De unde vine „jupanul“?

Un articol de ANDREI IONESCU

De  o buna bucata de vreme supunem discutiei o serie de piese din „dosarul fara gres al limbii“, pentru a folosi o fericita expresie a lui Vasile Bogrea. Cum am anuntat data trecuta, ne vom ocupa în continuare de câteva cuvinte de însemnatate primordiala pentru organizarea politica si sociala din perioada veche a configurarii comnunitatii si limbii române, cum ar fi: „cneaz“ si „voievod“, „sfetnic“, „boier“, „jupân“, „stapân“, „sluga“, „oras“, „târg“, „ulita“ etc. Toate apartin filonului moeso-gotic, necercetat pâna acum sistematic ca atare, dar pe care teoretic nu-l putem respige, iar practic ni se impune printr-o covârsitoare bogatie faptica. Am mai amintit, în chip de sprijin în aceasta privinta, si o fac din nou pentru a pregati terenul în vederea depasirii unei prejudecati paguboase, ba chiar tin sa subliniez acceptarea fara sovaire a acestui filon de marele lingvist care a fost Iorgu Iordan: „Principial, existenta unor împrumuturi germanice vechi în limba noastra nu mai poate fi contestata“.
Sub aspect formal, cuvântul „jupân“ face parte dintr-o grupa „ciudata“, împreuna cu „stapân“, „stâna“, „smântâna“, care a intrigat si continua sa intrige comunitatea lingvistica româneasca. Enigmatice sub aspectul originii, fara a li se fi gasit un etimon latin, ci doar corespondente slavonice, cuvintele amintite se comporta totusi ca si cum ar fi latinesti, prezentând închiderea lui „a“ urmat de un „n“. Specialistii (vezi si Marius Sala, în capitolul „Româna comuna“ din „Istoria limbii române“, vol. II, Bucuresti, 1969) considera ca sunt cuvinte foarte vechi. Faptul ca s-au înregistrat si forme rotacizante îndreptateste presupunerea ca în româna comuna „n“ era slab. Se banuieste (Emil Petrovici) ca au patruns înca în latina balcanica si au fost tratate ulterior ca orice cuvânt mostenit din latina care aveau un „n“.
Sa retinem, deocamdata, vechimea incontestabila a acestor cuvinte, pentru care încercarile de explicare prin slava s-au lovit de dificultati fonetice insurmontabile. Lucrurile s-ar lamuri în ipoteza ca slavii le-au luat din româna comuna, unde ele se aflau înca din stadiul simbiozei romanico-germanice. Daca au patruns de undeva în latina dunareana, atunci cu siguranta nu din slava au patruns, ci din moeso-gotica.
Neluând în seama aceasta posibilitate, autorii DA emit ipoteza provenientei cuvântului „jupân“ din avara, istoriceste posibila, însa nesprijinita de texte: „Etimologia necunoscuta“ (subl. în text). Forma cuvântului (rostirea dialectala cu giu –, rotacismul si redarea finalului „an“ prin „ân“, ca în elementele latine) ne împiedica sa-l consideram ca un împrumut din paleoslavul „zupanu“ = stapânul unei regiuni, jupa. Mai probabil si slavii – precum indica si raspândirea cuvântului la ei – si noi l-am împrumutat de la avari (care ne-au dat, prin mijlocire slava, si pe „ban“).
Cum vom vedea însa curând, aceasta ipoteza nu rezista în fata prezentei incontestabile a cuvintelor-etimon în moeso-gotica. Atât „ban“, cât si „stapân“, la fel ca „jupânul“, aici în discutie, la fel ca „voievodul“ si „cneazul“, provin, toate, din moeso-gotica. Nu trebuie sa uitam ca singurele limbi sacre, cu circulatie ampla si prestigioasa în spatiul balcanic care ne intereseaza aici, au fost, pâna spre sfârsitul primului mileniu, greaca, latina si gotica. Iar cuvintele de care ne ocupam si-au precizat întelesurile „moderne“ (fata de cele de origine) înainte de crestinarea slavilor. Prin urmare, mai îndreptatiti suntem sa consideram ca evolutiile semantice ale acestor cuvinte s-au produs în cadrul comunitatilor crestine de limba latina si de limba moeso-gotica, în epoca tulbure a migratiilor când, la fel ca în apus, biserica a preluat functii politice.
Va propun, asadar, ca etimon pentru „jupân“ goticul „siponeis“, care înseamna „discipol“ si apare frecvent în textul biblic, fiind termenul consacrat pentru a-i desemna pe ucenicii lui Hristos.
Pentru evolutia semantica nu sunt dificultati. Sensurile cuvântului sunt destul de cuprinzatoare pentru a primi încarcatura semantica refunctionalizata a cuvântului moeso-gotic, pe care ni-l putem închipui lesne trecând de la titlul de politete (de la „ucenic“ al Domnului) dat în trecutul îndepartat persoanelor ce ocupau functii înalte în ierarhia sociala ori, mai târziu, la calitatea de boier, stapân, patron.
Evolutia fonetica nu întâmpina nici ea dificultati, caci sunt normale atât palatalizarea lui „s“ urmat de un iot, cf. lat. „sic“ > „si“, ulterior devenit „j“, cât si transformarea lui „o“ în pozitie nazala în „î“, trecând prin faza intermediara a unei vocale închise, nedefinite precis (între a si î), dintr-un stadiu foarte vechi al limbii (româna comuna).
Derivarea din moeso-gotica Sfintei Scripturi a cuvântului „jupân“ dovedeste importanta actiunilor misionare si prestigiul ucenicilor în epoca de formare a limbii române, interesând deopotriva istoria limbii, istoria sociala si politica, precum si istoria bisericii din perioada straveche.
Revenim la DA pentru a aminti sensurile cele mai vechi ale cuvântului. Daca facem distinctia dintre „jupan“ si „jupân“, tratate distinct de autorii dictionarului, atunci primul trebuie consemnat cu precadere în stilul cancelariilor domnesti ca titulatura pe care boierii o puneau înaintea numelui, când se iscaleau în acte, cu varianta „jupân“. Mai târziu, la Balcescu, apare si cu sensul de cetatean: „Boierii se numeau jupani, adica cetateni“. Sau: „Jupanii atunci cu feciorii lor, ca niste domni feudali, se ridicau cu banierele lor“. Jupanii erau prin urmare „ca niste domni“, dar nu domni ai tarii, ci stapâni de mosii, adica numai „domni feudali“.
Distinctia e importanta, fiindca îi putem gasi originea în textul paralel al Sfintei Scripturi în latina si gotica, chiar daca opozitia e dubla: „ucenic“ versus „învatator“ si „sluga“ versus „stapân“: „Non est discipulus super magistro, neque servus magister eius. Sufficit discipulus ut fiat, ut magister eius = Nist siponeis ufar laisarja nih skalks ufar fraujin seinamma. Ganah siponi ei varthai sve laisareis is jah skalks sve frauja is“. Asadar, „nu este ucenic mai presus de învatatorul sau, nici sluga mai presus decât stapânul sau. Destul este ucenicului sa fie ca învatatorul sau si slugii ca stapânul“ (Matei 10,24-25). Sa amintim si titlul capitolului, în care Învatatorul stabileste statutul ucenicilor înainte de a-i investi cu misiunea raspândirii credintei: „Chemarea apostolilor si trimiterea lor la propovaduire“.
Limba pastreaza fidel deosebirea ierarhica. Asa cum Învatatorul e mai presus de ucenic, tot astfel domnul sau stapânul ramâne în româna mai presus de jupân. „Cum are sluga jupânul, îsi are si el stapânul“, ne atrage atentia un proverb cules de Zanne.
Si la fel femininul „jupânita“, care, în vechime, o desemna pe nevasta sau vaduva unui boier, spre deosebire de „doamna“, cum se numea sotia voievodului tarii.
Sensurile ulterioare deriva firesc din cel initial, si astfel îsi gasesc explicatia urmatoarele acceptii:
– denominatie onorifica data persoanelor cu slujbe sau ranguri de conducatori în viata publica, adesea însotind numele rangului: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, eu jupânul Hârjilu Lucaciu, judetul Brasovului“ (Coresi). Sau : „Zise catre giudet, jupâne Pompilie“ (Varlaam). Sau: „Mai jupâne pârcalabe/ tu din lanturi ma sloboade“ (Jarník – Bârseanu).
– titulatura pusa înaintea numelui oricaror personaje de seama din ierarhia sociala, de exemplu înaintea numelui marilor proprietari, al boierilor.
– titulatura data de un credincios unui sfânt: „Serbul lui Dumnezeu si al meu giupân Dimitrie“ (Varlaam).
– titlu de respect, ca „domnule“, „cucoane“, „boierule“.
– stapân, în opozitie cu argatul, sluga, servitorul.
– titlu de respect pe care-l da sotia barbatului etc, etc.
Autorii DA deplâng faptul ca etimonul cuvântului le-a ramas necunoscut: „Întelesul originar – probabil un înalt demnitar – al acestui cuvânt, învechit în cele mai multe regiuni si întrebuintat, acolo unde se mai foloseste, ca termen cu care ne adresam, în mod cuviincios, unei persoane sus puse, nu se cunoaste“.
Admitând însa ipoteza moeso-gotica („siponeis“ > „jupân“) aceasta enigma pare a-si gasi dezlegarea. Ucenicii lui Hristos au ajuns, cum stim, episcopi, adica exact cum presupuneau si autorii DA, „înalti demnitari“ ai bisericii Lui, înca din prima perioada a propovaduirii noii credinte, iar ulterior au putut sa fie investiti si cu functii politice.
Filonul moeso-gotic al limbii române, de care ne vom ocupa cu precadere în articolele urmatoare, ne va ajuta sa luminam zone importante ale vietii noastre din trecutul îndepartat, utilizând limba ca arhiva a istoriei. Data viitoare, „stapânul“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper