In numele fiului

Un articol de RODICA GRIGORE

David Grossman, Caderea din timp, traducere de Gheorghe Miletineanu, Iasi, Editura Polirom, 2013.

 

„Pe timp de pace, copiii îsi
înmormânteaza parintii.
Razboiul rastoarna ordinea fireasca
si face ca parintii sa-si
înmormânteze copiii.“ (Herodot)

Scriitorul David Grossman si-a pierdut fiul în confruntarile armate israeliano-libaneze din vara anului 2006. Uri a cazut la datorie la doar doua zile dupa ce tatal sau, alaturi de Amos Oz si A.B. Yehoshua, sustinuse, în cadrul unei conferinte de presa, necesitatea încetarii focului si gasirii, la masa negocierilor, a unei solutii pasnice pentru conflictele din zona. Confruntarile armate s-au încheiat la scurt timp dupa aceea, lasând, însa, în urma, durerea multor familii israeliene care-si pierdusera copiii în aceasta tragica escaladare a violentei care a marcat, ca si în alte ocazii, Orientul Mijlociu. Fara sa-si propuna sa scrie texte autobiografice si evitând cu grija sa vorbeasca despre propria sa suferinta, David Grossman a publicat, de atunci încoace, doua texte tulburatoare, „Pâna la capatul pamântului“ (2008) si „Caderea din timp“ (2011). Iar daca în primul caz cititorul are în fata povestea unei mame, Ora, îndurerate de pierderea lui Ofer, fiul sau, în cel de-al doilea scriitorul israelian urmeaza pasii unui tata care decide sa o porneasca el însusi catre tarâmul unde a ajuns fiul sau dupa moarte. Deopotriva, Grossman construieste un veritabil labirint al vocilor – de altfel, cartea este subintitulata „o poveste pe mai multe voci“ – care recompun, pe rând, fiecare în felul sau, câte o poveste ce va contribui la alcatuirea unui extrem de sugestiv si de viu tablou al suferintei, dar si al capacitatii omului de a se ridica, cu demnitate, deasupra propriei dureri.
Între scris si melancolie
În eseul „Doliu si melancolie“, Sigmund Freud descrie pe larg procesul psihic care începe cu negarea inconstienta a mortii celor dragi si care duce, treptat, la acceptarea acestei realitati dureroase, în momentul în care fiinta umana se simte capabila sa vorbeasca despre o astfel de pierdere, iar apoi sa-si reconfigureze/ regândeasca propria existenta, oricât de dificil poate fi demersul acesta. Numai ca unele situatii sunt mai putin obisnuite, câta vreme scriitorul lovit de nenorocirea pierderii unei fiinte apropiate are adesea tendinta nu atât de a încerca sa-si reorganizeze viata într-un mod care sa o faca oarecum acceptabila ori mai usor de suportat, cât de a surprinde în cuvinte tocmai marea suferinta de care e cuprins. Prin urmare, acel complex proces al doliului implicând experienta melancoliei e destul de putin aplicabil într-un asemenea caz, în primul rând deoarece actul însusi al scrisului, ca si literatura traita în cel mai deplin sens au darul de a pastra vreme îndelungata sentimentul iremediabilului si esenta dezastrului personal într-o forma vie si de-a dreptul concreta; dar si de a da omului curajul de a merge mai departe. Iar „Caderea din timp“, de David Grossman, reprezinta un excelent exemplu în acest sens. Punctul de plecare este, desigur, legat de experienta personala, însa, depasind acest nivel, autorul realizeaza o complexa investigatie literara a diferitelor chipuri si forme de manifestare a suferintei, a carei forta artistica extraordinara trebuie pusa în legatura, oricât de paradoxal ar putea sa para acest lucru, si cu capacitatea lui Grossman de a jongla cu resursele nebanuite ale unei adevarate poetici a distantarii si, deopotriva, cu evaluarea atenta a semnificatiilor exilului.
Distantarea, evidenta si daca avem în vedere modul în care textul este structurat, mizând mult pe resorturile poeziei si pe valentele stilistice ale unui discurs de o intensitate lirica rara, este si rezultatul deciziei autorului de a nu scrie un text care sa convinga din punctul de vedere al mai vechiului realism psihologic, ci de a se raporta la o maniera artistica de-a dreptul mitologica, evidenta înca din primele pagini, Barbatul fiind hotarât sa paseasca în lumea celor morti: „– Dar, spune-mi, ce înseamna «acolo»? Nu exista un asemenea loc, nu exista nici un acolo! – Daca mergem acolo, înseamna ca acolo exista. – Si de-acolo nu exista întoarcere pentru nimeni. – Fiindca pâna acum s-au dus acolo numai morti.“ Dialogul celor doi soti afectati de moartea, cu cinci ani în urma, pe front, a fiului lor dezvaluie incapacitatea lor de a-si continua existenta de pâna atunci, marcata de imposibilitatea amândurora de a mai rosti vreun cuvânt: „Mai mult decât de vocea mea, mi-a fost dor de vocea ta.“
Drumuri si calatorii  
Astfel încât obisnuinta cotidiana, farfuria cu supa si orele petrecute împreuna, în tacere, în bucatarie, vor fi parasite de barbatul care, convins de propria sa singuratate, va pleca într-o calatorie pe parcursul careia va descoperi nu numai suferinta altor semeni ai sai, loviti de nenorociri aproape identice, nu doar doliul si gustul lacrimilor, ci mai ales ca, oricât de greu îi vine sa creada, nu este singur. O moasa, un fost profesor de matematica, un cizmar, femeia muta din navod, si, alaturi de acestia, Cel care noteaza tot ce se întâmpla în oras ori Centaurul sunt personajele care, dincolo de faptul ca îl ajuta pe Grossman sa structureze cartea în primul rând la un nivel simbolic, au darul de a marca traseul initiatic al Barbatului plecat în cautarea fiului pierdut. Discutând cu acestia sau ascultându-i cum îsi deapana povestile, „Barbatul care merge“ (asa cum i se va spune dupa plecarea de acasa) redevine capabil sa stabileasca si sa pastreze o legatura cu cei de lânga el si, înca mai important, sa comunice. De altfel, acesta este efectul întâlnirilor pe care le au asupra tuturor celor implicati, spre finalul cartii acestia nemaifiind individualizati si transformându-se în „Cei care merg“, ale caror voci în cor, asemenea celor din tragedia greaca, rostesc marile adevaruri ale lumii în care traiesc – în care traim. În fond, preocuparile le sunt asemanatoare, iar discursurile, înrudite, fiecare în parte a pierdut un copil, un fiu ori o fiica, în razboi ori din cauza cine stie carei nenorociri, mai demult sau mai de curând.
Însa David Grossman realizeaza pericolul la care s-ar expune daca ar plasa actiunile fie ele si simbolice ale acestei carti în lumea israeliana contemporana. Prin urmare, scriitorul creeaza un alt cadru pentru „Caderea din timp“: un soi de univers atemporal, o localitate de pe malul unui lac, aflata sub dominatia unui duce doritor a sti totul despre oamenii de aici, drept pentru care si-l apropie pe Cel care noteaza tot ce se întâmpla în oras, dar numai dupa ce-i cere iar apoi îi ordona acestuia sa o uite pe propria sa fiica: „Nu pot, Înaltimea Ta. În ziua în care s-a întâmplat nenorocirea mi-ai poruncit s-o uit. (…) Uit parul ei scurt si subtire./ Uit degetele ei trandafirii, aproape stravezii./ Uit c-a fost copila mea rasfatata si gingasa./ Uit cum era…“ Evident, si aceasta figura, la fel ca si celelalte mentionate sunt, în fond, extensii simbolice ale tatalui, imaginea care strabate cartea de la început pâna la sfârsit. Si, chiar daca sunt diferite clasele sociale din care provin si chiar daca sunt diferite si circumstantele în care si-au pierdut copiii, cu totii depun marturie despre durere si pierdere, despre suferinta imposibil de îndurat, dar si despre nevoia fiecaruia de a gasi undeva, cumva, alinare. Fie si numai prin cuvintele pe care le spun ori pe care si le spun. Însa, deloc întâmplator, Barbatul care merge este cel care va explica demersul tuturor si, în egala masura, titlul acestei atât de tulburatoare carti, imposibil de încadrat în rigorile vreunei specii literare: „Chiar si dorul meu de tine/ e-ntemnitat/ înauntrul timpului. Doliul/ se-nvecheste, îmbatrâneste/ cu anii, si sunt zile în care el/ este nou-nout,/ proaspat./ Asa si mânia fata de tot ce ti-a fost rapit. Dar tu/ de-acuma nu./ Tu însuti de-acuma nu./ Tu esti  în afara timpului./ (…) Un om dintr-o tara  îndepartata mi-a povestit cândva/ ca pe limba lui/ despre cineva care a murit în razboi se spune/ A cazut./ Asa si tu: ai cazut/ în afara timpului, timpul/ în care salasluiesc eu  trece/ prin fata ta cineva/ sta singur/ pe peron,/ într-o noapte/ a carei negreala s-a scurs/ toata  dinauntrul ei.“
Caderea în literatura
Centaurul reprezinta, în cartea de fata, o aparitie aparte, câta vreme, spre deosebire de modelul sau mitologic jumatate om, jumatate cal, acesta e prezentat drept o fiinta care nu doreste ori nu mai poate sa se desprinda de biroul sau, loc unde a adus toate lucrurile fiului decedat cu cincisprezece ani în urma si, de atunci, încearca sa înteleaga, scriind, ce s-a întâmplat si, mai cu seama, de ce s-a întâmplat astfel: „Nu sunt în stare sa-nteleg ceva pâna nu pun acel ceva pe hârtie. Sa-l înteleg cu adevarat – vreau sa spun cu deplina exactitate. Acum te rog sa scrii cu litere mari, cu litere uriase: trebuie neaparat sa-l creez din nou sub forma de poveste.“ Dar, chiar daca va face asta, în cele din urma va întelege ca povestea pe care el o asterne cu infinita grija pe hârtie nu va reusi niciodata sa-i readuca baiatul la viata, ci îl va ajuta pe el însusi sa traiasca, sa duca o existenta în care sa-l poata pastra pe fiul sau aproape. Daca nu în carne si oase, macar prin intermediul cuvintelor menite a-i duce mai departe povestea. Devine evident, în acest punct, ca centaurul este un dublu al imaginii scriitorului, la fel ca si Barbatul care merge si, la alt nivel, la fel ca Cel care noteaza tot ce se petrece în oras. Iar cartea lui David Grossman devine, citita din aceasta perspectiva, încercarea tuturor de a spune pâna la capat povestea unui copil prematur plecat dintre cei vii si a-i pastra, astfel, vie amintirea, reprezentata, în general, de cele mai mici gesturi, de vreun surâs, de modul în care fiul se trezea sau fiica adormea, de sunetul pasilor lor. De aici exilul voluntar pe care îl aleg parintii marcati de durerea ca fiul ori fiica lor nu au avut sansa de a trai. Si tot de aici destramarea realitatii si alegerea excelenta din punct de vedere estetic pe care o face Grossman de a prezenta totul prin intermediul monologurilor poetice ale acestor voci ratacitoare pe tarâmul dintre lumea celor vii si tarâmul celor morti.
„Caderea din timp“ reprezinta, însa, si un extraordinar dialog intertextual pe care autorul îl întretine cu texte celebre, de la Biblie la scriitorii israelieni ai prezentului (Amos Oz sau Hanoch Levin), trecând prin lirica lui E.E. Cummings sau a lui Rainer Maria Rilke, ale caror poeme sunt mentionate în mod explicit. Pe de alta parte, fragmente semnificative ale acestei carti sunt puse sub semnul operei chiar daca niciodata amintite ca atare a lui John Donne: „Am auzit o voce/ de femeie înaltându-se din/ oras/ ca orice om e/ o insula,  ca nu se poate/ cunoaste/ un alt om/ dinauntrul lui“, spune la un moment dat Barbatul care merge. Si, chiar daca, dupa cum suspina o voce de copil, „Este/ suflare este/ suflare în  durere este/ suflare“, povestea, amintirea, rostirea celor vii vor pastra, oricât ar fi de dureros acest lucru, amintirea celor morti, salvându-i, astfel, de la risipirea în neant: „Si-atâta doar, mi se rupe inima,/ dragul meu drag,/ la gândul/ ca-i cu putinta,/ ca am gasit  pentru asta/ cuvinte…“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper