Micul Print

Un articol de HORIA STEFAN

Proclamatia Micului Print:
La toti de fata si viitori, sanatate!
„Am asteptat cu sufletul la gura disparitia nevrednicului McMic din spatiul media-alimentar al acestei tari, pentru a putea redacta acest manifest. Câta îngâmfare mercantila, oameni buni, pe un lant de restaurante de mâncare rapida (nu iute), în încercarea de a ne fura noua, românilor, cel mai de pret rasfat gustativ pe care îl avem. Nu! Nu vrem ca micii nostri sa fie rezultatul tocarii unei vite întregi într-o masina de tocat gigantica si spurcata, prin orificiile careia sa iasa apoi o pasta roz asemanatoare cu înghetata de capsuni! Cu ce ati dori? Cu crema de vaca sau topping de porc? Curat respingator!“. Iar aici autorul chiar vorbeste serios. „Sa trecem, însa, la chestiuni mai serioase, de natura programatica. Cei care sunt de natura antigramatica sunt poftiti sa dea pagina. Asadar, în fiecare an se organizeaza în tara noastra o puzderie de zile sau festivaluri dedicate abundentei neîntrecute a produselor românesti. Unii ar spune chiar „abundentei incalificabile“, crezând ca „incalificabil“ este sinonim cu „incomparabil“, dar ce sa le ceri? Din locul în care te afli si pâna la linia orizontului, cât cuprinzi cu ochii, nasul si gura, ai parte de festivaluri ale cepei, usturoiului, tuicii, palincai, borsului de peste, sarmalei, caltabosului, mamaligii, cârnatului, cred ca si slaninei, dar niciodata de un omagiu sau macar de o neînsemnata ceremonie tribala închinata apoteozei magnificilor mici. Curios lucru, având în vedere faptul ca micul este cel mai popular preparat de carne din România, nu? Traiasca! Citisem într-o zi ca Liga pensionarilor din Arad si-ar fi pus în gând si-n sanatate sa organizeze, acum ceva vreme, un festival al mititeilor, însa fara succes; or fi cazut greu la stomac. Tin sa mentionez ca stirea era atât de bine scrisa încât nu am reusit sa-mi dau seama de la bun început daca festivalul era dedicat mititeilor din gratar sau nepoteilor; noroc cu poza atasata. Asadar, ce e de facut, oameni buni? Mai ales acum, în vremuri de restriste când micii nostri sunt amenintati cu extinctia de catre marea Comitie Europeana. Om fi ramas noi fara huila, ARO, Carpati si Snagov si poate Oltchim, dar sa ne ia si micii de la gura? Ba bine ca nu! Bicardonat de sodiu sau nimic!
Chiar nu înteleg de ce prietenul si preparatul nostru national micul, a.k.a. mititelul, nu are si el o zi speciala dedicata maretiei sale? Sa fie, domnule, fixat în calendar un eveniment de anvergura care sa cuprinda întreaga noastra dragoste si admiratie pentru aceasta carnita, al carei fum înecacios ne permite în fiecare primavara sa deschidem o noua punte de comunicare cu raiul. Vorba aceea, ce e bun si lui Dumnezeu îi place. Mai la sud de rai, nici Sarsaila nu cred ca ar spune „nu“ unui bulgare de carne suculent, rumen si rasfatat din plin cu mustar; ar fi concordie între paradis si infern! O imagine scandaloasa, desigur, daca e sa ne luam dupa aparente, dar în mod limpede bogomilismul s-ar fi nascut pe meleagurile noastre, de nu s-ar fi grabit vecinii nostri, bulgarii, sa inventeze dulceata aceea minunata de trandafiri. Cam astfel ar fi stat lucrurile si cu nemtii si dorinta lor initiala de a investi la noi pe litoral, dar cu asta deja intram în alt bors de peste. Apropo, distractie placuta la Balcic!
Revenind la proclamatia noastra, cu cine sa ne mai întelegem, domne, în tara asta? De ce nu ni se permite noua, cetatenilor români, sa avem si noi o zi nationala, poftim, a gastronomiei, dar cu micul în prim-plan? Sa putem si noi sa celebram cum se cuvine tot succesul acestei chiftele din flori, toata straduinta pe care si-a dat-o acest neprihanit cârnat bastard, în încercarea de a ne satisface toate poftele alimentare! Ce profunda lipsa de respect pentru un simbol culinar cu traditie seculara. Se duc de râpa valorile constitutive ale acestei tari! Trebuie sa recunoastem, drept si fara sovaire, faptul ca micul, doar el, este regele bucatariei noastre traditionale românesti. Invocati prestigiul sarmalelor? Da, îl recunosc, dar originea lor este o chestiune, totusi, prea echivoca. Bulgarii si sârbii sustin ca sarmaua e a lor, noi si turcii la fel, de îti vine sa zici ca în confruntarile balcanice nu ne-am fi omorât între noi pentru o fâsie de pamânt, ci mai degraba pentru o foaie de varza murata. Daca ma întrebati pe mine, eu as spune ca au inventat-o sarmatii; doar erau prieteni cu dacii. În schimb, micul aproape ca se confunda cu propria noastra istorie. Si nu este ceva de care sa ne fie rusine, ba dimpotriva.
Sa va explic, asadar, acest lucru prin intermediul unei povesti pe care unii oameni zelosi se încapatâneaza sa o conteste chiar si astazi. Da, chiar si în ziua aparitiei acestui articol. E o lectie de istorie foarte scurta si foarte simpla. Cu toate acestea, nu sunt sigur cât de multi compatrioti (mai) stiu ca românii se trag din daco-romani, iar micii din patricieni.
Poftim? Da, asta a fost toata povestea, nu a trebuit sa fac decât o scurta referire. Cine nu s-a prins trebuie sa ia tot articolul de la început. Aviz celor care n-au reusit sa ia bacul nici macar la Oltenita; pentru a ajunge la Tutrakan, desigur. Puteti lasa sprânceana stânga jos acum.
Cine sunt patricienii? Pe lânga faptul ca sunt niste cârnati pe care înca îi puteti gasi umblând prin restaurantele traditionale, cândva acestia reprezentau o casta de elita în structura socio-politica a Imperiului Roman, fiind parte integranta a establishment-ului nobiliar si posedând o putere de influenta considerabila în bucataria interna a Forumului Roman.

Dupa circa 1600 de ani, odata cu Iordache Ionescu si al sau legendar local „La Iordache“ sau „La Idee“, aflat cândva pe strada Covaci din cartierul Lipscani, patricienii au decis sa se debaraseze de învelisul lor roman si sa devina români – adica niste mici. Odata dezgoliti, dintr-o casta de elita ei au devenit, peste noapte, o pasta de elita! Din asta rezulta ca micii sunt de carne nobila, nu? Daca englezii au fish & chips, americanii hamburger si derivate, iar italienii mozzarella si pepperoni, apai noi avem mici. Si bat cu pumnul în masa!
Daca stau bine si ma gândesc, cred ca bucataria românesca este singurul punct de referinta în jurul caruia mai orbiteaza identitatea noastra nationala. Pentru ca, spre deosebire de sport, gastronomia nu dezamageste niciodata! Spre deosebire de politicieni, gastronomia este de încredere si nu minte niciodata! Spre deosebire de alte culturi, gastronomia este singura pe gustul tuturor si ne uneste pe toti în jurul sau! Unde-s doi mici glicemia creste!“
În loc de încheiere, vreau sa va lamuresc în sfârsit cu privire la subicetul acestei proclamatii. Ce usurare pentru voi, dar si pentru autorul acestui text, care nu se va mai obosi sa puna ghilimele si aici. În definitiv, nici nu stiu daca e vreo proclamatie ce fac eu acum, mai degraba as numi-o reclamatie! O reclamatie în legatura cu pericolul disparitiei micilor de pe gratarele si farfuriile din plastic de unica folosinta ale românilor. Am aflat cu totii ca pentru a fi totusi salvati, mititeii trebuie trecuti pe lista produselor traditionale de la noi din tara. Cel mai iubit preparat românesc nu e pe lista noastra? E posibil? Ce ironie! Se pare ca am rezolvat marile probleme ale natiunii, dar au ramas micii. Halal sa va fie!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper