Inventarea tenisului (36)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Salvarea Cupei Davis, în calitatea ei de competitie mondiala dominanta, vine, paradoxal, exact dintr-o directie la care nimeni nu se (mai) astepta: Statele Unite ale Americii. Marele Connors, chiar daca dominase, pe la jumatate anilor ’70, la concurenta cu Borg, circuitul ATP si probele demonstrative profesionste de simplu, ignorase masiv farmecul, prestigiul si traditia competitiei inaugurate de Davis Jr. Jimmy era un individualist pursânge, iar maxima dupa care se conducea întotdeauna era urmatoarea: „Nu intru pe teren ca sa-mi înving adversarul, ci ca sa-l umilesc“. Era evident, într-o asemenea filosofie tenisistica, ca nu mai ramâne loc pentru solidaritatea, generozitatea si colegialitatea unei lupte sportive pe echipe, în care culorile nationale si patriotismul conteaza mai mult decât orice altceva…
Cum spuneam, însa, surpriza vine tot din tara capitalismului vorace. Daca gratuitatea practicata arogant si autist în Cupa Davis gratie regulamentelor Federatiei Internationale de Tenis îndepartase numerosi tenismeni de valoare, tocmai aceasta viziune austera ajunge sa provoace narcisismul unui nou-venit în clubul campionilor de rasa. John McEnroe, un irlandez obraznic din New York, sportiv de geniu si personalitate gigantica, îsi asuma rolul de lider al echipei americane. Acesta a disputat la simplu 49 de partide, din care a pierdut doar opt. La dublu a câstigat, alaturi de Peter Fleming, partenerul sau traditional, 18 meciuri, pierzând doar doua. Cât priveste trofeele în Cupa Davis, Big Mac se poate lauda cu cinci „Salatiere de Argint“ (1978, 1979, 1981, 1982, 1992), lucru formidabil, caci roscovanul din Queens a fost contemporan cu acea epoca în care detinatoarea titlului nu mai era calificata direct în Challenge Round, ca pe vremea lui Tilden sau Smith, ci era obligata sa treaca prin toate fazele anterioare.
McEnroe, de un individualism atroce, uita de propriul ego atunci când în joc erau culorile patriei sale. Fireste, totul tinea de educatia spartana si traditionalista pe care tatal lui, un avocat de succes, i-o daduse, caci altfel e dificil de explicat acest „comunitarism“ exacerbat, la o structura radical narcisica. Johnny era însa si un prieten extrem de fidel, posedând un suflet care, în ciuda aparentei de agresivitate enorma si gratuita, nutrea o extraordinara solidaritate. Alaturi de Mary Carillo, o amica din colegiu, iancheul avea sa câstige Roland Garrosul în 1977, pe vremea când nimeni nu auzise de el, caci nu depasise faza junioratului mare. A fost atunci o rabufnire de orgoliu ranit, caci la Paris nimeni nu-i baga în seama pe cei doi copii. De Fleming l-a legat o prietenie înca si mai puternica, cei doi formând o echipa de vis, deoarece au cucerit de patru ori Wimbledonul si de trei ori Fushing Meadowsul. Dincolo de aceste rezultate, în memoria iubitorilor tenisului sunt vii înca partidele spectaculoase în care turbulentul McEnroe evolua continator si protectiv pentru ca timidul Fleming sa se simta în largul lui…
Punctul culminant al procesului de relansare al Cupei Davis a fost însa partida dintre John McEnroe si Mats Wilander din 1982, disputata la Saint Louis, un meci-maraton, care a durat sase ore si 22 de minute si l-a revelat drept câstigator pe american la neverosimilul scor de 9-7, 6-2, 15-17, 3-6, 8-6. Daca un supercampion la simplu, milionar în dolari de mai multe ori, catadicsea sa-si deterioreze sanatatea, riscând sa nu mai fie capabil sa evolueze în turneele profesioniste, acolo de unde veneau câstigurile si notorietatea, doar pentru a privi cum drapelul nationalul se ridica pe catarg, atunci asta însemna ca spiritul Cupei Davis nu murise înca. Totul a început de la John McEnroe, în anii ’80…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper