Consecintele crizei din Peninsula Coreeana

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Reala sau nu, criza din Peninsula Coreeana începe sa devina o problema serioasa. Tensiunea a crescut dupa ce Coreea de Nord a întreprins o noua – a treia – experienta nucleara, ceea ce a determinat ONU sa ia masuri de sanctionare a regimului de la Phenian. Dupa o tactica veche, Phenianul a recurs la amenintari. Tot dupa o tactica veche, în apele Oceanului Pacific din apropierea Peninsulei au început  manevre militare americano-sud-coreene.
Punctul critic a fost atins atunci când regimul nord-coreean a amenintat  Seulul si Washingtonul cu „razboiul termonuclear“. Nici Japonia nu a fost scutita de agresiuni verbale. La Tokyo au fost amplasate demonstrativ rachete Patriot. De data asta, spectacolul  nu s-a mai limitat la declaratii. Secretarul de stat american John Kerry s-a deplasat la Seul si la Tokyo în semn de solidaritate cu aliatii, apoi la Beijing pentru a cere autoritatilor chineze sa-si calmeze aliatul lor. Presa internationala ne-a prezentat evenimentele de la Phenian ca un produs vechi propagandistic legat, ca în fiecare an, de aniversarea fondatorului Coreii comuniste. Dar aceasta interpretare este macar restrictiva. Ceea ce s-a întâmplat în Peninsula Coreeana în ansamblu pare mai degraba o criza stimulata. Evenimentele – risc o opinie – au fost un spectacol politic bine întretinut mediatic. Belicoasa Coree de Nord a devenit hârtia de turnesol cu rol de a indica gradul de periculozitate pentru încercarile de modificare a raporturilor de forta în Asia-Pacific. Coreea de Nord este o proba, o ultima relicva cum a numit-o cineva, ca lumea bipolara din vremea existentei Uniunii Sovietice si a statelor cu regimuri de guvernare comunista nu a apus definitiv. În aparenta, responsabil pentru criza din aprilie sunt autoritatile comuniste de la Phenian. Dar amenintarea cu razboiul „termo-nuclear“ asupra Coreii de Sud si Statelor Unite, de data asta, nu a mai fost luata ca o fanfaronada. Noroc ca asigurarile date de Washington aliatilor, ca îi va apara în caz de necesitate, au potolit Phenianul si, pâna la urma, „razboiul termonuclear“ nu a fost decât o noua parada militara de proportii. Escaladarea amenintarilor s-a sfârsit cu un ultimatum dat Japoniei de regimul de la Phenian care a cerut guvernului nipon sa ceara scuze pentru incendierea portretelor lui Kim Ir-sen si Kim Jong-il în timpul unei demonstratii la Tokyo. Mai mult nu se putea face. Este de presupus ca Kim Jong-un, chiar daca a ajuns maresal la nici 30 de ani, are macar atâta minte sa priceapa ca un atac termonuclear, oriunde l-ar fi declansat, îl facea sa serveasca urmatoarea cina în iad.
Iesirea din izolare. Marea problema a Coreii de Nord este iesirea din izolarea în care se afla de la crearea statului comunist. Iesirea din izolare si recunoasterea capacitatii ei nucleare. Phenianul are ambitia sa intre în clubul statelor nucleare. Eroarea fundamentala a regimului de la Phenian în strategia pe care si-a propus-o consta în recursul la santaj. Cel politic, gândit în jurul ambitiei de a deveni putere militara si de a poseda arma nucleara. Cel militar, de care face uz declansând frecvent tensiuni în regiune pentru a demonstra ca poate tine piept lumii. Cel economic, prin care putinele supape pe care le mai are le închide din calcule cinice. Cazul uzinei nord-sud-coreene de la Kaesong. Triumfalismul politic este disproportionat fata de puterea reala. Nu este cunoscuta  capacitatea nucleara reala a Coreii de Nord – are, se spune, trei-patru bombe de mica putere –, dar asta nu înseamna ca nu trebuie luata în calcul. Numai ca recursul la amenintari – a dovedit-o timpul – este cea mai proasta dintre strategii. Sunt la mijloc, evident, si ambitii juvenile ale noului mostenitor al tronului politic, nepotul lui Kim Ir-sen care, probabil, are dificultati sa se impuna ca maresal în propria lui armata. Cine l-a îndemnat sa recurga la amenintarea vecinilor cu razboiul termonuclear pentru a-si câstiga aceasta recunoastere l-a sfatuit rau. Aventura lui poate fi folosita ca pretext în complicata batalie pentru noile ecuatii de putere în Asia-Pacific. Tensiunea în Peninsula Coreeana are, deocamdata, valoare de test. Pentru asta, sustin unii, nesabuinta lui Kim Jong-un a venit la timp.
Surse istorice ale tensiunii. Împartirea Peninsulei Coreene a fost  hotarâta de Uniunea Sovietica si Statele Unite prin acordurile de la Cairo, Ialta si Postdam din timpul si imediat de dupa al Doilea Razboi Mondial. În baza acelor întelegeri, la 10 august 1945, Uniunea Sovietica ocupa partea de nord, iar la 8 septembrie trupele americane debarcau în partea de sud a Peninsulei. La aceeasi data, Statele Unite au propus ca linia de demarcatie între cele doua parti sa fie pe paralela 38. Într-o convorbire particulara la Ialta – la care ma opresc pentru ca ecourile ei le percepem si azi –, Stalin si Roosevelt au hotarât nu numai soarta Peninsulei Coreene. Cu acea ocazie, cei doi lideri au convenit ca China sa ramâna în zona de influenta americana. Mao Zedong si viitorul lider coreean Kim Ir-sen, la vremea respectiva doar capitan în Armata Sovietica, se înteleg sa nu accepte aranjamentul sovieto-american. Armata nord-coreeana trece frontiera de la paralela 38 si cucereste Seulul. Agresiunea intra în Consiliul de Securitate. Delegatul Moscovei absenteaza – ciudat! – de la dezbateri „în semn de protest fata de prezenta la Consiliul de Securitate a delegatiei Chinei nationaliste, careia nu-i recunostea legitimitatea“ (Sergio Romano, „50 de ani de istorie mondiala“). Întelegerea Stalin-Roosevelt s-a erodat odata cu instalarea în China continentala a regimului comunist condus de Mao (si el instruit la Moscova), pe care Uniunea Sovietica nu putea sa nu-l recunoasca. Razboiul din Peninsula are girul ONU. Statele Unite sprijina Coreea de Sud nationalista. Chinezii trimit 200.000 de voluntari în sprijinul Coreei de Nord comuniste. Mao îi spune lui Stalin: nu cred ca vrei ca SUA sa ajunga în coasta Uniunii Sovietice. Aluzia i-a trezit pe sovietici, care au intrat cu avioane de lupta în razboi. Armistitiul din 1953 va consolida împartirea Peninsulei Coreene, asa cum o stabilisera Stalin si Roosevelt. Aici stau temeiurile divizarii Peninsulei Coreene si tot aici trebuie cautate cauzele piedicilor în calea reunificarii. Exista un interes din partea marilor puteri ca aceasta tara sa ramâna divizata. O singura Coree ar însemna un stat puternic, militar si economic, si nimeni din regiune nu se entuziasmeaza fata de o astfel de perspectiva. Felul în care s-a facut reunificarea Vietnamului (prin razboi) si rezultatul (iesirea din zona de influenta a Statelor Unite) sporesc prudenta, întaresc convingerea ca divizarea unor state si înghetarea conflictelor sunt mai profitabile. Nici Rusia federala, nici Statele Unite nu pot sa neglijeze pericolul unei Coreei reunificate. Pe de alta parte, atâta timp cât se arata ca o forta militara rezonabila, China va fi interesata în partajul peninsulei si existenta Coreei de Nord ca baraj care o desparte de Rusia. Despre calculele Japoniei de a obstructiona re-unificarea Coreei vorbeste mai bine istoria. Tensiunile din Peninsula au urcusuri si coborâsuri, dar marile puteri se straduiesc sa foloseasca orice prilej pentru a câstiga, daca se poate, înca ceva.
Reactii internationale. Statele Unite nu au diminuat riscurile crizei din Peninsula Coreeana, dar nici nu le-a supraevaluat. La 11 aprilie, presedintele Obama a cerut Phenianului sa renunte la „atitudinea agresiva“. Secretarul de stat John Kerry a facut, chiar în timpul crizei, vizite la Seul, Tokyo si Beijing; cea mai importanta poate fi socotita cea din urma care a avut ca scop nu numai solicitarea interventiei Chinei pentru calmarea aliatului, ci si reluarea discutiilor privind denuclearizarea Peninsulei Coreene. Presedintele Xi Jinping a afirmat: „Momentul (pe plan international) este cu adevarat critic, cu provocari foarte greu de depasit printre care se afla si cele din Peninsula Coreeana“. China a facut apel la calm chiar înainte de a sosi la Beijing Kerry. Fara sa numeasca explicit Coreea de Nord, presedintele Xi Jinping a avertizat ca nimeni nu are dreptul sa arunce peninsula în haos. Un înalt functionar american considera ca „China are tot interesul în stabilitatea din regiune si cauta sa convinga Coreea de Nord ca ambitia ei de a se dota cu arma nucleara este inamicul stabilitatii. Aceasta ne da noua si chinezilor un obiectiv comun foarte puternic pentru denuclearizarea (peninsulei)“. Rusia a condamnat escaladarea conflictului cu jumatate de gura, a stimulat luarea rezolutiilor în Consiliul de Securitate, dar trebuie observat ca Moscova urmareste, în paralel, scoaterea Coreei de Nord din izolare pentru a crea Phenianului un plus de obligatii. Nu este nevoie de demonstrat ca interesele Rusiei federale sunt identice cu cele imperiale si sovietice. Ceea ce merita sa mai fie remarcat este o sensibila modificare a pozitiei Statelor Unite, care se arata, dupa criza din aprilie, deschise negocierilor cu Coreea de Nord privind denuclearizarea. Accentul este pus, de data asta, pe conditiile de reluare a dialogului: Phenianul trebuie sa se angajeze sa respecte obligatiile internationale asa cum acestea au fost convenite. John Kerry: „Statele Unite sunt deschise negocierilor credibile si sub control  privind denuclearizarea, dar problema este în tabara Phenianului, care trebuie sa faca pasi importanti pentru a demonstra ca-si va onora angajamentele si va respecta legile si normele internationale. Pericolul programului nuclear al Coreii de Nord nu ameninta numai pe vecini, ci si propriul ei popor“.
La 7 mai, noua presedinta a Coreei de Sud, Park Geun-Hue, va începe o vizita la Washington pentru a discuta la Casa Alba „problema denuclearizarii Peninsulei Coreene si masurile de contracarare a amenintarilor Coreei de Nord“. Iata cum spectacolul politic mediatic creat în jurul crizei coreene din aprilie va deveni obiect pentru noi calcule strategice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper