Confesiunile unor marginali de centru

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Un „marginal“, ca si bacauanul Constantin Calin, este criticul, istoricul literar, teoreticianul Theodor Codreanu, profesor la Husi. Dar câti dintre „centrali“ au opera lor?! Altminteri, trebuie spus ca situarile de acest fel (pe criteriul geografic) sunt totalmente irelevante. Dând câteva exemple de „intelectuali performanti“ care „înnobileaza marginea“, în dialogul cu Theodor Codreanu, din volumul „Confesiuni provocate“, Mircea Dinutz îi trece în rândul acestora si pe iesenii Magda Ursache si Petru Ursache, reputatul etnolog si istoric al culturii. A vorbi de „margine“ în cazul lor e cel putin impropriu. Daca nici Iasul nu e un centru al culturii si al scolii românesti, atunci orice discutie pe aceasta tema mi se pare lipsita de obiect, decât doar daca admitem aberatia ca România toata ar fi o biata margine si atât. Ca cutarui „filosof“ dâmbovitean, cu o mentalitate fudula (cum ar spune Eugen Simion), pe care de altfel nu-l prea mai ia lumea în serios, i se pare ca Iasul nu ar fi demn de a accede la statutul de Capitala Culturala Europeana – în treacat fie zis, o alta obsesie a românilor, alaturi de cea a Premiului Nobel pentru Literatura pe care sta sa-l apuce de câtiva ani buni Mircea Cartarescu, emotia fiind probabil amplificata si de faptul ca mult râvnitul premiu nu se acorda decât în timpul vietii! – nu are nici o relevanta. Mai ales ca opinia vine din partea cuiva care declara cu seninatate, negru pe alb, ca ori de câte ori nu s-a simtit român, s-a simtit om. Fiecare cu simtirile si suferintele lui…
Referindu-se la un moment de rascruce al constiintei sale, la „un mini-drum al Damascului“ în fata caruia s-a aflat si care i-a pus de acord mintea cu inima, Theodor Codreanu defineste un fenomen cu implicatii mult mai ample în viata lumii în care traim: „Ateismul este o forma de mistica a ratiunii care poate lua turnuri doctrinare de felul celor robespierriene sau marxist-leniniste. Nu pot spune ca am regasit cu adevarat drumul credintei, în sensul unei habotnicii practicante, dar mi-am salvat fiinta de un rationalism mutilator care a deformat numerosi intelectuali români, ale caror sechele mostenite din marxism-leninism s-au vazut îndeobste în felul în care au îmbratisat o postmodernitate îndoctrinata political correctness, fata doar aparent opusa a internationalismului comunist erijata, azi, în globalism“. Interesante sunt si confesiunile eminentului eminescolog. Codreanu, autor al mai multor remarcabile studii consacrate lui Eminescu, crede ca acesta ramâne înca un necunoscut. Cât priveste încercarile, actiunile de demitizare si chiar de scoatere din canon, care mai devreme sau mai târziu esueaza oricum în ridicol, criticul este pe cât de concesiv, pe atât de ferm în a postula ca: «„despartirea» de poetul national este treaba privata a oricarui individ din aceasta tara, dar nu si a culturii românesti“. Contestatarii lui Eminescu, fara sa vrea, nu fac decât sa potenteze mitul celui fara de care – zicea Cioran – „am fi stiut ca nu putem fi decât esential mediocri, ca nu este iesire din noi însine si ne-am fi adaptat perfect conditiei noastre minore… Suntem obligati fata de geniul lui si fata de turburarea ce ne-a varsat-o în suflet“. Acest „imperativ kantiano-cioranian“, cum îl numeste Theodor Codreanu – a fost înteles si „a lucrat benefic în intelectualii români, singurii care, pâna azi, s-au ridicat din noroiul mediocritatii noastre“. Primul care a simtit obligatia ce ne-o pune în fata Cioran a fost, în opinia lui Theodor Codreanu, nimeni altul decât Caragiale. Apoi, Bacovia, Blaga, Barbu, Arghezi, Rebreanu, Sadoveanu, Eugen Ionescu, via Caragiale, pâna la cei din generatia urmatoare: Marin Sorescu, Cezar Ivanescu sau Mircea Cartarescu, acesta fiind „si el un «eminescian», consonând intertextual-parodic cu poetul nu doar în «Levantul», ci si în texte precum «Poema chiuvetei»“.
Ideea de „centru“, de „margine“, de „provincie“ survine, desi mai mult subtextual, si în dialogul Rodicai Lazarescu cu „parizianul“ Ion Pop, atunci când criticul schiteaza istoria „Echinoxului“ si a „efectului Echinox“, ce s-a dovedit „puternic catalitic“ în literatura noastra contemporana. Criticul clujean, unul dintre cei mai implicati în fenomenul echinoxist crede ca deoarece „revista aparea în provincie si nu în Capitala, i-a mascat, cumva, realul militantism, altminteri foarte productiv, caci un numar important de scriitori de prim-plan ai epocii s-au format în acest cerc“. Important e ca, practic, „Echinoxul“ a contribuit la formarea a peste 200 de scriitori importanti: poeti, prozatori, critici si istorici literari, eseisti.
Comentând cu ani în urma „corpusul interviurilor din cultura româna repartizate pe genuri literare“, în opt masive volume, pe care îl datoram istoricilor literari clujeni Aurel Sasu si Mariana Vartic, observam ca adeseori scriitorul român, si nu numai el, straluceste în interviuri mai mult decât în opera. Ceea ce, de fapt, nu e deloc rau, întrucât prin acest gen publicistic, când este practicat cu competenta si profesionalism, se creeaza o ambianta de dialog si dezbatere propice aparitiei si propagarii Operei. Sunt însa si scriitori care nu dau impresia unei asemenea dizarmonii. Dimpotriva! Varujan Vosganian se numara printre acestia. Autorul „Cartii soaptelor“ este un scriitor si un intelectual care are, asa-zicând, metafizica în sânge. O sentinta a bunicului sau, personaj fabulos, potrivit careia e o mare raspundere sa traiesti, pe pamântul acesta, mai mult decât Iisus Hristos îi prilejuieste un comentariu de o remarcabila profunzime si finete a spiritului: „Iisus traia peste gratiile lumii în trei dimensiuni. Imaginati-va un om, în lumea lui în trei dimensiuni si umbra lui pe perete. Daca încerci sa-l ucizi, înfigând lancea în umbra lui, nu vei reusi. Poate ca în lumea cu doua dimensiuni a umbrelor, crima se va fi produs. Dar omul tridimensional ramâne viu. Lumea noastra e umbra alteia cu patru, cinci dimensiuni. Iisus, ca toti marii initiati, avea acces la dimensiunea a patra, a vibratiilor si dimensiunea a cincea a simbolurilor, a spiritului. Oamenii, rastignindu-l, au crezut ca l-au ucis. Dar, de fapt, ucisesera doar umbra lui pe peretele tridimensional. De aceea, el a înviat. Ca sa meriti sa traiesti mai mult decât Iisus, trebuie sa continui aceasta stradanie de a întelege lumea vibratiilor, a energiilor si de a activa capacitatile spirituale suplimentare, cu care suntem dotati“. Memorabile sunt caracterizarile si confesiunile lui Vosganian privind «Cartea soaptelor», un roman care „miroase ca dulapul cu hainele bunicii, prin care s-ar presara mirodenii!…“. Ce simtea în timp ce o scria?: „A fost singura oara când mi-a fost frica de moarte. Ma temeam ca nu o sa pot termina aceasta carte. Desi am lucrat aproape sase ani la „Cartea soaptelor“, eram grabit sa o termin, sa nu mai fie legata de viata mea, sa aiba drumul ei. Asta se întâmpla acum, bunicul Garabet este evocat pe toate meridianele. Cu alte cuvinte si-a gasit drumul…“. Îmi place sa vad în asta si vocatia universalitatii unui popor binecuvântat, cu un destin aparte. „Armenii“ – relateaza Varujan Vosganian cu abia disimulata mândrie – „sunt respectati peste tot în lume. Când am discutat în Consiliul Uniunii Armenilor daca sa-l dam sau nu în judecata pa Traian Basescu pentru jignirea gratuita si de neiertat aruncata asupra întregului popor armean, unul dintre noi, mai în vârsta, a spus: «La ce sa-l dam în judecata? Ce, noua justitia trebuie sa ne spuna ca nu suntem prosti?» Asa ca am renuntat! Dar cuvintele presedintelui, îngaduite, inexplicabil, si de Consiliul împotriva Discriminarii, nu vor fi uitate de noi niciodata, ca o ofensa nemeritata adusa armenilor. Nu va spun cât de jignit s-a simtit chiar medicul care l-a operat si care, în interpretarea proaspatului pacient, era singurul «armean bun»“.
Ca admirator al armenilor si al rolului lor în edificarea si propasirea acestei tari si a culturii ei, ca unul care am avut privilegiul de a-i cunoaste pe multi dintre ei, unii ilustri, cum ar fi focseneanul nostru, al meu si al lui Varujan, Leon Kalustian, un corifeu al jurnalisticii românesti interbelice de autentica tinuta europeana, bucurându-ma chiar de simpatia sa – fara a mai evoca aici, dintr-o fireasca discretie, si alte motive, personale –, sper din toata inima ca armenii sa nu uite ceea ce nu trebuie uitat niciodata… Si nu doar atât!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper