Comisarul poporului în Revolutia Franceza

Un articol de C. STANESCU

Istoria istoriei si a „imaginilor“ despre Istorie se afla în plin proces de expansiune. La ordinea zilei sunt, în toate domeniile, revizuirile: autori de literatura, domnitori, regi, episoade eroice si momente culminante, totul e supus revizuirii. Nu e un fenomen specific national, ci unul mondial. Dupa unele opinii, cea mai spectaculoasa revizuire a ultimilor ani este revizuirea imaginii Revolutiei Franceze de la 1789. În „Convorbiri literare“, dl Virgil Nemoianu trateaza acest subiect: „Dupa cum se stie, Revolutia Franceza începe la 14 iulie 1789 cu un act pe cât de simbolic, pe atât de brutal nejustificat si de absurd. Este vorba de ocuparea unei închisori celebre, practic nefolosita, cu masacrarea personalului de ordine si «eliberarea» a nici mai mult nici mai putin decât patru încarcerate, ca mai multi nu erau. Incompetenta si inertia autoritatilor în aceste conditii este (sic!) neîndoielnica. Mai mult, administratia, în buna parte, socoate ca cele petrecute nu sunt lucru rau; unii istorici apreciaza ca pâna si regele Ludovic al XVI-lea era în fond de acord, la acea data, si ca i-au trebuit vreo doi ani buni pâna sa se dezmeticeasca si sa-si schimbe parerile. Franta întreaga (ba nu, mai bine zis paturile superioare) era entuziasta. Înca mai entuziasta era elita intelectuala a Europei în ansamblu: în Germania, în Italia, chiar si în Anglia – se deschidea o epoca istorica noua, ziceau cu totii. Nimeni n-a explicat vreodata psihologia sociala care a trecut fulgerator de la nazuinta spre maxima libertate la controlul sociopolitic cel mai nemilos, control la care nici n-ar fi îndraznit sa viseze vreodata regalitatea cea mai aspra: oricum nu la finele secolului XVIII, dar în fond nici în anii absolutismului, cu o suta de ani înainte“. Se stie, dar nu toata lumea e de acord ca Revolutia Franceza a început exact la 14 iulie 1789. Unii sunt de parere ca ea, Revolutia, începuse sub Ludovic al XVI-lea, ba chiar si Ludovic al XIV-lea îi simtise spre sfârsitul vietii bataile în poarta: paradoxal, cuibul Revolutiei Franceze ar fi, dupa aceste opinii ciudate, chiar Regalitatea care era pregatita sa dispara… Nimeni n-a explicat vreodata sub raportul psihologiei sociale, sustine dl Virgil Nemoianu, saltul fulgerator de la nazuinta spre libertate la dictatura revolutionara si, de aceea, noile explicatii sunt surprinzatoare pentru „cititorul francez mai putin instruit“, dar si mai surprinzatoare pentru „intelectualii din strainatate, trândav instalati în inertii, în hamacul comod al unor imagini si gândiri traditionaliste si statice. «Intelectuali» de fapt ignari, incapabili de revizuirea propriilor obisnuinte si plasati adesea în colturi obscure, mucegaite, ale Europei, înzorzonati cu hazoase titluri nesemnificative“. Desi fara adresa, tara, strada si numar, acest dispret polemic fata de ignari mucegaiti, dar înzorzonati este pe deplin meritat, indiferent pe unde s-ar ascunde ei. Dar, spre norocul sau, Europa „s-a trezit“ curând la realitate: „Revolutia Franceza se dezvaluia ca un romantism în forma practic utilitara, impus prin forta“ în numele unei negre utopii care viza chiar „o regenerare a neamului omenesc“. Cum vedem , Revolutia Franceza sufera un subit si acut proces de abstractizare prin aglutinare, fiind turnata, cu francezi cu tot, în tiparul revolutiilor ce vor urma dupa ea, cea din octombrie 1917, din Rusia, aceea din 1989, din România, si altele care au mai fost, mai putin probabil cele „de catifea“. Este vorba de o vasta revizuire a ideii de revolutie prin „revizitarea“ imaginii ei. Mari istorici, precum Michelet ori Quinet, sunt „înfierati“ pentru imaginea pe care au lasat-o despre Revolutia Franceza. Sunt puse sub focul revizuirii istoriile si manualele pe care le-au învatat generatii în sir: „Atât istorici mari si talentati, cât si mai ales belferi de hârtoage scolare, acceptate curând de aproape întreaga Europa“. Surpriza cea mai mare, scrie Virgil Nemoianu, „a venit însa tocmai în… 1989, când autoritatile (ne aflam în plina guvernare socialista!) pregateau o fastuoasa celebrare bicentenara a epocalului eveniment. În acel moment însa a explodat o adevarata autocritica masiva, dar chiar masiva a istoriei franceze, expusa de istoricii francezi ei însisi“. Bicentenarul a dezlantuit de fapt un torent de publicatii vituperative care denuntau fie un aspect, fie altul al Revolutiei si mostenirii sale – spune istoricul W. Doyle. Denuntata ca odioasa, aceasta „mostenire“ trebuie înfierata si stearsa ca o pata rusinoasa din istoria poporului francez, într-un veritabil „proces de autocritica nationala“, similar celui din Germania posthitlerista si din Rusia poststalinista si nu numai. Procesul de abstractizare si generalizare dialectica înghite si niveleaza într-o logica unica si condamna fara deosebire de orânduire, neam, clasa ori rasa aceste „crime contra umanitatii“ care sunt revolutiile dintotdeauna si de pretutindeni. Se cauta si se construieste „genul proxim“, se uita si se abandoneaza „diferenta specifica“: Istoria în general, istoria revolutiilor în special, devine disputa imaginilor celor doua „blocuri“ masive, etanse, impenetrabile si incompatibile. Sub raportul simplificarii dialectice e cu siguranta un progres si, negresit, o enorma economie a batailor de cap. În aceste conditii, putem spune ca Revolutia Franceza e tot una cu regimul criminal din Germania nazista ori cu cel asiatic al lui Pol Pot: în masacrele din Vandeea a actionat „comisarul poporului“ Carrier, care va lua alte chipuri sub acelasi acoperis onomastic în Marea Revolutie Socialista din Rusia lui 1917 si în restul revolutiilor cunoscute pâna ieri si cele ce vor mai fi mâine. Se stie, în istorie ca si în rescrierea istoriei au si „comisarii“ rolul lor. În concluzia articolului sau, dl Virgil Nemoianu deplânge lâncezeala în care se balacesc istoricii români, facându-i si pe cititorii români sa stationeze cu nesimtire de spirit în vechea „imagine“ sau paradigma a Revolutiei Franceze pe care, precum vazuram, o abjura într-un vast proces de „autocritica nationala“ francezii însisi în frunte cu cei mai buni si mai activi istorici ai lor: „Mi se pare profund regretabil ca aceste profunde schimbari de interpretare sunt imperfect cunoscute de catre cititorii români si mai ales de catre marunti belferi care râvnesc sa fie carturari“. Nu-i stim pe acesti „belferi“ si nu cunoastem proportiile râvnei unor ignoranti de a fi carturari. Mi se pare însa destul de regretabil ca în privinta mostenirii Revolutiei Franceze si a imaginii asupra ei, valorosul si infatigabilul autor al „Structuralismului“ (1967) sare inexplicabil peste mostenirea unui mare istoric român a carui imagine, revizuita de el înca de pe la 1919, a Revolutiei Franceze salveaza nu doar pe cititorii români, dar si întreaga comunitate istorica româneasca de inertia ignoranta în care-i arunca, înca din titlul articolului sau, dl Virgil Nemoianu. Numele istoricului român aflat printre cei dintâi „revizionisti“ europeni ai imaginii Revolutiei Franceze este Nicolae Iorga, iar opera în care el savârseste cu adânca întelegere si confraternitate latina revizuirea nasterii „subite“ si desfasurarii explozive a tragediei eroice suferite de poporul francez la 1789 se intituleaza „Istoria poporului frances – o încercare de explicatie. Lectii facute la Universitate“. Apare în 1919 si e tiparita la Bucuresti de catre Serviciul geografic al Armatei, sub egida Academiei Române, seria Studii si cercetari.

Capitolele în care N. Iorga analizeaza pe larg, si cât poate el de concentrat, premisele, începutul, cuprinsul si sfârsitul, plin de viitor, al Revolutiei Franceze de la 1789 se intituleaza: „Poporul frances confiscat de regalitatea absoluta: Ludovic al XIV-lea“, „Epoca filosofiei în Franta“, „Revolutia Francesa si consecintele ei“, „Poporul frances în monarhie constitutionala“, „Poporul frances supt înrâurirea starii a patra“, paginile 309-389. Protocronic în descoperirile si parerile sale cu privire la Revolutia Franceza, Iorga este si un mare precursor al „revizionistilor“ actuali ai acesteia, inclusiv al dlui Virgil Nemoianu. Ce spune istoricul român de la 1919 despre actul revolutionar supranumit „Caderea Bastiliei“ (aveam si noi în Bucuresti o strada cu acest nume, daca nu cumva, geloasa, Revolutia Româna de la ’89 o fi schimbat-o!)? Despre acest maret act revolutionar în cursul caruia au fost ucisi cei câtiva paznici batrâni si eliberate cele patru locatare, „încarceratele“ dlui
Nemoianu, istoricul român de acum o suta de ani nu scria, cel putin la prima vedere, altfel decât urmasul sau de azi. E surprins si el de caderea Bastiliei, devenita un fel de „hotel garni“. Vede aerul ei de casa parasita, depopulata si lasata în grija unor paznici batrâni luati cu asalt de multimea înfuriata: „Au început întâiu tulburari la Paris. S-a atacat Bastilia, care, cu tot aspectul ei fioros, nu era decât un fel de hotel garni, destul de confortabil, pentru coconasii cari treceau de orice margine. Zidurile însa atrageau atentia: acolo era evul mediu si se ascundea pânea poporului. Multimea s-a repezit asupra cladirii, a omorât pe câtiva bieti invalizi, iar pe comandant, un biet ofiter batrân, l-au zdrobit, smulgându-i apoi ca un trofeu coada coafurii, plina de sânge. Multimea s-a dus la Primarie, la Hotel de Ville, unde era preposit al negustorilor, Flesselles, om foarte cum se cade, în care se întrupa tot bunul simt al burgheziei francese. Invitat sa urmeze «multimea», s-a supus. Dar un nebun l-a împuscat si atunci, într-o scena infernala, ramasitele sângeroase ale bietului pazitor al Bastiliei si capul batrânului Flesselles, «tradatorul», puse în vârf de lanta, au fost plimbate pe strazile Parisului. Acesta este numai începutul“. Oarba, „multimea“ vede doar zidurile: „acolo era evul mediu“. Indivizii, cei câtiva bieti „invalizi“, paznici ai fioroasei Bastilii, se pierd în zid: un simbol. Prepositul negustorilor, omul foarte cum se cade, Flesselles: alt simbol. Nici o deosebire, în aparenta, între marele „protocronist“ de la 1919, istoricul genial Nicolae Iorga în privinta viziunii moderne asupra unei forme a Revolutiei si acei „demitizanti“ care explica în anul 2000 evenimentele de la 1789 prin crimele monstruoase comise atunci si scotând în evidenta absurdul ionescian cu nuante caragialesti al unui fenomen istoric castrat de adevaratele lui radacini. Mai departe, Iorga pare a da în continuare apa la moara demitizantilor de azi care insista, ca si dl Virgil Nemoianu, exclusiv asupra brutalitatii nejustificate si absurdului inexplicabil, din „asaltul“ asupra umbrelor din zidul Bastiliei. Anume, istoricul român previne si el asupra lipsei de continut rational si asupra semnificatiei pur pretextuale a începutului Revolutiei Franceze, care, vom vedea, nu începe dimineata, la ora 7:30, în ziua de 14 iulie 1789: „Revolutia francesa“ – scrie el – „nu vine dintr-o dezvoltare de un secol care sa se poata urmari în aceleasi linii, având a face uneori cu aceiasi oameni ori cu aceleasi categorii de indivizi: ea este un accident, cari a resolvit chestiuni foarte esentiale, puse de multa vreme. Aceasta nu înseamna însa ca problema a gasit, în ceea ce numim noi accident, solutiunea naturala. Revolutia francesa n-a fost un lucru necesar, neaparat, un lucru pregatit, organizat, pe care o generatie întreaga sa-l fi vrut cu orice pret“. Si aici vine si raspunsul lui Nicolae Iorga la mirarea întrebatoare a comentatorului din 2013 care sustine, fara niciun temei ca „nimeni n-a explicat vreodata psihologia sociala care a trecut fulgerator“ de la nemultumire la crima, de la revolta mocnita la explozie. Cu genialul sau simt istoric, Iorga tocmai asta face: explica în termenii „psihologiei sociale“ asaltul irational asupra Bastiliei si rafuiala criminala cu umbrele din zidul „sinistrei“ puscarii. „Tocmai starea de nepregatire absoluta în care s-au gasit cu totii,“ – noteaza el – „aceasta a provocat ororile Revolutiei. Omul crud prin temperament, daca are educatie personala si un oarecare sens al lucrurilor publice, face mai putin rau decât omul desorientat cu intentii bune, care se exagereaza pe el însusi, care creste pâna la proportii neîngaduite rolul sau, misiunea pe care si-o atribuie si ajunge a face fapte de care, revenit în stare normala, încetând haosul în care împrejurarile l-au aruncat, s-ar rusina. (…) Revolutia nu înseamna manifestarea unei psihologiei omenesti fixata pentru o viata întreaga, pentru o generatie întreaga, ci numai un moment de crisa, de teribila crisa, în desorientarea si nepregatirea unor oameni cari, în fond, nu erau nici mai buni, nici mai rai decât altii. A fost, cum vom vedea, întâi o greseala a regalitatii, careia i-a urmat o serie de greseli asa de mari, asa de încâlcite, încât a venit un moment când, într-adevar, ca sa se faca putina ordine în îmbulzeala, a trebuit sa se întrebuinteze cutitul ghilotinei“. În pofida teribilei constatari, istoricul e departe e a fi un doctrinar, necum propagandistul Revolutiei si al crimelor „revolutionare“: stralucita lui analiza din „Istoria poporului frances“, orientata, cum îi cere comentatorul de azi!, spre dedesubturile „psihologiei sociale“ si abisale a maselor, începe si se extinde asupra întregii perioade subîntinse în denumirea de „Revolutia Franceza“, care nu începe, ea, în ziua de 14 iulie 1789 cu câteva crime monstruoase comise în orele „cuceririi Bastiliei“. Pusa însa sub semnul acestor crime într-adevar absurde (si ce crime nu sunt „absurde“!?), temeiul legitim al Revolutiei este aruncat în derizoriu sau asimilat cu o „crima contra umanitatii“ ce reclama vastul proces de „autocritica nationala“ pe care oricare genocid îl pretinde. Dar este Revolutia Franceza un „genocid“?! Inventeaza ea „comisarii“ ce se vor reîntrupa în „comisarii poporului“ din Revolutia bolsevica de la 1917 – asa cum par a conchide prin frauda mentala noile viziuni asupra Revolutiei Franceze?! Pentru lamurirea si judecarea unui asemenea eveniment capital din istoria Europei, Nicolae Iorga vine cu o întreaga serie de analize care nu scapa din vedere nici „psihologia maselor“ cu irationalitatea comportamentului descentrat si dezorientat, nici fizionomia ori mentalitatea supraestimata a „liderilor“, intelectuali, revolutionari si filozofi deopotriva, care, precum se spune, ar fi pregatit ei revolutia, condusa apoi cum au condus-o cu ghilotina ori cnutul. Parerea istoricului român este aceea ca Revolutia nu se pregateste: ea „explodeaza“. Poate fi si este de regula confiscata si vânduta ca produs de laborator. Urmeaza un nesfârsit proces de paternitate în care fiecare pretendent – petent! – îsi revendica prioritatea, iar istoricii scriu si rescriu, nici asa, nici altminteri, istorii despre imaginea revolutiei. În acest timp Marea muta, poporul, titularul revolutiei se da la fund si piere din ochii Istoriei spre a iesi, nu se stie când, la iveala cu plita încinsa a unei alte revolutii. Asadar, niciodata „pregatita“ pentru o ora si o zi dintr-un an anume, Revolutia oricare ar fi ea nu este un produs de serie si nu poate reprezenta, de aceea, un „model“, un „brand“, nu este imitabila, iar plagiatul este exclus. De aceea, încercarea de a face din Revolutia Franceza precursoarea, „modelul“ celei de la 1917 ca si al oricarei alte miscari numite, mai mult sau mai putin conventional, „revolutie“ este absurda. Plina de semnificatie – si nu cea mai licita semnificatie! – este, în schimb, încercarea istoricilor, a filozofilor si eseistilor de a rationaliza o „explozie“ si a schimba astfel, pâna la întoarcerea pe dos, imaginea marilor acte istorice, ireversibile si inimitabile. Istoricul român Nicolae Iorga nu face acest lucru. El da, în schimb, una din cele mai convingatoare analize a acestei „explozii“ inexplicabile, una care începând cu Franta a schimbat fata Europei. „Istoria poporului frances“ din 1919 ramâne în picioare, ea nu schimba de dragul schimbarii imaginea dintâi a unui mare act istoric, ci îl priveste în adâncimea din care el a purces cu temeiurile, justificarile si urmarile lui. Spre deosebire de istoricii si eseistii de azi care denunta si înfiereaza în Revolutia Franceza o „crima contra umanitatii“ pretinzând o radicala „autocritica nationala“ – „Istoria…“ lui Iorga nu denunta nimic. Ea explica. Trebuie recitita, azi poate mai mult decât oricând. E o mare carte, de neocolit. De neocolit este, totodata, vibratia patriotica a condeiului marelui istoric scriind în România si pentru români o istorie a Frantei. Are sub ochi o Franta întreaga concentrata si înghesuita în palatele de la Versailles: restul nu conteaza. Iorga întreprinde un vast proces de demitizare a unei maretii subrede si corupte care strânge si reduce întreaga tara la gradinile de la Versailles si Trianon: o degenerescenta în care se coc, precum într-un cuptor stralucitor, virusii revolutiei dintr-un organism bolnav în pofida aurei în care el lâncezeste. Smulgerea mastilor la care recurge istoricul român – demofil si îndurerat de ceea ce „vede“ ca putini altii în societatea franceza, modelul nostru etern – este impresionanta. Si el scrie despre agonia Frantei ca despre o Românie ce aluneca ea însasi în prapastie: e forma lui de patriotism. Iorga ramâne printre primii care rupe pânza de mitologie si idolatrie de pe imaginea nasterii premature, explozive a Revolutiei Franceze ce pune punct unui ciclu epuizat din istoria marii Frante: „Ce a rezultat din aceste lucruri, ce au lucrat puterile mai mari decât oamenii, supt crimele acestora, si nu prin ele, ce a venit normal, statornic, binefacator din aceste convulsiuni se va vedea. S-a petrecut acolo ceea ce se petrece în adâncul tulburat al pamântului: cutremurul darâma, dar face sa apara izvoare noua de viata“ – îsi încheie, optimist, istoricul „povestea“ pe care a vazut-o în tragedia poporului francez.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper