Editori neputinciosi si interpreti voinici: Malebranche în romana

Un articol de CLAUDIU GAIU

Nicolas Malebranche, Tratat de morala, trad. Marius Motogna, Bucuresti, Univers Enciclopedic Gold, 2011

 

La sfârsitul anului 1947 Alexandru Tilman-Timon parasea România. Tânarul jurist se facuse cunoscut ca autor al unor studii temeinice asupra dreptului constitutional autohton sau asupra începuturilor social-economice ale celui de-al Treilea Reich. Din pasiunea lui pentru filosofie ne-a ramas monumentala monografie „Malebranche“, în trei volume a peste 1.000 de pagini, azi aproape de negasit. Dupa mai bine de 60 de ani si fara a pomeni vreun premergator, are loc o noua încercare de naturalizare în cultura româna a acestui gânditor major de la raspântia veacurilor al XVII-lea si al XVIII-lea. Lipsa unei adevarate munci editorial-savante a facut ca evenimentul sa treaca nebagat în seama.
De pe la mijlocul anilor 90 încoace, marile nume ale clasicilor filosofiei s-au deprins sa ne salute de pe copertile sobre ale colectiei Cogito ale Editurii IRI, rebotezata întru Domnul brandurilor: Univers Enciclopedic Gold. Sub logo-ul gânditorului lui Rodin, patronului colectiei, au poposit pe rafturile noastre alde Platon, alde Kant ori alde Hegel. Autorii te striveau sub importanta lor, iar traducatorii erau si ei bine cunoscuti. Confirmatele talmaciri ale lui Stefan Bezdechi si Cezar Papacostea, pentru literele eline, sau ale lui Nicolae Bagdasar, Constantin Floru si Virgil Bogdan, pentru metafizica germana, revedeau lumina tiparului. Curios fenomen: disparitia editurilor publice, cu valoroasele lor serii de autori, cu o conceptie stiintifica asupra editarii operelor complete si cu un control al aparatului critic, era simultana cu aceste republicari întâmplatoare si raslete. Noul patronat al cartii miza doar pe numele mari ale unei culturi generale care avea nevoie de câteva decenii de abandon pentru a se stinge. Seamana cu o poveste cu jefuitori de corabii esuate! Se imprima doar nume mari ce nu au nevoie de nicio campanie pentru a  patrunde în bibliografiile cercetatorilor novici sau înveterati. Se renunta la studiile introductive temeinice sau la actualizarea notelor din editiile de odinioara. La ce buna truda! Începuturile noilor programe editoriale de dupa 1990 aduc cu pacatul originar din teologie sau cu acumularea primitiva din economie: ce-i facut e bun facut, iar faptele bune ulterioare mai îndulcesc judecata finala. Pâna la urma si Cugetatorul rodinian, ocrotitorul talmacilor filosofi, a ajuns la o productie proprie. Asa a iesit la iveala si „Tratatul de morala“ al lui Nicolas Malebranche, într-o traducere sigura, semnata de Marius Motogna. Sa vedem mai îndeaproape cazul.
Parintele Malebranche n-a intrat în manualele scolare si în cultura generala precum maestrul sau Descartes. Nu e ca Spinoza, o lectura frecventa printre neurobiologii, economistii, psihologii sau gânditorii politici ai zilelor noastre. Lui Leibniz i-au dedicat capitole sau carti întregi Cassirer, Heidegger sau Deleuze. Cei trei rationalisti clasici au devenit astfel contemporanii nostri. Cu Nicolas Malebranche (1638-1715), însa, trebuie întreprins un efort de împamântenire, mai ales în fata primei sale traduceri în limba româna. Autor de succes în timpul vietii sale si prezent în orice biblioteca serioasa a secolului al XVIII-lea, el cade apoi în uitare, pentru a fi recuperat în mediile filosofice catolice ale sfârsitului veacului al XIX-lea si începutul celui de-al XX-lea, în care dospesc monografiile pe care i le va dedica istoricul gândirii si criticul dramatic Henri Gouhier (1898-1994), un apropiat al lui Etienne Gilson. Revenite între zidurile universitatii, tomurile malebranchiene atrag atentia unui anume Maurice Merleau-Ponty, care este sedus de ideea unei gândiri care nu se afla în noi, afecteaza din afara un sine despre care nu am avea decât un sentiment obscur. Merleau-Ponty indica o pista de dezvoltare a unei fenomenologii malebranchiste infidele în care corpul si sufletul – ambele marcate, în gândirea acestui autor, de neclaritatea perceptiei lor – ar fi indiscernabile. Însa, nici fenomenologia corporalitatii, nici reflectiile scolilor heideggeriene sau frankfurtiene asupra modernitatii, nici „new french philosophy“ nu s-au oprit în mod special asupra acestui scriitor. Ceea ce-l condamna deocamdata la o existenta postuma redusa la cercurile specialistilor. Si aici putem felicita traducatorul-interpret care a ales sa intre într-un dialog cu autorul pe care îl pune în fata propriilor sale optiuni filosofice de crestin rasaritean dus la scoala lui Heidegger sau de fenomenolog pravoslavnic. Atâta doar ca discutia lor e angajata prea iute si, contrar regulilor spiritismului erudit, duhul lui Malebranche nu e convocat pentru un dialog, ci pentru a i se aduce mustrari.
Mai întâi, de ce „Tratatul de morala“? Cum a ajuns editorul român tocmai la aceasta carte? Autorul da lovitura înca de la primul sau titlu, „Cercetare asupra adevarului“ (1674), de care este legat asa cum legam numele lui Kant de „Critica Ratiunii Pure“ sau al lui Heidegger de „Fiinta si timp“. Este lucrarea în care împaca noua stiinta carteziana cu o profunda religiozitate crestina. Marturiile epocii ne relateaza ca într-o buna zi a anului 1664, tânarul Malebranche se opreste la un librar de pe strada Saint-Jacques unde curiozitatea îi este stârnita de titlul laconic al unei lucrari de-a lui René Descartes: „Omul“. Preotul proaspat hirotonisit, dispretuind subtilitatile scolasticilor, este atras de limpezimea si siguranta expunerii fiziologice si filosofice a subiectului. Stabilirea unei rupturi totale între trup si suflet îi pare pe deplin conforma cu stradaniile evlavioase de mortificare a simturilor si de concentrare meditativa asupra slavei divine. Ceea ce numim îndeobste dualismul cartezian – opozitia dintre lucrurile materiale si cele spirituale – e radicalizata: nicio actiune cauzala a trupului asupra mintii sau a mintii asupra corpului nu este posibila! Metoda pusa la punct în „Cercetarea asupra adevarului“ – si pentru a da titlul complet al lucrarii: „Unde este vorba despre mintea omului si felul în care trebuie folosita pentru a evita erorile în stiinta“ – aduce servicii atât studiului naturii, cât si întaririi legaturii noastre cu divinitatea. S-ar fi putut începe transferul piosului autor în slove valahe cu „Tratatul despre natura si gratie“ (1680), unde sunt puse laolalta mult mai strâns preocuparile savante ale autorului cu grija sa pentru îndatoririle fata de Dumnezeu. Filosofia lui este aici irigata de o teologie a harului: legile gratiei sunt mai inteligibile decât cele ale naturii pe care le si cuprind în programul unei ratiuni divine la care participam, dar care ne depaseste. Aspectul „stiintific“ al harului malebranchist îl va interesa mai târziu pe Voltaire. Dar n-a fost sa fie nici „Cercetarea…“, nici „Tratatul despre natura…“, nici „Conversatiile crestine“ (1677) sau „Convorbirile asupra metafizicii, religiei si a mortii“ (1688). Toate acestea s-au bucurat la vremea lor de o receptie mult mai entuziasta decât „Tratatul despre morala“. N-avem habar cum de s-a oprit echipa din spatele colectiei Cogito tocmai asupra acestei carti. Sa fie în spate vreun plan de transpunere în româna a câtorva titluri din opera parintelui Malebranche? Vreun proiect de investigare a moralelor prekantiene? A raporturilor eticii moderne cu religia? Un noroc nemeritat al literelor nationale? Nu stim.
Nu e nimic pierdut. Lucrarea prezent talmacita, ca si celelalte, pomenite, reuneste elementele de morala cu viziunea metafizica si teologica a autorului. El se chiar grabeste sa raspunda unei eventuale acuze ca ar repeta ceea ce a scris mai înainte: „Tratatul de morala“, ni se spune, este o lucrare conceputa pentru „toata lumea“ (p.130), iar adevarurile practice, cele filosofice si cele religioase sunt prea strâns unite pentru a fi tratate separat, provenind din acelasi izvor. Simptomatologia erorilor mintii în exercitiul cunoasterii naturii, întreprinsa în „Cercetarea asupra adevarului“, este completata de diagnoza comportamentelor, asa cum o vede acest profund autor religios, participând la renasterea crestina a unui nelinistit sfârsit de veac. Sistematicitatea descrierii a îndatoririlor si ratacirilor noastre deriva din Ordinea perfectiunilor divine pe care trebuie sa o urmam si a carei transparenta s-a pierdut în urma pacatului adamic. Dorinta de sistem îl îndeparteaza partial de ceilalti fini cunoscatori din epoca ai partii întunecate a virtutiilor umane, Blaise Pascal, Baltasar Bracián sau La Rochefoucault. Însa, ca si la acestia, teologia caderii îi confera posibilitatea unui desengaño întelept si fortificator în fata tulburarilor lumii. Tragismul gândirii sale izvoraste din posibilitatea permanenta si simultana a caderii si a salvarii.
Întâlnirea lui Malebranche cu stiintele sociale ale zilelor noastre ar putea veni din finetea si insistenta cu care analizeaza problema habitusului, acest strat prereflexiv care contine solidar si indiscernabil obisnuinte sociale, mosteniri genetice si deprinderi individuale. Doar în baza acestor dispozitii îndelung formate este judecat omul în „Tratatul de morala“ si nu printr-o actiune trecatoare, fie ea si eroica. Puritatea bunelor intentii se dovedeste abia în raport cu acest fond fiziologic si social. Confruntarea cu cercetarile de azi asupra omului si societatii nu are însa loc aici. În bogatul aparat critic este greu sa te calauzesti între informatia utila si perdaful teologico-metafizic pe care venerabilul gânditor îl încaseaza de la mai tânarul sau translator. Când parintele Malebranche ne spune ca Dumnezeu iubeste oamenii pentru ca ei sunt imaginea sa, o scurta nota (a 236-a) ne avertizeaza ca textul tradeaza „esenta crestinismului“. Nedumeriti? Vorbeste carturarul frantuz despre simplitatea cailor proniei ceresti ce pot produce viata si moartea, belsugul unei recolte sau nimicirea ei, în conformitate cu aceleasi legi ale naturii? Dragomanul carpatin ne previne tam-nesam ca aceasta simplitate permite si interventia tehnica de modificare a naturii si ca autorul ar fi facut mai bine sa se concentreze asupra transformarii apocaliptice a lumii de dinaintea Judecatii de Apoi (nota 244). În plus, nicio referire în articolul de 20 de rânduri dedicat simplitatii cailor divine la suferinta Domnului, adauga scandalizat contemporanul nostru, posesor al criteriilor „adevaratei teologii“ (nota 248) de care – iata! – „Tratatul de morala“ când se îndeparteaza, când se apropie. Ne avertizeaza moralistul din vremea Regelui Soare ca sufletul resimte mai tare poftele trupesti decât iubirea lui Dumnezeu? Asta e pentru ca mai sus-pomenitul popa parizian n-avea încredere în iluminarile mistice, în care, ne asigura Marius Motogna (nota 307), lucrurile stau tocmai pe dos! Ne propune firoscosul cartezian sa ne concentram asupra atributelor divine la care mintea omeneasca are acces? Nicio colegialitate din partea atletului clujean al credintei care ne invita sa privim alaturi de el pierderea acestui suflet în lumea umbrelor filosofice ce abia de mai amintesc de „Dumnezeu cel Viu, întâlnit în gândirea religioasa autentica“ (nota 331).
De unde vine atâta condescendenta pentru autorul studiat? Eram obisnuiti cu câte un belfer pe jumatate scolit în traditie anglo-saxona si care îsi rezolva orice neîntelegere a textelor clasice, de obicei provocata de absenta oricarei distante si empatii cu trecutul, cu formula : „the tricky argument of…“ – înlocuiti punctele de suspensie cu Aristotel, Leibniz, sau Hegel, ori, mai bine, frecventati scolile de vara! Acolo, boiala docta cade mai usor si puteti gasi si dintre cei cu vino-ncoace. Însa procurorul nostru vine pe o alta filiatie, dezvaluita pe larg într-un amplu studiu introductiv care e orice, mai putin introductiv. Poate nu ar fi stricat o nota bio-bibliografica, o expunere chiar si didactica a principalelor teme ale filosofiei lui Malebranche. Dar simplitatea e trudnica, iar amorul propriu al autorului ar ramâne cu buzele umflate! Si atunci s-a preferat un rechizitoriu heideggeriano-crestin unde acuzele sunt pronuntate în numele unei entitati vaste, numite „gândirea antico-medievala“, care ar cuprinde adevarata traditie mistica a întâlnirii concrete cu divinitatea. Acest miez dur al misticii nu pare a avea o cronologie precisa, între cei ce s-au dedulcit din tainele lui numarându-se Meister Eckhard, dar si Buber si Heidegger. Privirea care trece cu atâta usurinta peste veacuri nu se pierde în detalii marunte si nu masoara timpul în ani si decenii. Malebranche-ul lui Marius Motogna îl tot anunta de-a lungul studiului introductiv pe Spinoza (paginile 49, 53, 54, 57). Or, majoritatea operei filosofului olandez aparuse cu câtiva ani înainte sa înceapa père Malebranche sa tulbure Europa cu polemicile lui, în 1677, iar unica sa lucrare antuma, „Tratatul teologico-politic“ era deja tiparita în 1670, înainte sa aflam de vreo intentie a bunului preot catolic de a deveni autor. Ceea ce dauneaza si efectului ultimei fraze a studiului lui Motogna, în care suntem anuntati ca ne aflam în fata primei morale sistematice moderne aparute, iata, la sapte ani dupa „Etica demonstrata dupa metoda geometrica“ a lui Baruch Spinoza. Întregul efort remarcabil al interpretului de a scoate în evidenta cum gândirea parintelui Malebranche anunta spiritul stiintific modern si moralitatea Timpurilor Noi este îngropat de stradania de a dovedi la fiecare pas ca piosul autor francez se departeaza de teologia cea adevarata si de crestinismul cel autentic.
Ar fi fost o munca editoriala, lasata însa în plata Domnului, de a face curatenie prin aparatul critic si de a struni un traducator-comentator ce are conturi teologicale de reglat cu Malebranche. Filosoful Marius Motogna nu-i iarta autorului „Tratatului de morala“ timpul pe care i l-a smuls cu efectuarea unei traduceri limpezi si atente.

3 comentarii pentru “Editori neputinciosi si interpreti voinici: Malebranche în romana”

  1. mai 28, 2013 la 7:58 am

    Acest text suferă, din păcate, de anumite neajunsuri. Am încercat să i le semnalez domnului Claudiu Gaiu în contextul unei reţele de socializare (facebook), dar dumnealui a preferat să recurgă la atacuri la persoană, iar în momentul în care a simţit că argumentele nu-l prea ajută, a preferat să şteargă toată discuţie. Adică a devenit din recenzor cenzor. Voi relua aici, cu speranţa că administratorii acestui site vor permite o discuţie civilizată, argumentele împotriva textului:

    1. În text se oferă informaţii trunchiate despre activitatea editorului. Al doilea paragraf este cel pe care-l am în vedere aici. De exemplu, atunci când domnul Claudiu Gaiu spune că “Până la urmă şi Cugetătorul rodinian, ocrotitorul tălmacilor filosofi, a ajuns la o producţie proprie.” ignoră, cu voie sau fără (deşi după discuţia avută cu dumnealui tind să cred că există intenţie), că editura IRI a “produs” un număr semnificativ de traduceri şi ediţii din clasici. Mă voi mulţumi să enumăr: A. Filosofie antică şi medievală: 1. Retorica lui Aristotel, într-o ediţie semnată de Maria-Cristina Andrieş şi Ştefan-Sebastian Maftei; 2. Politica aceluiaşi, într-o ediţie semnată de Alexander Baumgarten, cu un studiu introductiv de Vasile Muscă; 3. O ediţie completă a operei lui Plotin, semnată de o echipă de clasicişti şi filosofi din jurul Centrului de filosofie antică şi medievală din Cluj; 4. Nemesius din Emesa, Despre natura omului, într-o ediţie semnată de Walter Prager; 5. două volume editate de Alexander Baumgarten, Despre eternitatea lumii şi Despre unitatea intelectului; B. Filosofie modernă: 1. Descartes, Tratat despre sentimente, ediţie de Leonard Gavriliu; 2. Descartes, Principiile filosofiei, ediţie de Ioan Deac; 3. Descartes, Lumea, ediţie de Ioan Deac; 4. Berkeley, Teoria vederii, ediţie de Andra Oprişor Fournel şi Ion Copoeru. Nu cred că mai trebuie să spunem altceva în acest caz şi nu ne rămâne decât să ne întrebăm retoric: de ce domnul Claudiu Gaiu a ignorat toate aceste ediţii?

    2. Argumentul “cronologic”: de ce traducătorul a tradus această carte şi nu alta, mai timpurie, din opera lui Malebrance? Acesta nu este valid. Dacă ar fi, atunci aproape orice autor de pe piaţa editorială românească ar fi fost tradus “greşit”, adică în ordinea greşită. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Nici măcar domnul Claudiu Gaiu, când a tradus din Paul Veyne, nu s-a oprit asupra unei opere timpurii, ci a preferat una, să-i zicem, târzie. Să ne întrebăm oare de ce? Nu, pentru că a raţiona în acest fel nu este valid.

    3. Suntem de acord cu domnul Claudiu Gaiu că un Malebranche trecut prin filtru heideggerian şi teologic nu este de preferat. Dar ce aşezăm în loc? Toată lumea poate să-şi dea seama de diferenţa dintre un Descartes pe care încearcă să-l înţeleagă istoricii filosofiei şi un Descartes în lectura lui Husserl. E deja loc comun faptul că oricine va dori să cunoască mai bine filosofia lui Descartes va apela la prima variantă amintită, iar cei care doresc să cunoscă filosofia lui Husserl vor apela la a doua. Cu alte cuvinte e destul de riscant să citeşti un autor clasic în lectura unui filosof influent de secol 20. Şi atunci ne întrebăm: în locul unui Malebranche citit de Heidegger (că veni vorba, de ce un Leibniz heideggerian e acceptabil, dar un Malebranche nu? Poate vom afla după ce criterii…) este de preferat unul citit de Merleau-Ponty? Nu cumva aici avem o lectură de tip “din Scylla în Caribda?

  2. mai 28, 2013 la 10:22 am

    Prea multa vorbarie pentru prea putine idei. Si la recenzie, si la comentariu.

  3. mai 28, 2013 la 2:17 pm

    @Cascadoris: cam da 🙂

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper