Inventarea tenisului (39)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Orice eveniment important îsi are consecintele pe care le merita… De la acest adevar invariabil am plecat si noi când am pus în relatie nevoia ca Franta sa posede în Capitala un stadion de tenis pe masura rigorilor cerute de organizarea unui Challenge Round si afluenta de tenismeni anglo-saxoni la Roland Garros, altfel fiind cunoscute apetitul si preferinta acestora pentru turneele de pe Coasta de Azur. Asa s-a nascut ultima dintre cele patru competitii de Grand Slam. Dar de unde vine aceasta expresie, Grand Slam sau Mare Slem?

Ei bine, iata povestea unei formule consacrate tocmai pentru a exprima în tenis valoarea, amploarea si importanta unui turneu, aflat pe pragul de sus al excelentei… La începutul anilor 1930 sportul alb era dominat pe plan mondial de un anume Jack Crawfod, un australian foarte talentat si elegant, care-si promisese sa nu ierte nici un adversar, nici un turneu. Suprematia „cangurului“ nu putea fi pusa la îndoiala. La drept vorbind, nimeni din epoca nu putea sa pretinda ca ar putea intra cu sanse pe teren alaturi de Big Jack. În acele sezoane, o jurnalista americana, mare amatoare de bridge, o figura a acelor ani în mass media ianchee, a facut o comparatie între situatia dintr-o partida de bridge în care un jucator câstiga toate sectiunile acesteia, dominând fara drept de apel confruntarea, si împrejurarea din tenisul international ce-l avea ca erou pe Crawford. Pentru Allison Danzig de la „New York Times“ campionul Australiei la tenis tocmai era pe cale sa realizeze un Grand Slam. Într-adevar, în 1933 Jack se impusese la Melbourne dupa o finala câstigata în fata americanului Keith Gledhill, câstigase pe zgura la Roland Garros, cu un triumf în fata francezului Henri Cochet, devenise campion la Wimbledon, în urma finalei în care-l învinsese pe alt iancheu, Ellsworth Vines, ramânându-i de obtinut doar victoria de la US Open. Calificat în finala, surprinzator si dramatic, Crawford pierde în fata unui alt mare campion, englezul Fred Perry, la un scor greu de reprezentat: 3-6 13-11 6-4 0-6 1-6. Visul se destramase, iar Jack se înecase precum tiganul la mal, chiar pe gazonul pe care-l iubise atât…
Si totusi, expresia „sa realizezi un Mare Slem“ nu a cazut cu totul în desuetudine, în ciuda eclatantului ghinion ce înfrânsese pâna si cerbicia lui Crawford. Ea a tot fost vehiculata în presa sportiva si mondena a vremii, timp de mai multi ani, caci nazuinta de a vedea un „campion al campionilor“ nu slabise întru nimic. În plus, aceasta expresie era si seducatoare, evocând o excelenta asezata sub semnul latinescului dicton nec plus ultra („mai mult nu se poate“).
Peste cinci ani de la precedentul efort de a realiza Marele Slem iata-l pe alt mare campion american, Donald Budge, ca izbuteste aceasta atât de râvnita performanta. În 1938, Don domina atât de copios tenisul mondial, încât el îi zdrobeste pe rând pe australianul John Bromwich (la Melbourne), pe cehoslovacul Roderich Menzel (la Roland Garros), pe britanicul Bunny Austin (la Wimbledon) si pe compatriotul sau, Gene Mako (la Forrest Hills), abia cel din urma izbutind sa-i smulga un set! Într-adevar, mai mult de-atât nu se putea! Budge pasise pe drept cuvânt în Olimpul iubitorilor de tenis, în calitatea sa de prim nemuritor…
Fireste, înaintea lui Don, în acest templu al geniilor tenisistice, sta doar „cangurul“ Rodney Laver, care în 1962 si 1969 a realizat Marele Slem – si înca de doua ori! Însa aceasta este deja o alta poveste.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper