Intre Hercule Poirot si lt. Colombo Cercetatorul ca detectiv pasionat

Exista în cultura populara contemporana doua personaje care ar putea vorbi oricând despre travaliul de cercetare. Nu apartin mediului academic, cu toate acestea orice demers stiintific recurge sau ar putea recurge la metodele lor de investigatie. Primul dintre aceste caractere fictionale este Hercule Poirot, detectiv belgian, creatie timpurie (1920) a scriitoarei Agatha Christie, personaj cu o cariera cinematografica aproape la fel de îndelungata ca si cea literara. Interpretat de-a lungul timpului de actori cu notorietate, Poirot ramâne cunoscut mai cu seama dintr-o serie TV, cu britanicul David Suchet în rol principal, caruia, pentru prestatia artistica, i-a fost acordat premiul BAFTA (1991). Cu o mustata militara, vestimentatie de dandy, monoclu si ceas de buzunar, adevarata amuleta care îl stimuleaza în rezolvarea cazurilor, Poirot întruchipeaza inteligenta vie, rasfrânta într-o personalitate pedanta, circumscrisa constant ordinii, meticulosului si punctualitatii. În fiecare episod care îi provoaca intuitia si rationamentul, celebritatea acestui gigant (nu întâmplator protagonistul se numeste Hercule) îl precedã ca un cortegiu necesar pentru o suita princiara.
De cealalta parte, se situeaza lt. Columbo, ofiter american al Departamentului de Politie din Los Angeles, nascut pe ecran din scenariile lui William Link si Richard Levinson, la începutul anilor ’70. Cu o prezenta aparent anonima – istoria peliculei îl retine fara vreun prenume –, conducând un Peugeot 403, gata în orice clipa sa se dezintegreze, mereu subestimat de suspecti, lt. Columbo îi aduce însa întotdeauna în fata justitiei gratie inteligentei iscoditoare cu care este înzestrat. Raincoat-ul cafeniu de care nu se desparte, nelipsitul carnet cu însemnari, sotia permanent evocata, niciodata revelata sunt ancorele fermecatoare ale unei aparitii cinematografice de patru decenii, în spatele careia se afla  Peter Falk, câstigator pentru aceasta interpretare a patru premii Emmy.
Între siguranta pretioasa adesea afisata de Poirot si incertitudinile unui Columbo stingher, neîndemnatic, permanent cu mâinile duse la frunte, rostind cu tristete „That’s what’s been bothering me“, se poarta tribulatiile oricarui cercetator pasionat de temele sale. În cercetarea unei astfel de figuri inteligente, complet devotate misiunii detectivistice, au pornit, cu ani în urma, semnatarele articolului de fata. Putinele lucruri pe care le cunosteam despre cea care s-a numit Maria Golescu, neobosita iscoditoare a culturii românesti si europene, mereu pregatita sa înfrunte subiecte complicate, sa caute indicii acolo unde altii ar fi renuntat mult mai usor, reieseau din studiile ei, aparute în presa interbelica si nepublicate pâna astazi într-un volum. În cautarea vietii duse în închisorile comuniste din România, dar si a celei care s-a consumat anterior acestei drame si mult timp dupa aceea, pe tarmul însorit de la Eastbourne, am pornit entuziast împreuna, convinse ca Marioara, asa cum o numeau cei apropiati, ne va dezvalui treptat bucuriile si tristetile unei existente substantiale si longevive. Redam în cele ce urmeaza fragmente ale jurnalului nostru de detectiv, cu speranta ca, dincolo de cuvinte, va prinde contur chipul unei femei inteligente, cultivate si curajoase, care merita sa iasa învingatoare în jocul cu memoria al posteritatii.
Munci si zile. În cautarea Mariei C. Golescu
17 mai 2008: Suntem în cercetare de teren în sudul Olteniei, pe urmele Mariei Golescu, în satele din vecinatatea fostului conac de la Budesti. Dupa o experienta amara la Milesti, unde preotul refuza sa ne permita fotografierea picturii vechii biserici, sub acuzatia fantezista ca, publicând articole în strainatate, „ne vindem tara“, ajungem la Budesti. Pornim, ca de obicei când suntem pe teren, pline de speranta si curiozitate, în cautarea izbavitoarei chei de la biserica. Aflam aici un paracliser binevoitor si hâtru, bucuros de oaspeti, dornic sa ne introduca în ctitoria de la 1825 a vistierului Alexandru Diculescu si a sotiei sale, Stanca, zugraviti de Matei, Raicu si Dumitru, pe latura vestica a pronaosului. Surpriza vine însa din alta parte, din directia frescei în care apare generatia mai tânara a Diculestior, fata cea mare a boierului, Catrina, alaturi de sotul Barbu si de copiii lor, Safta si Costache. În dreapta acestui portret, descoperim cu exaltare un altul, adaugat la 1931, în timpul restaurarii bisericii. Dintre ramele conturate în nuante de rosu-visiniu, ne privesc cu blândete Maria Golescu si mama sa, Zoe. La vremea respectiva, „domnisoara“, cum o numeau satenii, avea 34 de ani si îsi dedica o mare parte a timpului reabilitarii locasului din Budesti. Pictorul din anii ’30 a surprins-o în traditia postbizantina a tabloului votiv, cu un crin în mâna dreapta, asezata în stânga mamei care, la rându-i, strânge între degete un trandafir sângeriu. Peste drum de biserica, pe un teren unde acum se pregateste construirea unei noi case, se întindea altadata proprietatea urmasei Golestilor, disparuta în perioada ulterioara arestarii Mariei, la mijlocul anilor ’50. Parasim satul emotionate de acest indiciu neasteptat: domnisoara Golescu îsi face intrarea, cu un chip nou, în memoria noastra afectiva.
februarie 2009: Suntem la Iasi, în casa unor prieteni dragi, cercetatori ca si noi. Calcam pe urmele vii ale unui trecut îndepartat si intim deopotriva. Rasfoim paginile volumului de „Amintiri“ ale lui Zoe Camarasescu (Ed. Vitruviu, 1994), din cuprinsul carora tâsnesc fascicule ale biografiei Mariei noastre. Verisoara sa de gradul al II-lea, Zoe, îi evoca în mai multe rânduri parintii si rudele apropiate. Intra în scena, pe rând, matusa omonima, alintata Titi, fiica a capitanului de cavalerie Vasilache Racotta (Octav-George Lecca, „Familiile boieresti române“, Muzeul Literaturii Române, f. a.) si a Ecaterinei Romanescu, faptura devorata de melancolie de când si-a pierdut copilul cel mic, pe Radu, disparut prematur din pricina tuberculozei, secondata de discretul unchi Dinu, nepotul marelui vornic Iordache Golescu, ce îsi rasfata fiica si pe prietenele ei daruindu-le prajituri de la Capsa. O însotim pe aceasta slujitoare a lui Mnemozine în sondarea memoriei, încântate sa-l întâlnim mental pe bunicul matern al Mariei, la conacul din Storobaneasa, proprietatea fiului sau Nicolae Racotta, prefect liberal de Teleorman la începutul secolului XX. Vasilache umbla în cârje dupa accidentul de trasura pe care l-a avut, în timp ce nepoatele fac plimbari la mosia de la Dracea, purtate în birja de Vasile, fost rob, trimis pe cheltuiala Golestilor în Franta, spre a fi vindecat de rabie în Institutul profesorului Pasteur. Cartea doamnei Camarasescu marturiseste în favoarea curiozitatii intelectuale si a talentului de arhivist al Mariei Golescu, în posesia careia a ramas documentul emis pacientului român de catre clinica pariziana.

mai 2009: A aparut nu de mult primul volum dintr-o serie dedicata unui subiect tulburator, cel al experientelor carcerale din România comunista (ed. Cosmin Budeanca , Editura Polirom, 2008). Dintre filele lui umbrite de suferinta se ivesc doua doamne care au întâlnit-o pe Maria Golescu în cumplita lume a penitenciarelor românesti. Maria Godea (Ionescu) din Arad, arestata în 1953 pentru gazduirea unui fugar si condamnata la 7 ani de detentie, si-o aminteste pe descendenta revolutionarilor Golesti între zidurile închisorii de la Miercurea-Ciuc ca pe o persoana extrem de cultivata. „O impresie foarte buna“ a lasat aceeasi Aureliei Cosma, o femeie din Satu Mare, ce executa o condamnare politica de 10 ani în penitenciarul de la Mislea. Acolo s-au cunoscut si „s-au simpatizat reciproc“.
iunie 2009: Drumuri, din nou drumuri, Poirot ar fi fara îndoiala invidios ca ne urcam în automobil sau în tren mai des decât el. Ajungem la Sibiu de data aceasta. Scotocim cu succes pe rafturile de la Erasmus Büchercafé. În mâna ne cad scrisorile lui Eric Tappe catre propria familie ramasa în Marea Britanie la sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial („Scrisori din Bucuresti. 1944-1946“, trad. de Petronia Petrar, Editura Limes, 2006). Eric Tappe, cel care i-a fost Mariei prieten loial de la sosirea în tara (ca membru al Comisiei Aliate de Control si interpret de limba româna) si pâna la sfârsitul vietii domnisoarei Golescu, petrecut în 1987. Neputincions la arestarea amicei sale în 1949, va continua cu obstinatie sa adune bani din diaspora pentru a plati, treisprezece ani mai târziu, 4200 de dolari guvernului comunist în exercitiu, în beneficiul Mariei si al lui Zoe Golescu, nevoite, spre a-si gasi linistea, sa paraseasca tara si sa se stabileasca la Eastbourne (Dennis Deletant, „Romanian Studies in UK. A presentation“, School of Slavic and East-European Studies, conferinta din 2005). Prietenia care îi leaga pe cei doi transpare din paginile unei scrisori în care este evocat salonul cuprinzator al Mariei, cu „tusa Frusinica“ si cu Zoe Golescu, la vârsta deplinei senectuti:
„Mai 1945 (…). Miercuri dupa-masa Sybil, Brewster si eu am întreprins turul unor manastiri din Bucuresti cu Marioara Golescu. Domnisoara Golescu este o persoana care mi se pare întotdeauna tipic englezoaica, desi nu cred ca a fost vreodata în Anglia. Nici nu vorbeste engleza cu multa siguranta; asa ca doar vanitatea englezeasca ma determina sa o consider englezoaica, deoarece este admirabila. Este o femeie foarte placuta la vedere, amabila si timida care se apropie de cincizeci de ani, care si-a dedicat viata îngrijirii mamei sale, dar în ciuda unei educatii nespecializate a devenit o mare autoritate în anumite subiecte din domeniul antichitatilor. Am ajuns la casa domnisoarei Golescu. Am avut impresia ca în casa aveau loc cel putin trei petreceri diferite. Veneau si plecau întruna doamne batrâne. În sfârsit, pe la ora 7, ne-am asezat la ceai. Batrâna doamna Golescu, care sufera de inima, era acolo, ca si o minunata batrâna matusa de 85 de ani (Tusa Frusinica). Imaginati-va ce încântat am fost când am aflat ca Tusa Frusinica îsi invita prietenele miercurea ca sa asculte muzica, iar aceste doamne petrec 4 sau 5 ore cântând la 2 piane (4 sau 8 mâini)! Brewster si cu mine suntem invitati mâine“.
30 septembrie 2009: Zi de toamna limpede, fara cusur. Masina ne poarta spre Complexul Muzeal din Golestii Argesului. Altadata conac al respectivei familii boieresti, construit si fortificat de Stroe Leurdeanu în 1640, vizitat în octombrie 1945 de Eric Tappe în calatoria spre Budesti, edificiul detine o colectie de obiecte care i-au apartinut Marioarei Golescu. Dincolo de eruditie si fervoare carturareasca, decupam cu ajutorul istoricului-muzeograf Cristina Botoghina un episod de „Pseudokynegetikos“, cu o tânara în rol de vânatorita, al carei permis de port-arma se pastreaza în arhiva muzeului. Printre obiecte si corespondenta, o fotografie adauga noi trasaturi portretului închegat în mintea noastra dupa gasirea frescei de la Budesti. O tânara înalta, tacuta, cu ochi negri iscoditori, remarcati înca din copilarie de Zoe Camarasescu. O însotim iarasi cu gândul în plimbarile cu automobilul prin padurile si satele Olteniei, la cinele savuroase de la Budesti, în promenadele de pe malul Oltetului – bucurii consemnate nostalgic de britanicul
E. Tappe („Scrisori din Bucuresti. 1944-1946“). Timiditatea si modestia Mariei îi farmeca pe cei din jur, inclusiv pe membrii Familiei Regale, care o invita în excursii sau croaziere în tara si strainatate (Sebastian Tudor apud Cristina Botoghina, Maria C. Golescu si miscarea feminista, Centrul Cultural Pitesti). Întrunirile feministe la care cercetatoarea ia parte, precum cea de la Fundatia Carol din 1920, în timpul careia va consemna în scris interventiile participantilor, însotite de propriile comentarii (Cristina Botoghina, art. cit.) sunt ocazii de testare a spiritului de observatie, intens folosit în excursiile documentare din România sau din afara granitelor tarii.
Un orasel la Marea Mânecii
14 iunie 2010: Primim raspuns de la Administratia Cimitirului Ocklynge din Eastbourne. Nu unul singur, ci doua. Functionarii din cea mai însorita localitate engleza se întrec în a ne scrie. Pentru cineva care traieste în România, promptitudinea acestor oameni pare un decupaj fictional. Doamna Gill Steadman ne dezvaluie ceea ce nadajduiam sa gasim, faptul ca trupurile Mariei si lui Zoe Golescu si-au aflat odihna în localitatea de pe malul Marii Mânecii. Alex Hopcroft, colegul sau, ne reconfirma informatiile, asa ca punem la cale o excursie mai îndepartata.
6 iulie 2010 (dimineata): Eastbourne, East Sussex. Ne-am luat inutil umbrelele cu noi, Anglia pe care o respiram timp de o saptamâna nu ne da întâlnire cu ploaia. Briza matinala ne grabeste pasii spre Primaria orasului. Desi suntem în plin sezon estival, strazile sunt pustii, turistii, în special cei de vârsta a treia, abonatii obisnuiti ai statiunii,  n-au descins înca în centru. Primaria, o constructie cu turn, combinatie de caramida rosie si elemente arhitecturale în stil victorian, aminteste de statia de metrou londoneza
St. Pancrace, de unde am luat trenul ca sa ajungem aici. Una dintre angajate ne face inimile sa tresara. Într-adevar, Maria Golescu figureaza în arhiva, daca venim a doua zi, am putea obtine, contra cost, certificatul de deces în original.
6 iulie (amiaza): Suntem acum în Libraria Publica din Eastbourne, înca nu ne-am revenit din emotia descoperirii anterioare. În asteptarea „zilei de mâine“, cercetam saptamânalele locale din toamna lui 1987. Dupa doua ceasuri de frunzarire, dam peste un ferpar publicat pe 13 noiembrie, în „Eastbourne Harrold“: „Pe 6 noiembrie 1987, s-a stins în pace Maria. Prietena draga a multora si matusa a lui Dan. Funeralii la Biserica St. Saviour, vineri, 20, la orele 14, urmate de înhumare. Omagii la Haine & Sons Ltd, pe South Street, la nr. 19“. Doua saptamâni dupa deces, Maria a ramas neîngropata. Ce ai de spus, lt. Columbo?
6 iulie (spre seara): Strabatem în liniste South Street. Biserica St. Saviour ne acapareaza privirile de departe. Elevatie anglicana, consacrata în 1867, decorata cu picturi murale, mozaicuri si vitralii. La nr. 19 ni se înfatiseaza cladirea serviciilor funerare oferite de Haine & Sons, locul în care Maria a ramas o vreme anterior slujbei de la biserica din proximitate. Acelasi stil victorian, eclectic, vizibil în arhitectura de la City Council si St. Saviour. Serviciile lui Haine si ale urmasilor sai au învins timpul, ca si aripile întunecate ale lui Thanatos, singurul zeu care nu primeste daruri.
7 iulie (dimineata): Din nou la Primarie. Aceeasi functionara ca în ziua precedenta ne înmâneaza cu un zâmbet larg certificatul de deces al domnisoarei Golescu. Zâmbim si noi tulburate de aceasta întâlnire cu finalul vietii celei îndelung cautate. Ne asezam pe o banca din fata Oficiului de Înregistrare, deschidem documentul si citim în soapta: „Data si locul mortii: Eastbourne, 6 noiembrie 1987. Constatarea decesului: Spitalul Departamental din Eastbourne. Data si locul nasterii: 28 ianuarie 1897, România. Ocupatie: bibliotecara la Ambasada Marii Britanii, pensionara. Adresa: Orchardown, 4/6, Old Orchard Road, Eastbourne. Cauza decesului: atac cardiac, hipertensiune arteriala“.
7 iulie (dupa-masa): Cimitirul si crematoriul Ocklynge din Eastbourne. Parcul se deschide maiestuos cu o biserica gotica din veacul al XII-lea. Încercam usa de acces, e închisa, amintiri din cercetarile românesti de teren ne scurtcircuiteaza memoria. Cu harta trimisa de angajatii cimitirului, strabatem tacut aleile acoperite de vegetatie dezordonata. Încercam sa identificam, asa cum ni s-a spus, mormântul P 50, dar este mai dificil decât ne imaginam. Intersectam de nenumarate ori aleile, numarând piatra cu piatra, trasând în gând scurtaturi catre centrul lumii funerare, unde ne asteapta Maria. Soarele apune indiferent peste parc, sperantele noastre nu-l urmeaza însa. Si mâine e o zi.
8 iulie (dimineata): Din nou Terminus Road, South Street, Grove Road, Upper Road si tot asa pâna la Hide Hollow, Langney. Ne-am întors mai hotarâte ca oricând sa nu plecam pâna nu elucidam misterul. Reîncepem socotelile din ajun si, dupa o jumatate de ora, ni se înfatiseaza P 50, mormânt de o discretie coplesitoare. Pierdut în iarba printre papadii, la aceeasi înaltime cu a solului, greu de observat chiar si din imediata apropiere, abia se mai desluseste sub placa rectangulara de marmura roz-cenusie. Citim emotionate inscriptia: „Zoe Golescu. 1870-1968, Maria Golescu. 1897-1987“. Cele doua nume împreuna, într-o intimitate serena, asa cum si-au traversat propriile vieti. Alaturi, la P 51, un epitaf si mai mic semnaleaza prezenta „batrânei doamne Golescu“, într-o ramasita sepulcrala, umbrita de tufa uriasa de trandafiri de un rosu-carmin. Avem pentru o clipa impresia ca doamna Golescu si-a multiplicat cu bunastiinta trandafirul din fresca de la Budesti în vecinatatea locuintei sale eterne. Constatam ca intram în posesia nu doar a datelor biografice precise ale Marioarei, dar si ale mamei sale, nascuta pe 26 aprilie la Craiova si disparuta, la aproape 98 de ani, pe 28 martie 1968. Va fi îngropata la Ocklynge, unde devotata fiica îi va însemna constiincios în epitaf datele de nastere si de trecere în lumea de dincolo.
10 iulie: Revenim pentru ultima data în acest periplu englez la mormintele „doamnelor muzicale“, cum le-a numit profesorul Eric Tappe într-un articol din „Manchester Guardian“ („The Musical Ladies“, 1947, reprodus în editia „Scrisorilor din Bucuresti. 1944-1946“). Ne luam ramas-bun în speranta ca vor mai fi ocazii sa ne întoarcem. Vântul adie si risipeste mireasma garofitelor de gradina, asezate deasupra celor doua epitafuri. Calatorule, adu-ti aminte de moarte!
11 iulie: Utima zi la Eastbourne. Un scurt popas pe Old Orchard Road, nr. 4-6, cea din urma resedinta a Mariei. Situata în vecinatatea Bibliotecii Publice, pe care probabil cercetatoarea noastra o frecventa, Orchardown este si astazi un elegant centru de îngrijire destinat seniorilor. Proprietarul lipseste pentru câteva zile, asa ca tot ce ne ramâne e sa conversam, pret de câteva minute, cu bucatarul rezidentilor. De la el aflam ca proprietarul din anii ’80 a vândut casa unei alte persoane si ca nu exista semne ca vreo arhiva a fostilor pensionari ar fi supravietuit scurgerii timpului. Ne ramâne doar sa ne amintim de cuvintele lui Denis Deletant, potrivit carora loialul prieten al celor doua doamne, Eric Tappe, a continuat sa le ajute financiar pâna la finele vietii lor.
Evadarea imposibila. Marturii din universul concentrationar
7 aprilie 2011: Ultimul kilometru pâna la Mislea, cea de-a doua închisoare în care Maria Golescu a fost condamnata sa traiasca între 22 februarie 1951 si 21 iunie 1956. Zi mohorâta, în care rasare, dupa o curba, turnul alb din care erau supravegheate permanent detinutele. Ridicat pe locul vechii manastiri ctitorite de Radu Paisie în 1534, din relicvele careia se mai pastreaza o parte a pivnitelor domnesti, penitenciarul a fost alocat din 1924 femeilor (Andrei Muraru & al. coord., „Dictionarul Penitenciarelor din România comunista, 1945-1967“, Editura Polirom, 2008), destinatie obscura pentru condamnatele politic ca Maria Golescu, care a trecut pe-aici între detentia de la Jilava si cea de la Miercurea-Ciuc. Pasim retinut pe urmele celor care si-au purtat stoic durerea între zidurile înalte ale acestei temnite, transformate astazi într-un asezamânt pentru batrâni si bolnavi cu afectiuni psihice. Din vechiul complex, au rezistat izolatoarele, celulele cele mai neprimitoare, în care erau aduse condamnatele când „se faceau vinovate“ de transgresarea vreunei interdictii. Deschidem o usa si oroarea ne izbeste drept în fata: adevarate cutii de chibrituri, de 1 m latime si 2 metri lungime, înghetate, din care se itesc fragmente de caramida, „paturi“ ostile pe care se puteau odihni nefericitele femei, în putinele momente în care nu erau obligate sa stea în picioare. Iesim îngrozite, având în minte versul lui Dante din cântul al III-lea al „Infernului“ – „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate“! – si descrierile zilelor din izolator, ca un urlet încremenit al Aspaziei Otel, din „Strigat-am catre Tine, Doamne“.
octombrie 2012: Bucuresti, Biblioteca Centrala Universitara. Câteva rânduri despre personajul nostru în volumul memorialistic „Evadarea imposibila. Penitenciarul de femei Miercurea-Ciuc. 1957-1961“ (Editura Fundatiei Culturale Române, 1993) al artistei Lena Constante. În evocarea facuta de catre scriitoare, închisa de asemenea din ratiuni politice pentru opt ani, trasaturile portretului se articuleaza într-o triada mai mult decât onoranta – cultura, inteligenta, eleganta. Regasim acelasi vector al admiratiei în jurnalul Micaelei Ghitescu („Între uitare si memorie“, Editura Humanitas, 2012), care o descopera pe domnisoara Golescu, adusa uneori de la „Secretul Mare“ printre celelalte detinute si lasata sa lucreze în ateliere, cu un profil în care se aduna „forta, cunostintele enciclopedice uimitoare, modestia si timiditatea“.
decembrie 2012: S-a mai deschis o fereastra catre întâlnirea cu Maria Golescu. Cu ajutorul doamnei Ioana Vlasiu si cu acordul Directorului Institutului „G. Oprescu“ din Bucuresti, istoricul de arta Adrian-Silvan Ionescu, am reusit sa tinem în mâini o comoara fara egal pentru noi: cele trei caiete cu notite, desene si însemnari ale Mariei Golescu, pastrate în colectia de manuscrise a Institutului de Istoria Artei, alaturi de documente ale altor personalitati din spatiul cultural românesc (Paul Petrescu, Victor Bratulescu, Stefan Bals s. a.). Dimensiunea de autodidact si pasiunea pentru cercetarile iconografice razbat din filele caietelor clasate sub cifrele 2, 3 si 4 în inventarul Bibliotecii Institutului. Înca o enigma se iveste: unde este caietul cu numarul 1? A existat si a disparut, s-a ratacit, a fost împrumutat cuiva si nu s-a mai întors? În mod ironic, identificam o situatie de acest gen consemnata chiar de catre Maria Golescu într-unul dintre caietele ei, referitoare la o fotografie pe care i-a împrumutat-o la un moment dat Teodorei Voinescu, fara a-i mai fi înapoiata: „Fotografia data p. copiat Teod. Voinescu nu mi-a fost restituita – cliseul Ilinca Darvari“.
ianuarie 2013: Profesorul Andrei Pippidi, cel care a avut sansa de a o cunoaste pe domnisoara Golescu la Eastbourne, în 1982, si care a compus, dupa moartea acesteia, un emotionant ferpar, ne anunta ca a vorbit cu Denis Deletant, despre dosarul Mariei Golescu din arhiva CNSAS. Rândurile istoricului britanic ne reamintesc cosmarul traversat de detinutii politici în perioada regimului comunist. Maria Golescu, nascuta la 28 ianuarie 1897. Arestata în noaptea de 24 octombrie 1949, cu alte saptesprezece persoane în asa-numitul „lot Stefan Nenitescu“. Acuzata de înalta tradare de un tribunal militar, pentru ca a trimis o scrisoare în Marea Britanie, în care atragea atentia asupra consecintelor nefaste ale regimului comunist, condamnata pe 28 decembrie 1950 la 20 de ani de închisoare. Detentie în penitenciarele de la Jilava (24 octombrie 1949 – 22 februarie 1951), Mislea (22 februarie 1951 – 21 iunie 1956), Miercurea-Ciuc (21 iunie 1956 – 19 iunie 1962). Eliberata dupa executarea a peste 12 ani de închisoare. Stabilita din 1962 în Marea Britanie. Disparuta la 6 noiembrie 1987. La încheierea ferparului, reluând succint temele de cercetare ale Mariei Golescu, Andrei Pippidi scria: „Pe cea care s-a dus dupa «preaputernicul Samson» o asteapta inorogul“. Adaugam si noi: …iar Sfântul Hristofor din bisericile de la Budesti si Babeni-Oltetu s-o poarte cu bucurie pe umerii sai! (VA URMA)

 

 

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper