Lada de zestre a Mariei Golescu

Silvia Marin-Barutcieff
Cristina Bogdan

Cum poti cunoaste un om pe care nu l-ai întâlnit niciodata si pe care, totusi, l-ai urmat cu gândul în preumblarile lui pe la bisericile si manastirile din Tara Româneasca, i-ai refacut traseele la distanta de sapte-opt decenii de când le strabatuse, la rându-i, cu alte mijloace de locomotie, i-ai cautat urma îndurerata a perioadei petrecute în carcera de la Mislea sau tacutii ani ai senectutii într-un orasel, Eastbourne, din îndepartata Anglie? Din ce ingrediente neperisabile poti reconstitui chipul unui personaj feminin, apartinând elitelor românesti interbelice, îndragit de familia regala, apreciat de Nicolae Iorga, cu o vasta cultura si scrieri risipite prin toate periodicele importante ale epocii?
Am calatorit pe urmele Mariei C. Golescu – caci despre ea va fi vorba în cele ce urmeaza – în multe feluri, din momentul în care am înteles ca la începutul drumurilor noastre de cercetare vegheaza o figura tutelara, discreta, dar mereu prezenta. I-am citit studiile din Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Boabe de grâu, Revista Fundatiilor Regale, Cronica numismatica si arheologica, Convorbiri literare, Revue historique du Sud-Est européen si alte publicatii prezente în spatiul cultural românesc în anii ’30-’40 ai veacului trecut si am intuit un spirit viu, întrebator, autodidact în multe privinte, dornic sa defriseze teritorii ale artei românesti vechi ascunse sub uitarea sau nepasarea lumii moderne. I-am parcurs textele ca pe un ghid, stiind astfel, înainte chiar de a pasi în curtea interioara a unui monument istoric, cam ce gen de fresce ne vor întâmpina si ce discurs pictural vom descoperi, în functie de zugravii de subtire care au împodobit respectiva biserica. Uneori, timpul scurs în nisiparnita între drumurile ei si ale noastre a produs modificari semnificative, stergeri, disparitii, repictari, asa încât dialogul nostru aseza adesea fata-n fata doua realitati semnificativ diferite.
Am vazut fotografii cu Maria C. Golescu (în arhiva Muzeului Golestilor, de lânga Pitesti), i-am privit îndelung chipul din tabloul votiv din biserica de la Budesti, alaturi de mama ei, Zoe, am încercat sa-i reconstituim felul de a fi, citind putinele rânduri ascunse prin memorialistica de detentie feminina a celor care au cunoscut-o (la Mislea sau la Miercurea Ciuc), atunci când a iesit din izolarea maxima de la Secretul Mare. Am ascultat cu emotie povestirile profesorului Andrei Pippidi, care a cunoscut-o si a vizitat-o la Eastbourne în anii ’80 ai veacului trecut si de la care am aflat detalii triste, dar pline de tâlc pentru traiul pe care l-a dus, alaturi de mama sa, dupa plecarea din tara (dupa ce au fost rascumparate cu banii strânsi în strainatate de prietenul fidel Eric Tappe). Nu obisnuia sa mearga la cinema sau sa-si cumpere flori, caci lucrurile acestea constituiau un lux pe care nu si l-ar fi putut permite. Cel mai dureros însa ni s-a parut gândul împartasit si consemnat de Andrei Pippidi în jurnalul personal în luna iulie a anului 1982, privitor la tristetea de a nu avea pe nimeni cu care sa stea de vorba, sa depene amintiri, nimeni care s-o întrebe despre toate câte le acumulase pâna la venerabila vârsta de 85 de ani.
Ne-am spus atunci ca noi vom fi cele care, de dincolo de timp si de valul despartirii prin moarte, vom asculta confesiunile Mariei Golescu si le vom darui acelora care vor dori sa o cunoasca. Asa s-a înfiripat ideea de a strânge într-un volum (pe care îl vom publica la Editura Universitatii din Bucuresti spre finele acestui an) scrierile domnisoarei Golescu, marturiile celor care au cunoscut-o, putinele imagini la care am reusit sa avem acces si care reconstituie fragmentar, sarind din etapa în etapa, parcursul unui om însingurat fara voie. Am simtit însa ca ajungem chiar în proximitatea ei, în initimitatea gândului din care s-au nascut textele pe care le citisem, atunci când am identificat, gratie ajutorului nepretuit al doamnei Ioana Vlasiu, caietele cu scrisul hotarât si ordonat, pastrate în arhivele Institutului de Istoria Artei
„G. Oprescu“ din Bucuresti.
Caietele II, III si IV – laboratorul de lucru al unui autodidact
Descoperisem întâmplator, în iarna anului 2012, pe pagina de internet a Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu“ din Bucuresti ca arhivele lor contineau un fond de manuscrise ale unor personalitati culturale din spatiul autohton, printre care si unele apartinând Mariei Golescu. Dupa câteva zile de cautare (si asteptare febrila pentru noi), am primit trei caiete, purtând cifrele de inventar II, III si IV. Prima întrebare care ne-a rasarit în minte a fost cea legata de posibilitatea existentei unui caiet numerotat I, ratacit sau împrumutat, si care, din nestiute motive, nu s-ar mai fi întors alaturi de celelalte. Una dintre notitele cuprinse în caietul II ne îndreptatea sa formulam o astfel de parere. Maria Golescu semnalase acolo faptul ca îi împrumutase la un moment dat Teodorei Voinescu una dintre fotografiile înfatisând-o pe Ilinca Darvari si ca respectivul cliseu nu îi fusese restituit („Fotografia data p. copiat Teod. Voinescu nu mi-a fost restituita – cliseul Ilinca Darvari“). Trecând peste acest semn de întrebare, am deschis caietele si am purces iarasi la drum pe urmele personajului nostru îndragit. Dintre filele caietului II se iveau dovezile incontestabile ale demersurilor rabdatoare si perseverente ale unui autodidact, dar si elanurile de cercetare ale unui împatimit al calatoriilor pe la monumentele istorice, mai ales din sfera ecleziastica. Primele pagini ale caietului ne pun la dispozitie un material esential pentru situarea în istorie a diversilor ctitori ai bisericilor analizate, înfatisându-ne detaliat Chronologia comparata a Domnilor din Muntenia si din Moldova – care începe, în Muntenia, cu Negru voda, iar în Moldova, cu Dragos – lantul domniilor sfârsindu-se, în ambele cazuri, în 1866, odata cu venirea lui Carol I de Hohenzollern; Sirul chronologic al episcopilor Râmnicului – de la 1370, Antim si 1389, Atanasie – fosti mitropoliti ai Severinului – pâna la 1897, Atanasie Mironescu; precum si defilarea Caimacamilor Craiovei – de la 1775 – Manolache Romaniti, Fota Vladaianu, Hagi Stan Jianu, Stefan Bibescu – pâna la 1830, Costandin Ghika caimacam. Urmeaza un mini-atelier de paleografie chirilica, cu indicarea literelor chirilice de tipar (mari si mici), a celor mari întrebuintate de la 1780 pâna la 1860, a literelor chirilice vechi folosite înainte de 1780 si, în final, a numerelor chirilice. Nu putea sa lipseasca instrumentul fundamental de analiza, grila pe care ar fi trebuit sa o parcurga de fiecare data când avea sa scrie despre un monument de cult, de aceea Maria Golescu transcrie constiincios modelul propus de Stefan Bals pentru descrierea elementelor istorice, arhitecturale si picturale referitoare la biserica manastirii Humor (începând cu „anul zidirii, pisania, pridvorul, tainita, naosul, cupola, bolta absidei altarului, diaconicon, proscomidie, ferestrele absidelor, pronaosul, exonarthexul, usa de intrare“ si ajungând pâna la „dispozitia picturii, ctitori, grafite, mobilier, iconostas, strane, jet“). O schema similara de analiza, de data aceasta pentru bisericile de lemn, este preluata dupa un text al lui C. Petreanu.
Înarmata cu aceste ustensile indispensabile muncii de cercetare, Maria Golescu începe prezentarea detaliata a unor locasuri religioase (din Draganesti-Olt, catunul Peretu, manastirea Mamu din Vâlcea, manastirea Caluiu, ctitoria fratilor Buzesti, biserica din Strâmba, Dolj sau cea din Bradet, Arges), alternând informatiile culese pe teren cu conspecte din lucrari care i-ar fi putut servi pentru redactarea ulterioara a unor articole, tesute în jurul diverselor teme iconografice. Pasajele scrise în româneste sunt urmate de fragmente în franceza sau în germana, dovedind nu numai solida cunoastere a respectivelor limbi, ci si capacitatea de a selecta si folosi surse de prima mâna. Pentru imaginea Sfântului Gheorghe (caruia îi va dedica, în 1935, studiul Sf. Gheorghe izbaveste copilul de la Amira. Dezlegarea unei probleme iconografice), de pilda, recurge la informatii din Analecta bollandiana, G. Millet, Monastères de l’Athos, volumul I (Les Peintures), Das Drachenwunder des heiligen Georg in der byzantinischen Kunst, diverse editii ale Mineelor din spatiul autohton (Filaret, episcopul Râmnicului, 1780; Mitrofan, episcopul Buzaului, 1698 – pentru a vedea ce apare consemnat la ziua de praznuire a Sfântului, 23 aprilie), Viata si petrecerea svintilor a mitropolitului Dosoftei (Iasi, 1681-1686). De asemenea, contururile sfântului razboinic sunt cautate si în manuscrise (ms. 2151) sau în pictura murala a unor edificii cultice (Biserica „Toti Sfintii“ din Caracal).
Adesea, notitele din caiete ne amintesc de textele semnate de Maria Golescu în revistele din perioada interbelica. Însemnarile despre biserica din Bohari sau despre crucea din Varzari vor fi ulterior topite în articolele publicate în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (anul XXXV, din 1942). Evocarea frescelor exterioare de la bisericile din Dozesti (La Manastire), Zavoieni si Capul Dealului (Dragasani), prezentând secventa dialogului dintre batrân si moarte, ne aduc în memorie studiul O fabula a lui Esop trecuta în iconografia religioasa (Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, XXVII, fasc. 80/1934). Informatiile detaliate, descrierile scenelor, mentionarea inscriptiilor aferente, precum si desenele pe care le-a facut pentru anumite imagini – spre exemplu, nestatornica roata a lumii de la biserica din Dozesti (secventa astazi disparuta) – sunt extrem de pretioase, dat fiind ca, în prezent, unele dintre frescele exterioare evocate de Maria Golescu nu se mai pastreaza, iar altele sunt foarte deteriorate sau au suferit interventii, care le-au alterat iremediabil aspectul initial.
Amestecul informatiilor este fabulos pentru ochiul cititorului contemporan, coerenta întregului sugerând un fel de mâncare îndelung elaborat, în compozitia caruia intra, în dozaje savante, ingrediente alese cu migala si mirodenii aduse din spatii exotice. Cuvintele au uneori etichete explicative (de pilda, „sufar, siufar – mai mare peste cuhniile domnesti, titlu de boierie care dispare în veacul al XVIII-lea“), iar desenele sunt însotite de trimiteri la coloritului frescelor sau denumiri ale partilor componente ale costumelor de epoca. Trasarea portretelor ctitorilor bisericii din Budesti, Babeni-Oltet, Vâlcea (în galeria carora aveau sa se adauge, în 1931, si chipurile Mariei si Zoei Golescu, stapânele mosiei de la Budesti, implicate în refacerea locasului de cult) este un bun prilej pentru a trece în revista toate secventele vestimentatiei masculine si, respectiv, feminine. Barbu vistierul, ginerele biv vistierului Alexandru Diculescu, este îmbracat dupa moda vremii, iar detaliile vestimentare sunt înregistrate cu acribie si cu savoarea unei terminologii iesite din uz, odata cu obiectele pe care le desemna („cuca, islic, gugiuman de Astrahan de samur negru, hanger sau calimara, caftan, dulama, mantie, giubea de postav, blanita vulpe cu harsii, sal de Anadol, brâu, anteriu, cizme rosii“). Aceeasi descriere succinta însoteste si personajul feminin, care ne este prezentat în legenda adiacenta – Cocoana Stanca Diculeasca, biv vistiereasa sotie –, învesmânatata cu „scurteica de ghermasit blanita, rochie de alagea, ghermasit, atlas, samalagea, tivilichie de belacosa cu blana de cacom“. Sonoritatile îndepartate ale acestor denumiri (cine îi mai spune astazi herminei cacom, dupa moda turceasca?) stârnesc nostalgie si dorinta de a privi în urma, catre o lume disparuta, la care domnisoara Golescu avea (înca!) acces.
Alte figuri, pe care studiile Mariei Golescu ni le-au facut cunoscute, precum mesterul Ilie Gulie, îsi fac simtita prezenta în paginile caietelor, uneori în notatii concise, ca un soi de aide-mémoire pentru autoarea care va folosi, cine stie când si în ce context, respectiva trimitere: „Casa si biserica ar fi ridicate de mesterul Ilie Gulie, care la Craiova ar fi ridicat coperisul lucrat jos cu macaraua ca sa-l aseze pe o casa.“
Observatiile personale, transcrierile pisaniilor sau succintele descrieri ale programelor iconografice sunt mereu completate cu pasaje extrase din autori consacrati în domeniul istoriei sau al artelor plastice (Nicolae Iorga, Stefan Metes, Virgil Draghiceanu, Nicolae Ghika-Budesti, Alexandru Stefulescu si altii).
Caietul II contine nu numai texte si desene, ci si un numar important de fotografii, înfatisând biserica din Turcesti, Vâlcea (pe verso apare înscris: ctitor Popa Neagoe sân Anghel ot Turcesti, Data: 1839, Hram: 40 Mucenici, Vovidenia, Sf. Gheorghe, Sf. Dimitrie); biserica din Giulesti, Vâlcea si cea din Capul Dealului (Dragasani); crucea de piatra a serdarului Giulescu (pe verso a notat: Ilie Giulescu cu vii(i), cu mortii, leat 1767); locasul de cult – caruia îi va dedica doua articole – din Vioresti, com. Stoenesti, Vâlcea, si friza cu ctitorii (pe spatele pozelor fiind mentionate numele celor care sunt reprezentati în respectiva bucata de friza); biserica de lemn din Zatreni, Vâlcea (cu Maria Golescu zâmbindu-ne complice de pe prispa monumentului religios); casa învatatorului Ivanescu din Popesti, com. Gorunesti (înaltata în 1814) si altele.
Arta populara nu-i ramâne indiferenta, dovada fiind desenul, fotografia si însemnarile referitoare la un stiubeu de lemn, construit de mesterii Stefan, Florea si Gheorghe din Fauresti (Vâlcea). Figurarea unui cauc este însotita de câteva pasaje conspectate din lucrarea doctorului Ch. Laugier, Contributiuni la etnografia medicala a Olteniei (Ed. Scrisul Românesc, Craiova) referitoare la „obiceiuri si credinte în legatura cu apa de beut“.
Interesul cercetatoarei se îndreapta si catre Sfintii doctori fara de arginti, caci si lor le este adesea alocat un spatiu important în programul iconografic, concurându-i uneori, ca numar si cuprindere în decoratia unui monument de cult, pe Sfintii militari, figurati în absidele naosului. Câteva file din caietul II le sunt consacrate acestora si modului în care manualele de iconografie recomanda sa fie înfatisati Sfântul Apostol si Evanghelist Luca, Sfintii Cosma si Damian, Sfânta Mare Mucenita Anastasia, izbavitoarea de otrava, Sfântul Mucenic Vlasie, episcopul Sevastiei, Sfântul Mucenic Antipa, episcopul Pergamului, Sfântul Mucenic Thalaleu, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon (tamaduitorul), Sfântul Haralambie, ocrotitorul împotriva ciumei, „care calca în picioare un diavol acoperit cu puncte figurând pustulele ciumii“. Ca în majoritatea cazurilor, încearca sa stabileasca analogii cu alte situatii din universul post-bizantin, transcriind un fragment din lucrarea lui M. Didron, Manuel d’iconographie chrétienne (Paris, 1846), în care se vorbeste despre felul în care erau reprezentati Sfintii anarghiri, în 1839, într-o biserica din Atena. Si fiindca s-a referit la cei invocati pentru izbavirea de felurite suferinte trupesti, copiaza din manuscrisul 2151
(p. 263-274) si câteva retete populare pentru tratarea diverselor boli.
Caietul III cuprinde mai multe conspecte referitoare la istoria picturii noastre bisericesti, precum si la manastirile din Sfântul Munte Athos („Dionisiu sau Dionizat, Lavra, Caracala, Xeropotam, Sf. Grigore, Sf. Pavel, Zugraf, Zugrafos sau a Pictorului, Xenof sau Xenofont, Stavronichita, Iver sau Ivron“), unde domnitorii si boierii români din vechime au contribuit cu danii generoase, capabile sa le asigure statutul de ctitor sau de binefacator.
Caietul IV este un repertoriu alfabetic al localitatilor cu biserici din Tara Româneasca (cu indicarea hramului si a judetului din care face parte respectiva localitate), uneori cu semnalarea datelor de ctitorire, zugravire, reparare, cu mentionarea textelor din pisanii si identificarea ctitorilor. Acest instrument de lucru, extrem de util într-un spatiu care nu avea la vremea respectiva un inventar al monumentelor de cult, ne dovedeste dorinta de a sistematiza informatiile si de a putea oferi (însa razboiul, apoi lunga perioada de încarcerare si exilul nu i-au mai dat posibilitatea sa o faca) un tablou cât mai complet al edificiilor cultice din Vechiul Regat. Spre a nu fi definitiv pierdute – data fiind starea precara în care se aflau multe dintre monumentele noastre cultice – inventarierea si descrierea lor constituiau o urgenta pentru patrimoniul cultural românesc (din pacate, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult în bine nici pâna astazi, desi un întreg Institut de Memorie Culturala încearca sa sistematizeze în baze de date online informatiile referitoare la patrimoniul nostru mobil si imobil).   Un gând al lui Nicolae Iorga – cel care o impulsionase pe Maria Golescu (dupa cum singura recunoaste în Amintirile despre Iorga încredintate spre editare profesorului Andrei Pippidi) sa renunte la ceaiuri si la timpul alocat mosiei de la Budesti, pentru a se apuca de cercetari, de predat si de scris pe marginea descoperirilor facute pe teren – marcheaza aceeasi necesitate: „Toate aceste chipuri trebuie fotografiate sau chiar copiate în colori pentru acea iconografie generala româneasca pe care trebuie sa o facem cândva, cu orice sacrificii, si care va fi un titlu de glorie pentru civilizatia noastra artistica.“ (Nicolae Iorga, Biserica din Margine sau Ciuta, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, XXVI-XXVIII, 1933-1935, p. 172). Desi s-a scurs atâta timp de la publicarea articolului celebrului istoric, cultura noastra nu beneficiaza înca de un fond exhaustiv al reprezentarilor iconografice care împodobesc, în interior si în exterior, peretii locasurilor de închinare, cercetatorii fiind nevoiti sa îsi întocmeasca adesea pe cont propriu corpus-ul de imagini necesar abordarii unui anumit subiect. Privind în urma la eforturile sustinute ale Mariei Golescu de a lumina aspecte mai putin cunoscute ale iconografiei noastre religioase sau de a aduce în atentia cercetatorilor monumente ignorate din satele Valahiei, apartinând adesea unui patrimoniu secund, simti cu tristete ca faci parte dintr-o generatie care nu mai este dispusa sa-si sacrifice timpul si viata personala pentru a scoate de sub paienjenisul uitarii trecutul care poate da sens timpului prezent. Interesata mai ales de ceea ce a denumit prin sintagma veacul de aur al artei noastre populare (1750-1850), perioada în care rolul decisiv pentru înnoirea discursului si schimbarea mentalitatilor îl au paturile de mijloc ale societatii (vatafii de plai – ce ctitoresc locasuri de cult pe cont propriu sau cu ajutorul întregii comunitati –, zugravii de subtire, preotii, dascalii, copistii, târgovetii s.a.), Maria Golescu scoate la iveala o lume tainuita, modesta, dar care a lasat urme adânci ale unui nou mod de a privi viata si moartea în paginile manuscriselor sau în vesmântul pictural al monumentelor religioase.
Lada de zestre a domnisoarei Golescu nu contine doar studiile de iconografie, istorie, numismatica, arta si literatura risipite prin revistele de înalta tinuta intelectuala ale perioadei interbelice, caietele descoperite în arhiva Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu“ din Bucuresti sau scrisorile din colectia Eric Tappe de la „School of Slavonic and East European Studies“ (University College of London) – pe care nadajduim sa le putem edita în viitorul apropiat – ci, mai ales, un tip de atitudine si un îndemn adresat cercetatorilor de peste timp de a nu renunta la una dintre componentele esentiale ale demersului lor: ancheta de teren, surprinderea realitatii la fata locului, „salvarea“ monumentului fie si numai prin fotografierea sau desenarea lui (caci, uneori, distrugerile provocate de trecerea timpului, de intemperii sau de mâna ignoranta a omului sunt de neevitat). Cu modestia-i specifica, marturisita în repetate rânduri de cei care au cunoscut-o, Maria Golescu s-a considerat un simplu „soldat“ în slujba Comisiunii Monumentelor Istorice, la dispozitia careia s-a pus atunci când a cercetat diferite monumente si a redactat rapoarte de inspectie, dupa cum ne demonstreaza scrisoarea manuscris pastrata între filele caietului II, redactata în toamna anului 1933, de la Babeni Oltetu, ca raspuns la cererea Comisiunii de a verifica starea de conservare a unei biserici din zona. O editam în cele ce urmeaza (pastrând grafia si formularile autoarei), ca un semn al unei lumi care stia si voia sa pretuiasca valorile locale si mostenirea culturala a predecesorilor.

 

Onor. Comisiunei Monumentelor Istorice     

6. IX. 33(1)

 Gara Bals, Babeni Oltet

Lipsind mai multa vreme din regiune, nu am putut raspunde pâna acum la adresa Dtra. din 18 iulie 1933, cu nr. 581. Azi însa am fost pâna la Maciuca-Bocsa, unde am cercetat (2) biserica cu hramul „Sf. Ioan Botezatorul“, relevând urmatoarele amanunte:
Pisania zugravita glasuieste astfel: „Aceasta sfânta si dumnezeiasca biserica sftiind mai dinainte vreme de mosi si parinti(i) nostri facuta de lemn pa hramu sfsânttului Nicolaie si a ramâi (sic) prefacându-se stot atcia pa hramul Cuviosei Paraschsitva acuma începându-se sdint temelie de zid leatu 1846 de Dlui boieriu Alexandru sItordake Maciuceanu (3) si cu ajutoriu celorlalti ctitori cu satâtt ajutor ce au putut, cu blagoslovenia prea o sfintii sale parintelui sepitscup Neofit în zilele prea luminatului si înaltatului nostru Domn George Bibescu. Si s-au înfrumusetat cu toate osdoartele cu zugaravela pi dinlauntru si pi dinafara dupa cum sa vede si s-au savârsit în leat 1849 cu toate ale dânsei, luna lui iulie: 3 : zile.
Si când s-au ispravit acest lucru au fost vârsta de 89 boeriu Alexandru“. În stânga (4) usei de intrare, pe peretele de apus, se vede reprezentat în interior, în chip de ctitor, tinând capatul esarfei care trece pe sub modelul bisericei, „Dumnealui Boier Alicsandru“. Alaturi de dânsul, „copii(i) boeriului Alicsandru“: Alicsandru, Manu, Stefan. Sunt îmbracati în redingota cu pantalonii cadrilati, în costumul din preajma anului 1840. Mai sus sta scris Namu (sic) a boieriului Alicsandru“. Înspre miazanoapte, tinând celalt capat al esarfei, „Costandina“ cu un fel de turban si marama pe cap din care ies bucle. În proscomidie „pomelnicul ctitorilor“ din care abia se pot descifra câteva nume: Draghici, Maria. În glaful nisei: „sPotmelnicul szugrtavilor – asemenea foarte sters: Vladu, Ioan Erdiacon, Marin, Mihai“. Un grafit: „Popa Dumitru, diaconu Dumitru, 1858, august, 2“. În dosul usilor împaratesti: „Ilie ereu, Elena er erita, Radu, Maria, Stancu“. Pe icoana Maicii Domnului: „Aceasta icoana s-au platit de s-au zugravit de jupan Marin sân dsitac Dumitrascu. Pe alta icoana înfatisând o Deisis: „Aceasta sfânta icoana s-au platit de boerul Radu sana Costandin de s-au zugravit“.
Tâmpla e de zid, cu o „stocatoriu“, în jurul praznicelor. Stranele sunt decorate cu un mic motiv ca de frunzulite sapate. Boltile, simple calote, poarta pe Pantocratorul, Platitera, Emanoil dupa obicei. Pictura foarte în(n)egrita de fum, stângace, cu mari greseli de anatomie si de proportie, nu prezinta niciun interes artistic. Merita totusi a fi conservata ca document al zugravelei localnice deoarece, cu toate ca numele zugravului care fusese semnat în exterior a fost sters odata cu doborârea tencuielei vatamate, putem afirma luând în consideratie analogia cu pictura din biserica din satul alaturat Zavoieni, ca este datorata (5) diaconului Angel Jugrafu Dozescu, cum semneaza acolo pe zidul de miazazi al bisericutei zidita în 1844, având urmatoarea pisanie: „Acest sfânta si dumnezeiasca beserica unde sa cinsteste si sa praznuieste hramu Sfântu erarh Nicolae, fiind facuta mai dinainte de batrânii nostri de lemn, acum s-au ridicat din temelie de zid si s-au înfrumusetat cu zugraveala cu toata osârdia si osteneala D. Stefan Maciuceanu fiul sau Manu si ajutorind si câtiva din lacuitori, în zilele înaltatului nostru domn George Dimitriu Bibescu Voivod si cu blagoslovenia prea o sfintii sale parintelui nostru episcopul al Râmnicului, Kir Kir Neofit la leat 1844, august, 9“. În interior se reprezinta ctitorii: „Stefan Maciuceanu cu Balasa sotie“, „D. Manu Maciuca“ si sotia. Pe o icoana, anul: 1843. În proscomidie: „Pomelnicul zugravilor: Anghel erodiacon; Mihai, Barbu?, Ioan Ioan Marin“ (6) si „aceasta raparatiune s-au facut de dumnealui Draghici Maciuceanu si dlui Alicsandru Gheorghe“ etc. Pe zidul de miazazi, în exterior, cum spuneam, între „Ducipal, 1844“ si primul din apostolii zugraviti în firide de jur împrejurul bisericei „Diaconu Angel Jugrafu Dozescu cu ucenicii lui“. Pe acest diacon Anghel Jugravu îl mai întâlnim(7) , în comuna Dozesti, catunul Jugravi (caruia i-a dat numele aceasta familie de zugravi, caci se pare, dupa traditia orala, ca erau mai multi „pictori Dozesti“), cu prilejul bisericei fondate la 1828 de enoriasi, „îndemnator fiind diaconul Anghel Zugravu“ (Dict. Geogr. Vâlcea, „Jugravi“).
Ca sa revenim la Maciuca-Bocsa, se pare ca dl. arhitect Athanasescu a facut releveul arhitectonic, asa ca nu va fi nevoie sa insist asupra acestei chestiuni.
Printre cartile bisericii se afla un Antologhion din 1706, „tiparit de popa Konstandin Typ.“, cu urmatoarea inscriptie descifrata pe jumatate: „Eu Manolake am daruit (?) aceasta carte“. Pe un Triodion(8) : „Aceasta sfânta carte s-au cumparat de robul lui Dumnezeu, Pârvu, si let 1767, diaconul Vladu ot Maciuca“.
Daca ar mai fi ceva de complectat stau cu placere la dispozitia Comisiunei, aflându-ma la Babeni-Oltet pâna la 1 Noembrie.
Cu deosebita stima,
Maria Golescu, Babeni Oltet, Gara Bals, 7. IX. 33

1. Taiat si reluat la finalul scrisorii, cu modificarea de o zi a datei (din 6. IX. 33 în 7. IX. 33).
2. Initial a scris vizitat, apoi a taiat si a scris deasupra cercetat.
3. În manuscris, Maciuciuceanu.
4. Initial a scris de-o parte si de alta, apoi a taiat si a înlocuit cu în stânga.
5. Initial a scris opera, apoi a înlocuit cu datorata.
6. Suprascris Marin.
7. Scris apare, apoi taiat si înlocuit cu întâlnim.
8. Initial scris Pe un altul, apoi corectat si suprascris Triodion.

Un comentariu pentru “Lada de zestre a Mariei Golescu”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper