C. Stere si aplanarea conflictului dintre „tinerii oteliti“ si comitetul Partidului National Roman din Transilvania (VI)

Un articol de VICTOR DURNEA

Dintre scrisorile lui Stere care s-au pastrat, solicita atentie deosebita una, datata de editori „dupa 11 februarie“, fara precizarea stilului, nou sau vechi. Cum însa în ea se vorbeste de vizita lui Taslauanu la Seghedin, care a avut loc în 16 februarie, nu poate fi decât ulterioara acestei date si înainte de 21 februarie.
În ea, directorul „Vietii românesti“ îi expune lui Goga solutia pe care o preconizeaza, argumentând punctele principale. Pentru acest motiv, o reproducere aici in extenso este mai mult decât utila:

Mult iubite Octaviene,
Sunt extrem de obosit si enervat, din cauza aceasta nu ti-am scris pâna acum si nici acum nu sunt stapân pe gândurile mele, cu atât mai mult ca m-am îmbolnavit.
Sunt aici într-o situatie penibila. Unii cred ca am subjugat si umilit Comitetul fata de „Tribuna“, ceilalti ca i-am doborât pe ei.
E un sentiment inevitabil în asemenea împrejurari si numai vremea va arata toate în lumina lor adevarata, adica, ca solutia ce am propus si o sustin rezolva minunat problema pe care acum o am în vedere (si chiar mai mult).
Dupa planul ce mi l-am facut, dupa chestiunea de onoare între D-ta si Vaida, trebuie sa urmeze numai chestiunea juridica a raporturilor dintre Comitetul national si „Tribuna“ („avere nationala“).
La rezolvarea acesteia nu am în vedere decât:
1. Sa se asigure disciplina si unitatea de partid;
2. Satisfactia morala a D-tale si a proprietarilor „Tribunei“;
3. Sa te pun în situatia compatibila nu numai cu demnitatea D-tale, ci si cu rostul dumitale în viitor.
În aceasta situatie, nu am avut nevoie de prezenta D-tale, fiindca: 1) esti strain de chestia juridica, nefiind proprietar (si altfel); 2) toata chestia politica trebuie sa fie rezervata si aceasta nici nu se poate rezolva în forma unei mici conventii (ai sa transigi asupra ideilor?); 3) al treilea, trebuie sa fii menajat de toate hartuielile dintr-o parte si alta; daca unii o vor face sub pretext sa-i aperi sau sa-ti dai consimtamântul, altii ti-ar putea pretinde declaratii care nu puteau decât atinge chestia politica si ar complica, cu toate dificultatile ei, si problema juridica. Astfel, este chiar un mare avantaj în lipsa D-tale. Ma pun în ipoteza ce as fi putut primi eu însumi, pentru mine, fiind în situatia D-tale; si întelegi ca daca n-as crede demnitatea mea atinsa, cum as putea admite ca dumneata poti sa fii atins? (Daca esti om sanatos la minte.)
Solutiunea mea e foarte simpla si unica posibila în situatia de fapt:
1. Fuziunea ambelor ziare într-un alt organ al partidului national;
2. Pe lânga D-ta si ceilalti demisionati, intra în Comitetul national si Ciorogaru, în locul vacant prin moartea lui Lemenyi. (Chestia comitetului, chestia politica, nu vreau s-o ating acum.) Ce satisfactie poate cere Ciorogaru mai mare?
3. În consiliul de administratie vor intra Oncu si Raicu (fiind în numar cel putin egal cu ceilalti aradeni).
4. În comitetul de redactie însarcinat cu conducerea efectiva a ziarului vei intra si D-ta.
5. Se va face un comunicat (redactat de mine), în care pacea va fi vestita în termeni spre cinstea tuturora.
6. Chestiunile de detaliu si de executiune a celor enuntate de mai sus voi lua eu asupra-mi, ca sa le rezolv în constiinta, având în vedere numai:
1. posibilitatea actiunii si colaborarii (sunt imposibilitati din ambele parti);
2. ca nimeni sa nu fie jignit moralmente si toti, pe cât e cu putinta, sa fie crutati din punctul de vedere al intereselor materiale.
Cel ce ar respinge pacea în aceste conditii poate avea numai patimi oarbe sau gânduri ascunse si îsi va asuma o raspundere, sub greutatea careia nimeni nu ar mai putea rezista. Acesta va fi, sunt sigur, gândul tuturor oamenilor de seama din tara, fara exceptia celor ce ar fi avut pâna acum simpatii pentru „Tribuna“. (Am vorbit cu toti.)
Iar în cât ma priveste pe mine, acceptarea pacii ma va pune în pozitie de a face si tot ce trebuie în chestia politica (Comitetul, organizarea diferitelor functiuni ale partidului, programul etc.), mai ales dupa cum vor sta foarte curând (si D-ta în Comitet si Gazeta vei putea avea situatia onorabila si utila).
În cazul contrar, voi fi dezarmat si compromis si deci neputincios. În asemenea împrejurari, eu nu te consult si nu-ti cer consimtamântul; în chestia juridica nu ai cuvântul, cea politica e rezervata, pentru demnitate raspund eu. Prefer ca eventual sa dezaprobi ulterior, decât sa te expun odiului pentru acea lupta nimicitoare, si în fond pentru lucruri mici (întru cât e vorba de legatura cu „Tribuna“); o lupta în care Comitetul national va avea de partea lui toata opinia publica din Regat, cu toti oamenii care pot judeca însemnatatea momentului istoric. Cu atât mai mult ca acum sunt convins, mai mult decât oricând, ca ai voit sa construiesti în mlastina.
Am uitat sa-ti spun ca eu „am pus în prospect“ mutarea, pentru mai târziu, bineînteles, a ziarului la Sibiu (si Mihali mi-a spus ca nu are nimic contra) si necesitatea împaciuirii politice cu tineretul în jurul D-tale; si aici am întâmpinat dispozitii fericite (era vorba chiar de o revista mare, în frunte cu D-ta) etc.
Dar cum ti-am spus, nu voiesc acum sa intru în aceste discutiuni.
Taslauanu, sosind de la Seghedin, a început sa vorbeasca în toate partile, ca pace nu va fi, fiindca D-ta ai sa spui ultimul cuvânt etc.
Omul acesta totdeauna ti-a fost fatal. Înteleg foarte bine cum ti-a fost prezentata chestia (cu atât mai mult ca sunt înca în lupta si planul meu, chiar în chestia juridica, nu este înca realizat, deci se pot colporta toate argutiile). Atunci m-am hotarât si mai mult sa te izolez. Bineînteles, eu voi veni la Szeghedin, ca Stere, si sper sa plec ca Sarcaleanu. Dar, pâna atunci, te rog sa fii linistit, nici nu raspunde la aceasta scrisoare (nervii mei nu mai pot suporta mult). Ca om si ca prieten, te implor, nu lua o atitudine ce poate fi fatala (nici nu-ti dai seama si nici nu îndraznesc sa scriu ce groaznice ar fi urmarile, din punctul de vedere al intereselor superioare).
Vreau sa te apar pe D-ta si interesele D-tale adevarate, chiar împotriva D-tale, eventual la toate hartuielile sa raspunzi: nu ma pot îndoi de Stere, care si-a luat raspunderea. Nu am nici loc, nici putere.
Al D-tale,
C. Sarcaleanu

Ceea ce frapeaza, mai întâi, în aceasta scrisoare e duritatea mediatorului fata de cel închis la Seghedin, caruia îi expune în detaliu solutia sa, cu argumentele de rigoare, între care si intentia sa ultima („vreau sa te apar pe D-ta si interesele
D-tale adevarate, chiar împotriva D-tale“), dar îi declara neted si apasat: „în asemenea împrejurari, eu nu te consult si nu-ti cer consimtamântul“ ori ca n-ar putea respinge planul sau „daca (este) sanatos la minte“. La acestea adauga si o negare a întregii activitati politice desfasurate de poet în anii 1910-1911, prezentând-o ca o constructie fragila, pe un teren instabil. (Ne marginim la acest sens al frazei „ai voit sa construiesti în mlastina“, inferând o exprimare grabita, caci cuvântul folosit – „mlastina“ – ar putea duce cu gândul si la ceva mult mai grav, la un mediu pestilential, imoral etc.) Duritate releva, de asemenea, marturisirea directa a excluderii premeditate a poetului de la pertractari („de prezenta d-tale nu am avut nevoie“), ca si a izolarii lui („Atunci m-am hotarât si mai mult sa te izolez.“).
Argumentul principal invocat de Stere era faptul ca pertractarile respective ar avea ca obiect strict „chestia juridica“, în speta a „proprietatii“ ziarului „Tribuna“. Însa, pe de o parte, proclamata disjungere a ei de „chestia politica“ era totusi imposibila. (Mediatorul însusi nu poate omite includerea în planul sau a masurilor de ordin politic ce trebuie luate.) Pe de alta parte, limitarea celor cu care se pertracteaza la „proprietarii cu acte în regula“ era doar „une ruse de guerre“. Si nu era noua, caci, înca în anul precedent, se încercase minimalizarea, compromiterea si nimicirea acelora, la care Octavian Goga ripostase cu articolul „Adevaratii «proprietari» ai ziarului «Tribuna»“, inclus în brosura „Ce e «Tribuna» zilelor noastre?“. Acolo, poetul scria: „Adevaratii sustinatori ai unui ziar, adevaratii proprietari, deci, nu sunt acei cari, îndeplinind formele codului comercial, îsi înscriu numele la tribunal, platind sau încasând sume de bani, ci sunt scriitorii cari îsi impregneaza sufletul lor în slovele tiparelor zilnice. Cine altfel judeca rostul unei gazete, acel om nu întelege noima adevaratei misiuni a gazetariei si tradeaza o mentalitate care nu se poate ridica peste orizonturile înguste ale unor mici si vulgare operatii comerciale“.
Credinta aceasta o împartasea poetul si în momentul în care se gasea în temnita din Seghedin, de unde, la 17 februarie/1 martie 1912, îi scria lui Roman Ciorogariu: „Nu am nicio stire pozitiva despre mersul tratativelor d-voastra si de aceea am rugat pe d. Stere sa vie mâine sau poimâine aici sa ma informeze. Dupa convorbirea cu dânsul am sa va scriu lamurit, fiind pe deplin orientat, ce cred din parte-mi ca trebuie facut. Deocamdata nu pot spune mai mult decât ca fiind, în timpul din urma, unul dintre sustinatorii „Tribunei“, n-as crede potrivit sa se hotarasca definitiv asupra sortii ei, fara ca eu sa nu fiu informat“. „Comanditarul“ „Tribunei“ era totalmente de acord cu acest lucru, ceea ce s-a vazut si din scrisoarea pe care i-o trimitea poetului la 13 ianuarie. De altfel, el intentiona sa mearga la Seghedin, cum aflam din epistola pe care i-o trimitea pe mijlocul lunii februarie 1912 C. Stere. În aceasta, dupa ce îi comunica lui Roman Ciorogariu ca „(a) pus un ultimatum ca Dvs. sa fiti cooptat în comitetul national, daca transmiteti proprietatea «Tribunei»“, C. Stere îi cerea „sa aiba încredere si sa astepte“ si adauga: „Dl. Oncu mi-a spus ca voiti sa plecati la Goga“. Vizita, continua profesorul iesean, ar fi inutila, nu însa pentru ca poetul n-ar avea vreo îndreptatire de a-si spune cuvântul. „El“ – argumenteaza aici epistolierul – „nu-si poate da seama de ce se petrece aici si nici Dvs. nu sunteti în acea stare sufleteasca ca sa-i puteti lamuri chestia. Eu iau pe raspunderea mea deplina satisfactie pentru Goga. Voi sti sa fac ca el sa fie multumit si sa nu va poata reprosa nimic. Va rog, dar din tot sufletul sa nu mergeti sa-i tulburati în zadar linistea. Nici el pentru Dvs., nici Dvs pentru el, acolo si în conditiunile de fata, nu va puteti da vreun sfat“. Evident, sfatul se înscria în actiunea de izolare a poetului, pe care directorul „Vietii românesti“ i-o marturisise deschis în scrisoarea sa de dinainte de 21 februarie. Acolo, cum s-a vazut, se mai dezvaluia modul de actiune când contactul nu putea fi împiedicat: O.C. Taslauanu era astfel catalogat drept „fatal“ poetului, fireste, cu rostul de provoca o ruptura. În corespondenta lui Goga cu sotia sa si cu Il. Chendi exista numeroase constatari ale greselilor colegului de la conducerea „Luceafarului“, ca si multe ironii la adresa lui. Nu mai putin, el se purtase foarte bine ca „barbat de încredere“ în juriul de la Brasov, iar articolul sau „Pacate nationale“ era o lovitura puternica data adversarilor lui Goga. Chiar pozitia sa în chestiunea „împacarii“ era mai complexa decât o prezenta Stere, daca nu cumva era si una foarte buna pentru „cauza“. Într-o scrisoare datata „Sibiu, febr. 1912, sâmbata“ (adica, din 18/25 februarie), O. C. Taslauanu îi scria detinutului de la Seghedin: „Frate Goga,// Acu, dupa ce vad pe deplin clar situatia, plec. Tin, însa, sa-ti mai atrag o data atentiunea asupra atitudinii tale categorice, pe care trebuie s-o ai în întreg compromisul. De la ea depind multe în viitor. Ti-am spus ca Stere vrea sa faca împacare cu orice pret, jertfind chiar oameni. În calea acestei împacari nu e bine sa te pui, dar nici sa te lasi tu personal prins în mrejele ei. Altfel, toata libertatea noastra de actiune e suprimata. Retragerea ta din toate posturile ce ti se ofera e absolut necesara. E mai bine ca gruparea noastra sa ramâna pe deplin libera, lasând împacatilor timp ca sa validiteze, iar noua asigurându-ne independenta. În acest sens voi informa si pe ai nostri din Sibiu. Înca o data, daca vei face altfel, nu va fi bine. Renunta la toate conditiunile si la toate onorurile oficiale. Nu cere nimic si nu da nimic. Altcum împacarea ne sparge si pe noi“.
Nu era singurul care îl sfatuia astfel pe
O. Goga. În acelasi sens se pronuntau si altii, care, trecând peste „izolarea“ impusa poetului, au luat legatura cu el, de pilda, N. Ivan, atunci asesor consistorial si vicepresedinte al Partidului National Român, care-i transmitea poetului la Seghedin un avertisment foarte serios („Cel putin tu personal sa cauti sa nu mai iesi cu pacea ca tiganul cu parul prin caciula“) sau Ghita Popp (care, obligat de boala sa stea departe de teatrul de operatii, îi comunica poetului, în trei scrisori din februarie-martie 1912, parerile sale, ce releva multa patrundere si simt politic, precum si atasament la cauza „otelitilor“), Onisifor Ghibu, Virgil Cioflec si A. Vlahuta, din Tara, Sextil Puscariu, de la Cernauti.
Însa, în actiunea sa de izolare a lui Goga,
C. Stere a avut si succese, reusind sa-i convinga pe unii „tineri oteliti“ oral sau în scris. Asa s-a întâmplat cu însusi Sever Bocu, directorul „Tribunei“. Acesta, la 14/27 februarie, îl punea la curent pe Goga cu ce se întâmpla la Arad: „Aici e conferinta nationala. Vin hunii, vin si gotii. Bucerdea, Moldovan, din Turda, Lucaciu, Bontescu, Suciu, vin zilnic fruntasii si fac mare ciorobor aici pentru a face impresie, efect de scena. Tot Aradul e plin de fruntasi si noi avem aerul de a fi orfani, n-avem pe nimeni. Acum tot mai mult ma încredintez ca afacerea a fost anume ticluita asa ca sa fii în temnita. În împrejurarile astea, noi suntem cam deprimati, precum si oamenii nostri de pretutindeni. Pe întreaga linie a prietenilor nostri e deceptie. Ei se plimba triumfatori si sfidatori pe aici, mari prânzuri si banchete pe la Goldis, Stefan Pop. Aici e si Cosbuc de vreo trei zile. Umbla la brat cu Marsieu si Iancu si trage. Ieri a fost Stere la noi la redactie în vizita oficioasa. M-a anuntat înainte si l-am asteptat toti. A venit si mi-a tinut un logos de 1 si jumatate ore. Mi-a spus si multe lucruri drepte, cele mai multe însa atacabile si nepotrivite la starile noastre de-aici“. Dar, cinci zile mai târziu (în 19 februarie/3 martie), directorul „Tribunei“ îi trimitea lui C. Stere o scrisoare, în care îi declara ca, în urma discutiilor purtate, „primind convingerea ca persoana (lui) ar sta în calea restabilirei pacii“, „renunta la toate interesele (sale) personale, la orice ambitiune si amor propriu si (se da) la o parte (…) punându-i la dispozitiune pozitia (sa) avuta la ziarul «Tribuna»…“ (Scrisoarea a fost publicata o saptamâna mai târziu, împreuna cu raspunsul lui Stere. Se cuvine a aminti aici ca, înca în decembrie 1911, adversarii lui Bocu facusera publica o mai veche incorectitudine financiara a sa, încât pozitia lui era extrem de fragila.)
Despre o scrisoare primita de la Stere îi vorbea lui Goga, la 27 februarie, si finul sau Ion Lupas, colaborator, totodata, al „Vietii românesti“. „Am primit si de la d-l Stere o epistola“ – scria istoricul – „în care îmi scrie ca noi, prietenii tai, ne înselam asupra rolului ce l-a avut dânsul în aceasta pacificare si ma îndeamna sa merg la Sibiu fara întârziere sa înduplec pe toti prietenii tai a nu face nicio miscare contrara actiunii lui, pâna nu va veni el la Sibiu sa ne lamureasca pe toti asupra situatiei. Din evenimentele zilelor ultime, care s-au succedat surprinzator pentru noi, iasa la iveala prevederea agera a lui Stere. Acum, ulterior, putem întelege ca interventia lui a venit la momentul cel mai oportun (…) Dupa câte stiu eu, prietenii nostri din Sibiu nici nu aveau de gând sa faca vreun pas contra actiunii lui Stere; de aceea teama asta era de prisos“. În aceeasi strategie a „izolarii“ poetului s-a înscris probabil si raspândirea stirii despre „planul“ ca el sa fie numit la o legatie româneasca. „Planul“ era anuntat într-o telegrama primita de Goga de la C. Stere în primele sale zile de detentie, telegrama ce nu s-a pastrat. Detinutul o comenta scriind sotiei la 12/26 februarie: „ma gândesc ca ar fi bine sa plecam, desi nu stiu, zau, pâna la urma urmei ce s-a alege din interventia aceasta a lui Stere“. În epistola ei din 14/27 februarie, Hortensia revenea la o telegrama ce i-o expediase sotului (nici ea nu s-a pastrat), scriind, între altele: „Îmi pare rau ca Stere i-a spus (lui N. Vecerdea, fostul «barbat de încredere» a lui Vaida) de planul cu legatiunea din P. Acum o stie toata lumea“. Foarte suparat de indiscretie, poetul îi raspundea în aceeasi zi: „Telegrama ta am pus-o într-un plic si i-am expediat-o lui Stere cu câteva comentare. Ma supara si pe mine ca nu are mai multa prevedere. Daca merge tot asa, atunci eu dau cu piciorul în toata pacea lor. N-au decât sa se împace cu Ciorogariu+Oncu+ «Tribuna». Cel putin scap de-o tovarasie care mi-a adus destule nemultumiri si noi ne retragem la «Luceafarul», de unde deschidem foc cu ghiulele dum-dum, cum nu s-a mai pomenit.“ Mai calm, revenea la subiect si în scrisoarea din 17 februarie: „Scrisoarea ta cu vestea ca prin Sibiu se vorbeste de plecarea mea la Paris ma indispune. E o prostie sa se stie lucruri despre care nici noi nu avem o idee lamurita. Dezminte, te rog, spune lui Esca, Bucsan sa spuna tuturor care mai aduc vorba ca nu-i nimic adevarat“.
Stere – ce-i drept – a negat, tot telegrafic, ca ar fi spus ceva lui Vecerdea, pe care l-ar fi întâlnit doar la Arad, dar tot Hortensia stiricea ca acela nici nu ajunsese în cele din urma acolo. În sfârsit, în scrisoarea sa din 22 februarie/6 martie, comunicându-i sotului ultimile zvonuri despre „împacare“, Hortensia noteaza: „St.(ere), stii, a mai spus de plecare; când voiau sa-l întrebe pe Vicu (diminutiv intim al destinatarului) ceilalti oameni necajiti («tribunistii»), a zis: «pe… sa-l lasati în pace, el are sa mearga în streinatate». Mi se pare ca în anul acesta înca nu le va face placerea sa se duca de pe aici, nu-i asa?“.
Întorcându-ne la „planul“ expus de Stere în scrisoare sa de dinainte de 21 februarie, acesta includea, pe lânga obiectivul principal, relativ la disciplina de partid, alte doua – „satisfactia morala a D-tale si a proprietarilor „Tribunei“„ si „sa te pun pe D-ta nu numai în situatia compatibila cu demnitatea D-tale, ci si cu rostul D-tale viitor“ –, la urma urmei, definind „compensatiile“ pentru cedarile impuse, dar care îsi gasesc putina acoperire în masurile avute în vedere. Cu realismul caracteristic, Hortensia îi scria sotului la 19 februarie: „Azi a venit Tasl. cu vesti de la tine. Vestile-s bune, dar eu totusi m-am întristat. Zice ca ai sa vorbesti si cu Stere. Eu mi-am pierdut toata speranta în puterea lui de a convinge lumea. Vad ca dusmanii fac ce vreau, li se împlinesc toate conditiile. Atunci ce lipsa mai era de interventia lui. Asa împacare se putea face oricând. Îmi pare rau ca trebuie sa-ti spun un lucru neplacut“.
Asa cum afirma C. Stere în scrisoarea cu „planul“ sau, acesta „nu era înca realizat“ atunci. Însa lucrul se întâmpla foarte repede. La 21 februarie/5 martie 1912, se semna „procesul-verbal“ prin care delegatii comitetului national, pe de o parte, si „comanditarii“ ziarului „Tribuna“, pe alta, „au cazut de acord si au convenit la (o) întelegere“, prin care ziarele „Tribuna“ si „Tribuna poporului“ si întreaga avere a acestora „(erau depuse) la dispozitia comitetului national“. Se mai stipula reîntregirea comitetului national prin „retragerea demisiilor d-nilor N. Oncu, N. Ivan,
O. Goga si P. Givulescu si cooptarea d-lui
R. Ciorogariu în locul vacant“, fuzionarea ziarelor „Tribuna“ si „Românul“ într-un singur organ al comitetului national, intrarea în consiliul de administratie al acestuia al d-lor N. Oncu si
S. Raicu, iar în redactie, a lui O. Goga.
La prima vedere, masurile „compensatorii“ despre care C. Stere îi vorbise poetului în scrisoarea trimisa erau încorporate toate în întelegerea dintre comitetul national si „comanditarii“ „Tribunei“.
În zilele de 22 si 23 februarie, C. Stere facea o vizita la Seghedin, însotit de Eugen Goga. La plecare, mezinul ducea o scrisoare a fratelui mai mare catre sotia sa, scrisoare deosebit de relevanta, motiv pentru care o reproducem cu exceptia încheierii ei, de natura strict intima:

„Draga Teno,
Îti scriu în pripa doua rânduri pe care i le dau lui Geni sa ti le aduca. El a venit aici cu Stere si au ramas doua zile, fiind lungi si grele chestii de discutat. Vasazica s-a ispravit si asta. Rezultatul e: «Tribuna» a fost predata Comitetului. Toti cei vechi, si alaturi de Ciorogariu, intra în Comitet. Deci, si eu. Eu am primit însa fagaduinta ca cel putin cinci din oamenii mei vor fi alesi în Comitet în scurt timp. Am declaratie în scris de la Stere si am dat declaratie ca, pâna la intrarea acestor cinci oameni, eu nu iau parte la niciuna din sedintele Comitetului, iar daca pâna la toamna nu se face aceasta întregire, atunci eu îmi dau demisia motivând-o cu asta în publicitate. Zilele acestea apare un interviu al meu luat de Stere, care acum pleaca la Bucuresti, unde voi merge si eu, dupa cum îti scrie, sa vorbesc cu Bratianu si apoi, va veni cu mine la Sibiu sa vorbim toti de la «Luceafar».
Noi, la toamna, plecam în strainatate.
Asa, s-a ispravit comedia. Sunt o mie si una de motive din pricina carora alta hotarâre nu se putea lua. Am sa ti le spun eu pe toate.
N-am ce face. Fatalitatile s-au conturat împotriva noastra: – scandalul lui Oncu etc. Si-apoi, oamenii mei, tu bine stii, sunt prea slabi si prea fara vlaga ca, razimându-ma pe ei, sa pot duce o campanie.
Despre Stere n-am ce sa zic rau. El s-a purtat fata de mine cu vechea dragoste si prietenie…“ (subl. n.)

În legatura cu declaratiile pomenite, ambele pastrate si editate în lucrarea de atâtea ori citata, se cuvine a observa ca aceea data de Stere releva cu asupra de masura omul politic versat, precaut în formularea angajamentelor. „În masura în care – declara el –, prin interventia în afacerile Dv. mi s-a dat autoritatea necesara, voi cauta din rasputeri ca în cel mai scurt timp în comitetul national sa fie reprezentati si tineri de valoare, care doresc înaltarea nivelului vietii noastre politice. Stii foarte bine ca între noi este mai mult discutia în ce priveste metoda si forma de actiune politica, fiindca eu socot ca viata de partid are fatalitatile ei. Dar recunosc ca, în limitele disciplinei de partid, trebuie sa se exercite toata actiunea de critica si de premenire impusa de cerintele timpului. Sa ma crezi, dar, iubite prietene, ca adeziunea dumitale la cele realizate pana acum nu implica în ochii mei renuntarea la aspiratiunile D-tale idealiste si-ti promit tot concursul meu pentru realizarea lor treptata, numai ca actiunea Partidului National Liberal în fata dusmanului din afara sa nu fie stânjenita“.
Se cuvine remarcat faptul ca, aici, C. Stere recunostea tacit lui Goga calitatea de om politic. În aceeasi zi, însa, îi scria din Arad si Hortensiei Goga câteva rânduri, din care e de retinut o noua apreciere total negativa a activitatii politice desfasurate de sotul ei în anii 1910-1911, împletita cu un îndemn destul de straveziu ca el sa se consacre darului pe care îl are, precum si cu o creionare (avantajoasa, fireste) a rolului jucat de mediatorul însusi: „De doi ani a apucat pe o cale care nu-l putea ducea decât spre un dezastru. Preocupari marunte si certe meschine ale vietii noastre politice nu sunt pentru el. Un om caruia i-a fost darul lui Octavian nu apartine numai Ardealului, nici siesi macar – el este al nostru, al tuturor, al viitorimii. Sunt fericit ca am putut interveni la timp ca sa-l opresc sa-si pustiasca sufletul în hartaguri dintre «Tribuna» si Comitet (…) Neamul caruia îi apartine este în drept sa-i ceara sa mearga pe calea cea larga, pe care pot pasi numai cei alesi.“
În afara de declaratie, Goga pomenea în scrisoarea adresata sotiei si de un interviu dat lui C. Stere, interviu ce va fi publicat într-adevar peste câteva zile (cum se va vedea). Partea cu adevarat interesanta a epistolei este, însa, marturisirea existentei a „o mie de motive“ pentru care „n-a putut lua alta hotarâre“. Între aceste o mie, nu demersurile lui Stere ocupa primul loc, ci „fatalitatile (care) s-au conturat împotriva noastra“ si calitatea „oamenilor mei“, cele dintâi fiind exemplificate printr-un enigmatic „scandal al lui Oncu“. Poetul nu spunea mai mult, desigur, fiindca sotia sa stia despre ce e vorba, dar si din alte motive, caci altora nu le facea nici cea mai mica aluzie. Si subiectul nu a mai fost adus în discutie, atunci sau mai târziu, dupa câte stim, decât o singura data, anume în „Documentarile…“ lui C. Stere din 1930.
Asa cum am precizat la început, acolo, dupa relatarea „incidentului Kristóffy-Goga“, era povestita „o experienta personala“, în speta rezolvarea santajului la care supus un membru al comitetului national de catre sotia sa. C. Stere nu dezvaluia numele celui santajat, dar preciza ca, dupa ce l-a convins, cu ajutorul revolverului, sa plateasca suma ceruta, actele au fost întocmite de un notar adus de Vaida Voevod si de Iuliu Maniu. Or, în scrisoarea deschisa publicata în „Adevarul“ (citata deja), dupa ce nega faptul ca Iuliu Maniu ar fi avut vreun rol în „acuzarea în publicitate“ a lui O. Goga, Al. Vaida Voevod mai facea o rectificare, si anume: „2. Scena filmata de d. Stere în casa lui dr. N. Oncu nu s-a petrecut în realitate niciodata. Dovada? Nici eu, nici d. Maniu n-am fost în casa lui Oncu. Niciodata! D. Stere va trebui sa-si reaminteasca detaliul ca relatiile între noi si Oncu excludeau contactul social.“
Luând la cunostinta de interventia lui Vaida Voevod, autorul „Documentarilor…“ nu a respins identificarea personajului, nu a relevat carenta rectificarii, anume ca „dovada“ adusa nu proba ca „scena“ nu a avut loc niciodata, ci doar modifica un detaliu al ei, ci s-a multumit ca, la publicarea în volum, sa informeze printr-o nota (adaugata la corectura) ca „a lasat textul neschimbat“, fiindca „asa îi spune memoria“.
Nu ne grabim sa conchidem de aici ca „scena“ a avut loc în realitate asa cum a descris-o Stere. E posibil ca, aidoma celei a „confruntarii“ lui Kristóffy cu cei zece membri ai comitetului national, ea sa fie mai mult sau putin inventata de o fantezie de romancier in spe. Recitind însa polemicile „Românului“ împotriva „Tribunei“, gasim în ele insulte adresate lui St. O. Iosif si lui
N. Oncu, în care laitmotivul e „lipsa de barbatie“ a celor doi. Totusi, spre deosebire de autorul „patriarhalelor“, care trecuse printr-un divort, directorul Bancii „Victoria“ din Arad nu o facuse, cel putin pâna în primavara anului 1912. „Doamna Oncu“ mijloceste corespondenta dintre Hortensia Goga si sotul ei închis la Seghedin si tot ea (se numea Letitia), în calitate de prezidenta a Reuniunii Femeilor Române din comitatul Aradului, era angajata – anuntau ziarele – în diverse actiuni de binefacere.
(Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper