Din nou, premiera concertanta la Opera

Un articol de COSTIN POPA

Am mai folosit acest titlu în urma cu ceva ani si am crezut ca nu voi mai avea ocazia sa-l notez. Fusesem convins ca moda trecutelor stagiuni, când se prezentasera concertant „Manon Lescaut“, „Macbeth“, „Turandot“, „Cei doi Foscari“ etc. (cel putin primele doua transformate ulterior în spectacole), a apus. N-a fost sa fie asa. Pentru Anul omagial Wagner, fostul management al teatrului liric din Splai anuntase o noua productie scenica a operei „Tannhäuser“, cu regie, decoruri, costume asa cum se cuvine. Urma sa faca parte si din programul apropiatului Festival „George Enescu“. Din ratiuni necunoscute mie, noua conducere a optat însa pentru versiunea concertanta a capodoperei si, implicit, titlul a fost scos si de pe afisul festivalului. Un lucru firesc pe cale de consecinta, data fiind prezenta, tot concertanta, a înca patru opere de Wagner, constituentele „Ring“-ului.
Chiar în aceste conditii, noul „Tannhäuser“ a desavârsit la Opera Nationala un triunghi onorant, alaturi de „Olandezul zburator“ si „Lohengrin“ (anterior reprezentate si existente în repertoriu), singurul cât de cât mai comod si mai accesibil de a fi produs în conditiile de existenta limitata a vocilor românesti apropiate (într-o anumita masura) de cele autentic wagneriene. Într-o perspectiva rezonabila de timp, nici nu poate fi vorba de „Rienzi“, „Ring“, „Tristan si Isolda“ sau „Parsifal“, cum gândeau în trecut unii aventurieri.
La „Tannhäuser“, al doilea semn de mirare a venit din plasarea orchestrei în fosa, o alegere neobisnuita pentru o versiune concertanta, când tot aparatul sonor ar fi trebuit sa se afle pe scena.
Prezenta la pupitru, dupa un „Lohengrin“ glorios, a lui Cristian Mandeal a fost prima garantie a noii realizari. Apetenta marelui maestru român pentru descatusarea efluviilor sonore wagneriene este evidenta. Revin de multe ori la amintirea unui concert la Ateneu, acum circa douazeci si cinci de ani, sustinut în compania Orchestrei Filarmonicii „Transilvania“ din Cluj-Napoca. Cristian Mandeal oferea o versiune rascolitoare a Marsului funebru la moartea lui Siegfried din „Amurgul zeilor“. Mi-am spus atunci: „Iata un mare wagnerian!“ si momentul mi-a ramas în memorie cu putere de referinta.
Gândirea dirijorului se înscrie în ratiunile de patrundere în spiritul filosofic al tramei intrinsec legate prin muzica si text. Analitica este puternica si transpunerea în sunet se face cu imersarea în profunzimi, cu rezultante în subtilitati de expresie, poetica si constructii majestuoase. Transferul de fluid catre solisti, catre public, se simte, se percepe si înalta sufletul. Maestrul daltuieste de multe ori cartezian, taios, motiv pentru care uvertura si bacanala din primul act au avut o oarecare severitate, detasata de conductul romantic suplu. Un accelerando care a guvernat în actul secund corul invitatilor la Castelul Wartburg a surprins. În rest, tempii au avut logica si echilibru. Sub bagheta lui Cristian Mandeal, Orchestra Operei Nationale a atins o culme a coerentei, sunetului compact si dens, a scos în evidenta valoarea componentilor ei, stadiu de la care calitatea unor instrumente se observa cu indicii necesare pentru ameliorare.
Clujeanul Marius Vlad Budoiu a abordat rolul titular într-o perfecta cunostinta a stilisticii wagneriene, proba a unei culturi adânci, serioase. Desi cu voce învaluitoare, tenorul a cântat eroic, incisiv, cu accente potrivite si a pigmentat discursul sau sonor cu expresive tente coloristice în mezzavoce. Printre altele, minunata a fost replica mortii „Heilige Elisabeth, bitte für mich!“, rostire resemnata în piano, ca sinteza a parcursului eroului prin viata. Culminatia serii pentru Budoiu si întregul concert a fost Povestirea Romei „Inbrunst im Herzen“ (actul al III-lea), emotionanta si patetica, pentru care tenorul a economisit multa energie în actul al II-lea. Ma refer la unele replici repetitive de forta precum „Erbarm dich mein“, pierdute în tumultul orchestral-coral. Aspect foarte important, pronuntia în limba germana a fost impecabila.
Exemplara a fost demonstratia de progres vocal, de evolutie prin instruire continua (un mare bravo! profesoarei Georgeta Stoleriu), altminteri cerinta pentru orice cântaret, facuta de tânara mezzosoprana Antonela Bârnat, la debut în dificilul rol Venus. Frumosul glas al artistei este împlinit, rotunjit, omogen, a capatat consistenta si serveste frazele muzicale de la lirismul superb si senzual la forta de penetranta a acutelor extreme, emise în mare siguranta. Este drept ca aceste atacuri aduc voalari pasagere imediate în registrul grav, dar, prin performanta în rol, Antonela Bârnat anunta posibilitãti mari de abordare în viitor a unor eroine arhetipale din repertoriul de mezzosoprana, Carmen, Dalila… Un câstig pentru Opera Nationala.
Elisabeth a fost Iulia Isaev, soprana cu timbralitate fasta prin pretioasele armonice, frazare impecabila si inteligenta în cânt, care a daruit rugaciunii „Allmächt’ge Jungfrau!“ (actul al III-lea) sensibilitate si nuantari extreme, inflexiuni imponderabile în piano, alaturi de linistea si reculegerea implorarii. A fost momentul de vârf al artistei, în seara premierei. Marea arie din actul secund, „Dich teure Halle, grüss ich wieder“, a avut avânt, în pofida unor intonatii mai putin precise.
Ma întreb de ce seful de orchestra, în calitatea sa de responsabil al spectacolului, cititi concertului, nu a ales o alta solutie pentru interpretul lui Wolfram, baritonul Eugen Secobeanu, un artist cu glas important (nu aceasta este problema), dar lipsit de moliciunile si nobletea timbrala cu care trebuie sa fie înzestrate frazele renumitului cavaler si bard Wolfram von Eschinbach, atât în invocatia catre Luceafar (care a suferit si intonational), cât si în adresarile catre Tannhäuser si Elisabeth sau în interventia din Sängerkrieg.
În celelalte roluri au cântat Horia Sandu (Hermann), Liviu Indricau (cânt cultivat în Walther von der Vogelweide), Vasile Chisiu (Biterolf), Daniel Madia (Heinrich der Schreiber) si Filip Panait (Reinmar von Zweter). Total nesigura a fost Andreea Sali (Un pastoras). În plus, a cântat într-o limba germana absolut neinteligibila.
Corul mare, pregatit de maestrul Stelian Olariu si cel de copii (Smaranda Morgovan) au facut fata cu brio dificilelor portative. Si daca nu ar fi existat micile nesigurante ale Sirenelor din scena bacanalei, totul s-ar fi derulat fara repros.
În programul de sala a figurat si semnatura Adrianei Urmuzescu pentru… scenografie, light- si video-design. Au fost doar surogate, una-doua cortine, deja obisnuitele (la Opera Nationala) proiectii electronice (unele redundante cu textul) si cam atât. De multe ori, am simtit nevoia relationarii actoricesti între personaje, ca suport al expresivitatii lor în cânt. Versiunea concertanta a împiedicat-o, unii interpreti au stat doar cu ochii în partitura.
Cu multe plusuri si ceva minusuri, „Tannhäuser“ în Anul Wagner a fost o buna realizare. Ma întreb însa daca se mai poate spera la o versiune scenica în Bucuresti. Cine stie…? Altminteri, pacat de munca depusa. Nu trebuie uitat ca Opera Nationala este în primul rând institutie de spectacole.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper