Indiscretii (I)

Un articol de NICULAE GHERAN

Încâlcite mai sunt caile Domnului sub cupola artei. Nu atât pe cararile creatiei propriu-zise, cu anotimpurile ei fierbinti, ploioase, înghetate sau primavaratice, cât în privinta ecourilor imediate din epoca, adesea mult prea firave, daca nu inexistente. Când, onest, Lovinescu pleda pentru necesitatea revizuirilor critice, domnul Calinescu avea sa-l persifleze, vorbind despre „atelierul de reparatii al domnului Lovinescu“, ceea ce n-avea sa-l împiedice sa revina el însusi asupra unor mai vechi opinii de-ale domniei sale la redactarea „Istoriei literaturii române de la origini pâna în prezent“. Daca vreodata s-ar confrunta versiunile din 1941 si 1982 cu masa articolelor primare, corpul de variante ar atârna greu în aparatul critic al editiei, dovedind ca, la data aparitiei unor opere, receptarea n-a fost aceeasi. Nu o data scriitori minori au avut reactii majore si, invers, critici de mare notorietate au citit cu ochelari de soare diverse capodopere fara vibratia impusa de valoarea lor. De pilda, în timp ce Nicolae Davidescu – în ochii multora scriitor de raftul doi – vedea în Bacovia un mare poet, confrati de înalta clasa nu stiau daca poetul mai e sau nu în viata. Nici în marile istorii literare de mai târziu uriasa personalitate a lui Bacovia nu-si va gasi un loc pe masura. De asemenea, volumul de debut al lui Rebreanu din 1912 a trecut neobservat – de înteles si nu prea, atâta timp cât aparuse la Orastie –, dar nici reluarea îmbunatatita a editiei la Bucuresti, în 1916, n-avea sa aiba o soarta mai buna, cu toata prefatarea generoasa a lui Mihail Dragomirescu. Mai târziu, monumentalitatea romanului „Rascoala“ a retinut atentia lui Marin Simionescu-Râmniceanu, nicidecum a marilor critici, mai putin entuziasmati.
Precum cartile de joc – as zice glumind –, suratele lor literare penduleaza în jurul baftei: unele norocoase, altele perdante. Am simtit asta pe propria piele, risipind patru, daca nu chiar cinci decenii din viata în jurul unui monument, care, si fara mine, ar fi înfruntat oricum timpul, osteneala facuta ca si cum m-ar fi asigurat cineva ca voi trai o suta de ani. Nu regret nimic, decât lipsa cartilor pe care mi le-am dorit si tradat. Asa se face de ce, deloc ipocrit, ramân recunoscator celor care, pusi pe economii, mi-au suprimat postul de cercetator la Muzeul Judetean din Bistrita, preferat cu ani în urma în locul functiei de director al Editurii Institutul Cultural Român, de unde am demisionat liber si nefortat de nimeni. Statul facea o economie de 1.601 lei lunar în bugetul Bistritei, iar eu dobândeam timp sa scriu o carte de amintiri, ce s-a bucurat de succes. De aici si ispita de a-i adauga alte doua tomuri. Ecoul a fost acelasi, ceea ce ma face sa cred ca la amurgul vietii, cu necazuri impuse de vârsta si nu numai, mi-a fost dat sa-mi citesc necrologurile înca din timpul vietii.
O colega de breasla, Rodica Lazarescu, autoarea recenta a unui valoros volum de interviuri – realizat în colaborare cu regretatul Mircea Dinutz –, mi-a pus chiar o întrebare, pe care am ocolit-o, parând ca-mi ridica mingea la plasa.
Stimate domnule Niculae Gheran, de când a aparut primul volum din trilogia „Arta de a fi pagubas„am citit în presa si am ascultat la radio ca si la televiziune numai cronici extrem de favorabile, si nu putine, ceva în jurul a 30. Cum explicati dumneavoastra aceasta unanimitate? Chiar nicio voce discordanta, oricât de firava, sa nu se fi facut auzita?
Îmi bat singur cuie în talpa, afirmând ca lucrurile n-au fost tocmai asa. Greu de crezut, dar primul nedumerit de ecoul cartii am fost chiar eu, cu atât mai mult cu cât niciun exemplar din carte n-a figurat pe standul vreunei librarii, ci doar în bibliotecile din Capitala. O scrisesem pentru mine însumi, fiind dedicata copiilor mei, prea cuminti în comparatie cu pataniile tatalui lor. Cu ea, nu faceam altceva decât sa întregesc albumul de familie. Aparitia – am mai spus-o – i-o datorez confratelui Florin Rotaru, pe care l-am rugat sa dispuna copertarea printurilor în atelierele Bibliotecii Metropolitane Bucuresti. „Si daca fac doua exemplare, ca unul sa ramâna în biblioteca, te deranjeaza?“ Bineînteles c-am fost de acord. Chiar si într-un singur exemplar, „Târgul Mosilor“ intra în circuit public si, dupa legile bibliofiliei, devenea o carte rara. A fost sa fie ca acelasi Rotaru s-o citeasca si sa-mi propuna multiplicarea pentru uzul tuturor filialelor din cartierele Capitalei. Nicio clipa nu mi-a interzis sa ma adresez oricarei edituri, pentru o difuzare mai larga. Ceea ce am si facut. Poate si datorita prietenului Fanus Neagu, al doilea lector încântat de lectura. Client si eu al aceluiasi spital Elias, dar în sectia de cardiologie, renuntasem la socuri electrice pentru a iesi din fibrilatii, în favoarea unui tratament sugerat de Fanus: „Bem un whisky?“ – „Bem, Fanus, si nu te mai lauda cu boala ta, ca pe locul întâi la plecari suntem noi cardiacii!“ Cu timpul, ne-am reprofilat pe vin, de regula în compania lui Grigore Traian Pop, dar si a chirurgului din spital, un om tare de treaba, care a facut tot ce se cuvenea pentru a-i atenua durerile. Se ivisera metastaze si nevoia unei noi interventii era acuta. Un pahar de cuminecatura n-avea însa cum sa ne strice. „Primeste-l, Doamne, si p-asta!“ Ne cinsteam râzând, evocând patanii din tinerete, cu ochii pe ceas, sa nu ne prinda Anita, fata lui, care, dupa terminarea serviciului la National, statea cu el în rezerva. Furati de placerea amintirilor, n-am reusit niciodata sa ne anesteziem ca lumea, fiind prinsi în pacat de dânsa. Fanus a insistat sa încredintez cartea la editura. L-am ascultat si am depus printurile la o redactie serioasa, fara sa o numesc – câta vreme am intrat în posesia unui secret ce nu se cuvenea sa-l cunosc. Mai ales ca publicarea cartii fusese aprobata de directorul institutiei si beneficiase de lectura favorabila a redactorului-sef. A fost sa fie ca paginile sa cada pe mâna unei tinere redactoare, ale carei articole din presa le citeam cu interes, de unde speranta unei lecturi avizate. Cartea avea sa zaca însa în editura luni de zile, fara sa fie citita. Ma întreb si-acum daca s-a odihnit în sertarele tinerei doamne sau s-o fi dezamagit într-atât încât înghitirea slovelor, o fila pe zi, sa se fi dovedit un adevarat chin. Reproduc mai jos însemnarile domniei sale:

REFERAT
Dupa cum ne înstiinteaza în Spovedania introductiva, în Târgul Mosilor istoricul literar Niculae Gheran nu si-a propus „nici sa faca istorie, nici sa-si scrie memoriile“. Deducem de aici ca merituosul monograf si editor al operei lui Liviu Rebreanu a încercat sa-si transfere istoria personala a copilariei si adolescentei într-un roman memorialistic de observatie a „lumii prin care a trecut“. Cartea acopera primii 17 ani din viata autorului, mai exact perioada de dinaintea instaurarii comunismului: deceniul patru, dictaturile de extrema dreapta, razboiul si anii imediat postbelici, totul pe fundalul bucurestean al cartierului Mosilor. Alcatuit din secvente scurte, plasate pe un fir cvasi-cronologic, „romanul“ autobiografic alterneaza evocarea sfatoasa cu relatarea de proces-verbal si dialoguri naive, de almanah umoristic. Principalul punct de atractie, daca nu singurul, este oferit de picanteriile anecdotice: paginile despre casele de toleranta, despre legionari si evrei sau despre mediul cazon, sa zicem. Întreg volumul este, altminteri, o aditionare de anecdote romantate. Niculae Gheran nu reuseste sa convinga nici ca scriitor, expresivitatea paginilor sale fiind cel mai adesea îndoielnica, nici ca memorialist stricto sensu, prin ce are de spus. Povestit la perfectul simplu sau la mai mult ca perfectul, „Târgul Mosilor“ pare scris de un neprofesionist care se straduieste din greu sa faca, pe ici-pe acolo, literatura, dar nu izbuteste decât sa literaturizeze stângaci, cu sau fara reflectii dubioase: „De-ar fi sa luam în seama meandrele istoriei, românii ar trebui sa fie din nastere poligloti, depasind pe tiganii ce vorbesc curent macar doua limbi, fara sa pricepem o iota din sporovaiala lor, ocrotita adesea cu oportunitate“, „Razboiul se terminase, iar pacea atrasese dupa ea si dreptul omului de a pacatui si fara riscul de a muri“, „Misu nu-si mai baga picioarele în botine. Îsi lipi laboanta de talpa ghetei“.
Când nu romanteaza hâtru, în sfatosu-i stil popular, autorul se lasa prada unei retorici lirice si avântate, nu mai putin candide. Finalul este ilustrativ: „Împlinisem 17 ani! Îmi crescusera aripile si eram gata de zbor. Primejdii la tot pasul, dar cine se mai gândeste la ele, când primele iubiri par si ultimele? Ramâi orb în fata oricarui pericol, inclusiv de a fi tradat“. Am putea cita asemenea exemple de pe fiecare pagina.
Nu cred ca „Târgul Mosilor“ merita sa fie publicat la o editura precum s…t. Sa nu uitam ca aici au aparut carti memorialistice de calitate cum ar fi s…t sau s…t. Cu naivitatile si stângaciile stilistice, daca nu si de conceptie, volumul lui Niculae Gheran se situeaza la limita paraliteraturii biografice, iar picanteriile si revelatiile anecdotice ale cartii amuza uneori, dar nu conving. Ar fi fost de preferat un volum memorialistic neromantat, sau, si mai bine, un volum de istorie literara.
Acesta-i primul ecou înregistrat; dupa cum se vede, deloc agreabil. Referatul l-am reprodus integral, minus numele editurii si al cartilor elogiate, a caror mentionare ar fi dezvaluit, indirect, titulatura institutiei. Ma abtin s-o nominalizez, întrucât atât directorul, cât si redactorul-sef n-au nicio vina ca mi-am retras lucrarea, cu pretextul ca mai am ceva de corectat. Nu-s orgolios si, spre rusinea mea, am luat în serios spusele doamnei. Ghinionul meu e ca facea parte din condeiele tinere pe care le urmaream cu interes în paginile unei reviste literare. Daca ceilalti cronicari si recenzenti ce aveau sa elogieze cartea n-au gresit, cerându-mi s-o continui, prima redactoare se dovedea mai rea decât o moasa comunala, pledând pentru întreruperea sarcinii. Nu-i port nici acuma pica, stiind ca la vârsta domniei sale am facut greseli si mai mari. O spun cu toata seriozitatea, nadajduind ca, poate, într-o zi, va reactiona la fel. Si-apoi, facându-ma avocatul diavolului, de unde sa fi ghicit tânara doamna – repet: intelectuala de soi –, ca mahalaua copilariei mele avea sa se mute în centrul Bucurestilor, dupa cum Capitala avea sa fie invadata de olteni, ardeleni, moldoveni, unii de la orase, altii de la sate, multi uitând sa se lepede de opinci, ajunsi la vârfurile orânduirii de stat si de partid, ba chiar si-n Academia Româna? De unde sa stie ca peste ani adolescentul judecat cu asprime de dânsa, un razvratit, fie si derbedeu, avea sa se afle în preajma unor personalitati literare deosebite, sa fie în miezul unor situatii tensionate, sa vada si s-auda multe lucruri, demne de ceea ce francezii numesc „la petite histoire“, cu sarea si piperul menite sa condimenteze lectura rigidelor tratate?
Si tot sa te-ntrebi: de când pâna când istoria trebuie scrisa si citita doar cu lacrimile pe obraji? Sa uitam c-am fost si tineri, ca n-am trait doar pe aleile unui cimitir? Daca nici zâmbetul nu ne mai ramâne ca leac, ce sa mai asteptam astazi, când fericirea ne cuprinde, concediind tristetea de pâna ieri?
Atunci, m-a trezit din buimaceala Fanus: „Ba Nicule! Zici ca-i ceva de capul ei?! Tot ce se poate, numai ca, din doua una: ori a ramas cu durerile din burta ma-sii – si-i pornita sa vada totu-n tragic, fara licar de umor –, ori fata-i nedesfundata ca lumea, sursa continua de mâncarimi si în tuhaz, cum ar zice Herscu Rudel. Tu las-o în grija lui Freud si tipareste cartea!“
Numai ca pe la editura n-am mai pus piciorul. Drept e ca nici ei nu s-au grabit sa ma cheme. Treaba de amatori. La o casa de editura serioasa, când ai îndoieli asupra unui autor cunoscut, care pare sa-si fi parasit tarcul preocuparilor sale, mai ceri un referat si din afara redactiei. Dupa aparitia primului tom si a unui tiraj de proba pentru biblioteci, dispunea nu de-un referat, ci de zeci de cronici si recenzii elogioase, ba si de recomandari, semnate de confrati onorabili. Eu ce sa fi facut? Dupa ce o viata întreaga mi-a fost dat sa editez într-o echipa redactionala de elita mii de titluri, uneori 8.000 pe an, multe apartinând maestrilor literaturii interbelice si celor ce i-au urmat, s-ajung milog la usile unor diletanti? Macar din solidaritate de breasla sa le fi trecut prin cap sa-si asigure un sponsor de pe locurile unde se desfasoara actiunea – Mosii copilariei si tineretii mele – chiar daca pe acele meleaguri trona un plutonier cu uniforma de general, cu acces la cultura si arta mai putin decât Adriana Bahmuteanu si Silviu Prigoana, care, spre bucuria tuturor, s-au împacat si dupa al patrulea divort, ceea ce, sa-mi fie cu iertare, nu s-a petrecut cu Irinel Columbeanu si Monica Gabor, Pepe si Oana Zavoranu, cu Ogica si Ortansa, oamenii din lumea buna, nu a pagubasilor de rând.
(Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper