinea pe picioare. E fratele meu.
Doar ca Ion si-a întors de la mine fata. El m-a decretat de alta religie. Asa ca a taiat câteva halci din carnea de pe tapuse si acum le rumega, împacat, cu untura curgându-i în barba.

Un comentariu pentru “Mielul Domnului”

  1. iunie 8, 2013 la 4:29 pm

    Românul, mai ales cel plecat, pune la un loc religia cu tradiţia, asta ne diferenţiază de alţi europeni. Dacă aţi fi insistat puţin cu cei care aveau mielul la proţap, aţi fi aflat că amintirile lor legate de mielul de Paşti sunt unele dintre cele mai fericite din viaţa lor şi asta încearcă să ţină tradiţia. Nimeni nu e de judecat. Toţi, până la urmă, suntem produsul educaţiei şi al experienţelor.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper