Lizoanca la 35 de ani

Un articol de GEORGE NEAGOE

Doina Rusti, Mamica la doua albastrele, Iasi, Editura Polirom, 2013, 256 p.

 

Si romanul de mistere are capodoperele lui. Si cel politist. Si cel SF. Si cel foileton. „Mamica la doua albastrele“ se încadreaza în ultimul gen. Dar nu este o realizare majora. Nici minora nu ar fi fost, daca scriitoarea nu ar fi beneficiat de prestigiul/ presiunea distinctiilor acordate de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti („Zogru“, 2006), de Uniunea Scriitorilor („Fantoma din moara“, 2008) si respectiv de Academia Româna („Lizoanca la 11 ani“). Recentul volum a iesit numai ca sa sporeasca bibliografia. Seamana cu sarea aruncata înainte de a gusta mâncarea. Praf în ochi. La un moment dat, standardele institutionale impun verificarea la sânge a fiecarui rând. Premiile obtinute au devenit pietre de moara pentru Doina Rusti. Se spune si ca, de la un punct încolo, cartile autorilor consacrati functioneaza ca niste zgârie-nori claditi în progresie geometrica. Adevarat, dar Doina Rusti nu a redactat nicio opera fundamentala pâna acum. Volumele ei sunt vizibile, nu importante. Niciunul nu îmbie cu titlul. Despre „Mamica la doua albastrele“ nu se poate afirma ceea ce Alex. Stefanescu sustinea în cronica „O carte frumoasa cu un titlu stupid“ („România literara“, nr. 47, 1999), în legatura cu prozele lui Dan Lungu din „Cheta de flegma“. Reteta s-a decantat. De la sfidarea cititorului, la alungarea lui.
Reticentele mele fata de recentul roman al Doinei Rusti pornesc de la excesul de realism. Atmosfera desprinsa din emisiuni ca „Povestiri adevarate“, „Drept la tinta“ sau „Acces direct“ ma sâcâie prin faptul ca pretind ca între public si mondenitati/ atrocitati/ succese profesionale nu exista sticla. Temele propuse pe ecran reprezinta variante rahitice din seria „Cenusareasa“–“Romeo si Julieta“–“Frumoasa si Bestia“–“Cei trei purcelusi“–“Fetita cu chibrituri“–“Scufita rosie“. Eu îmi pastrez fidelitatea fata de fictiunile evazioniste, livresti, parabolice, utopice. În bâjbâiala postdecembrista, ma simt mai apropiat de „Teodosie cel Mic“ (Razvan Radulescu), „Ultimele însemnari ale lui Mateiu Caragiale…“ (Ion Iovan) sau de „Viata lui Kostas Venetis“ (Octavian Soviany) decât de îngurgitarea nemestecata a covrigilor din cozile câinilor democratiei. Desi „crispata“, asa cum o descria Cristian Tudor Popescu în articolul „Literatura zilei“ („România literara“, nr. 31, 1999) – prima reactie polemica argumentata împotriva sintezei lui Mircea Cartarescu, „Postmodernismul românesc“ – societatea româneasca are înca nevoie de soporifice, tocmai din pricina agresiunii provocate de cotidian.
Asemenea lui Nicolae Manolescu, ramân convins ca persista separatia între genurile înalte si cele joase: „Eu continui sa cred ca un roman ca lumea în momentul de fata nu trebuie sa aiba multe tangente (cum se spune) cu realitatea cea de toata ziua. Daca are cea mai mica tangenta se transforma brusc într-un articol de Ion Cristoiu, se trivializeaza“ („Pentru critic este mult mai igienic sa lucreze pe o opera care nu mai are autor“, interviu realizat de Iolanda Malamen, în „Vatra“, nr. 3, 1999). Chiar si aplicând criterii exclusiv sociologice, „Mamica la doua albastrele“ nu ar rezista în competitia cu televiziunile-tabloid. Pâna si ziarele „Click“ si „Libertatea“ si-au pierdut audienta odata cu inventarea programelor cu acelasi profil.
Viata mea – un tabloid
Asadar, cartea Doinei Rusti vine la spartul târgului, când lumea a renuntat la „Fata de la pagina 5“, îmbratisând „Un show pacatos“. Culmea, prozatoarea îsi alege personajul principal din rândul cameramanilor. Viata lui intra în categoria subiectelor pentru „Stirile de la ora 5“. (Be)None Bulgaru este angajat la un post TV specializat în cancanuri. Cunoaste starlete si manelisti, câstiga îndestulator, strângând la pusculita 5.000 de euro, si se alege, câteodata, cu aventuri extraconjugale, desi cam toti cunoscutii, chiar si nevasta, îl cred fatalau: „Una ca aia n-avea niciun interes pentru un barbat ponosit cum era None!“ (p. 146). Locuieste în apartamentul mamei, Geta (care i l-a cedat), împreuna cu nevasta, Flori, si fiica lor adoptiva, Carina. Tatal lui, Serban, decedat de sase ani, îl parasise când era mic. Sora lui, Iuliana, lucreaza în Spania. Ce? Nu se stie. Munci felurite. Ajuns la o filmare obisnuita, None îi cade cu tronc Li Zetei (avatar al Lizoancai) – o cântareata senzuala, dar cam petrecuta, prostituata muzicala, pentru ca, dupa ce absolvise Conservatorul, a intrat în showbizz si, concomitent, prostituata virgina în convingerile despre eternitatea iubrii: „Sa înteleg ca tu n-ai fost nici macar îndragostit de mine?…, începu cântareata, iar el detecta o acuzatie în sunetele cam sufocate de bioxid de carbon… (…) Atunci, întreba din nou Li Zeta, între noi n-a fost decât sex?“ (p. 160). Nu, a fost o poveste mai cu jale decât a lui Romeo si-a Julietei sale.
Kitsch si proustianism
Smiorcaielile toapei îsi gasesc contrapunctul într-o anecdota din vila de lucru a scriitorilor de la Mogosoaia. O camerista este curtata indecent în timp ce deretica prin odaie. Evita cu eleganta si perversitate deopotriva avansurile: „Iertati-ma! Dar sunt fecioara… Altfel, nu va serveam eu pe dumneavoastra?!“. Autoarea insista sa forteze orizontul de asteptare si limitele realitatii acceptate, propunând mereu exceptii de la prejudecatile întiparite si cu ajutorul mass-media. Încercând sa ne asigure ca viata bate filmul, ajunge sa distruga orice senzatie de verosimilitate. Alaturi de mototolul marghiol si de pitipoanca incoruptibila, sade în fotoliu prezidential manelistul doct, bând sampanie din bidon si afisând aurul de la gât ca pe un jug: „Nu te asteptai sa stiu poezii, nu-i asa? Si, bineînteles, habar n-ai cine le-a scris! Dar, normal, nu pui botu’ la manele, ca esti baiat subtire“ (p. 31).
Arhitectura romanului aminteste de ceasurile de perete pe cadranul carora stau pictate scene hristice. În loc sa marcheze distanta burlesca fata de obiectivul focalizat, cartea preia trasaturile mediului insalubru. Lejeritatea si inconsistenta romanului provin, în proportie masiva, din relatia univoca între numele si trasaturile psihice ale personajelor. Gustul pentru kitsch se manifesta prin diminutive, prescurtari si alintaturi. Parca niciunul dintre cei implicati nu e om întreg. None lasa impresia de cel mai prost din curtea scolii, un gagauta în descendenta lui Grobei din „Bunavestire“ (Nicolae Breban). Flori se erijeaza în cucoana. Putem presupune ca micuta Carina a fost botezata cu gândul la vreo telenovela. Li Zeta pare mai degraba un sir de silabe, asemenea bastardei Mika-Lé din ciclul Hallipilor. Geta apartine onomasticii rurale, fiind, tipologic, urmasa taranilor stramutati la oras, convertiti peste noapte în muncitori, descrisi de Marin Preda în „Intrusul“ sau în „Marele singuratic“. Dupa emanciparea citadina, femeia trece la next level, acomodându-se, în preajma senectutii, cu tehnologia internauta, creându-si un cont pe Facebook cu nickname-ul „Mamica la doua albastrele“, folosit în tinerete, chipurile, ca sa se apere de pretendentii indiscreti. Si, apogeu al kitschului, întretine dialoguri virtuale cu prim-ministrul Victor Ponta despre „piratul“ Traian Basescu! Combatanta neînduplecata în politica de palier, Geta actualizeaza închipuirile reformiste ale cetatenilor din „Simion Liftnicul“ (Petru Cimpoesu).
Posesiva ca o closca si patita cu fostul sot (despre care le toarna copiilor o multime de gogorite ca sa-i învenineze, eludând relatia ei tridecenala cu un vecin de pe scara, dl Popescu), Geta se straduieste sa-si potoleasca fiul. Vrea sa previna un divort, iminent din punctul ei de vedere. Batrâna o identifica pe solista si recurge la solutia extrema, ucigând-o. Planul esueaza. None tot rupe casnicia. Aici ne lovim de strategiile romanului politist. Nu stim daca lucrurile s-au întâmplat aidoma, fiindca naratorul omniscient adopta perspectiva lui None. Dupa decesul subit al Getei, protagonistul vinde casa, îi expediaza întreaga suma lui Flori, ajunsa cu serviciul în Elvetia, o trimite pe Carina la un camin, iar el pleaca la New Delhi, capitala Indiei. În ciuda suspansului si a finalului cam fortat, precipitat si panicat, ca o saritura de la etajul întâi a amantului prins în flagrant, tehnica aleasa de Doina Rusti este interesanta. Din pacate, nu se potriveste cu materialul epic. Pe de o parte, Serban si None renunta la familie, chestiune lesne de anticipat. Pe de alta parte, atât Geta, cât si None înfatiseaza evenimentele dupa cum le convine. Prestatia Getei – femeie exemplara doar în aparenta – se motiveaza emotional. Comportamentul lui None tine de recuzita profesionala. E cameraman. În momentul identificarii mamei cu asasinul necunoscut al Li Zetei, el ilustreaza, în timp real, un reportaj. Constructia pasajului merita subliniata. În ultima instanta, None reprezinta un personaj izbutit, gratie naturii autoscopice, dezinteresate de politica, hipersensibile, înzestrate cu abilitati senzoriale femeiesti. Captiv în amintiri, barbatul face asocieri caricaturale si sarcastice, în stilul proustiano-calinescian: „Pe atunci, în primavara de-acum 11 ani, ea era tot asa, impunatoare, umplând cu usurinta cadrul usii, cu acelasi zâmbet încrezator, întiparit pe fata, care i-a amintit instant de Nabucodonosor, câinele copilariei lui. Si-acest sentiment de încredere si mai cu seama de afectiune adevarata nu l-a parasit nicio clipa. Orice întâlnire cu Flori îi aduce în nari mirosul de zambile proaspete ale acelei primaveri“ (pp. 18-19).
Cu o floare nu se face totusi primavara si nici a busuioc nu miroase.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper