Aventuri cu „vr`jitorul“ din Oz

Un articol de Ioan Pop-Curseu

„Oz, the Great and Powerful“ („Grozavul si puternicul Oz“), cel mai recent film al lui Sam Raimi, propune spectatorilor o calatorie în universul romancierului american Frank L. Baum, devenit un reper clasic al lumilor imaginare din cinematografie, prin adaptarea lui Victor Fleming, „Vrajitorul din Oz“ (1939), patronata de Metro-Goldwyn-Mayer. Filmul lui Raimi se constituie ca un omagiu adus capodoperei din 1939, pe care o citeaza abundent, la nivel narativ, cromatic si în ceea ce priveste solutiile tehnico-estetice adoptate.
Intriga din „Oz, the Great and Powerful“ e plasata cu o generatie înaintea aventurilor lui Dorothy si explica modul în care vrajitorul nevazut a ajuns sa stapâneasca minunatul oras de smarald. Oscar „Oz“ Diggs (James Franco), magician fustangiu într-un circ ambulant, fuge de un Hercule caruia i-a sedus nevasta si, prins de o tornada, la fel ca Dorothy, este purtat spre Oz unde, iubit de trei vrajitoare, trebuie s-o aleaga pe cea „buna“ si sa se alieze cu ea, ca sa scape tinutul de încarnarile raului. La fel ca în filmul din 1939, aventurile personajului principal încep în alb-negru si se continua într-o simfonie de culori puternice, saturate, dupa ce balonul lui Oscar începe sa survoleze fascinanta geografie a tinutului Oz. La fel cum personajele care o însotesc pe Dorothy, adica Omul de Tinichea, Sperie-ciori si Leul cel Fricos, sunt transpuneri în registrul fanteziei ale unor fermieri din Kansas, si la Sam Raimi vrajitoarea buna si blonda, Glinda (Michelle Williams), nu e alta decât tânara Annie, de care Oscar e îndragostit în realitatea istorica a anului 1905 si careia un anume John Gale îi propune s-o ia de sotie, numele de familie al pretendentului sugerându-ne ca ea ar putea sa fie mama pierduta a lui Dorothy. Genul acesta de „legaturi“ sunt, de altfel, frecvente în filmele Disney, mai ales în cele cu sequels: „Peter Pan“ 1 si 2, „Cenusareasa“ 1 si 2 etc.
The Wicked Witch of the West, înfruntata si învinsa de Dorothy cu o generatie mai târziu, e construita dupa conventiile iconografice impuse în 1939. Raimi ne arata si cauzele care au transformat-o în fiinta monstruoasa. La origine vrajitoare buna, Theodora (Mila Kunis) e cea care-l întâmpina pe Oscar la sosirea lui în Oz, convinsa ca el va împlini profetia conform careia un magician venit din cer cu un balon zburator o va învinge pe vrajitoarea cea rea, Glinda, si va elibera tinutul de tirania ei. Conducându-l spre Oz, Theodora se îndragosteste de chipesul Oscar, care nu se poate abtine sa nu flirteze cu ea. În Oz, sora Theodorei, Evanora (Rachel Weisz), atrasa si ea de Oscar, se va dovedi adevarata vrajitoare ticaloasa, ea fiind de fapt ucigasa vrajitorului precedent si uzurpatoarea puterii. Fiindca în Padurea Întunecata, unde a fost trimis sa distruga bagheta Glindei, Oscar îsi da seama de adevar si fiindca Evanora vede totul în globul ei de cristal, aceasta se va stradui s-o stârneasca pe Theodora împotriva lui, întarâtându-i gelozia. Ca sa usuce inima surorii sale, Evanora îi da sa muste dintr-un mar fermecat, care o vestejeste pâna-n adâncurile fiintei. Pastrând urme din vechea-i înfatisare, Theodora va deveni – dupa patru ore de machiaj (!) – aidoma vrajitoarei verzi din filmul clasic: la mâini îi vor creste gheare negre, nasul i se va coroia, gura i se va strâmba, iar ochii nu vor exprima altceva decât ferocitate si dorinta de razbunare, deoarece inima nu-i mai tresalta de nici un simtamânt omenesc.
Theodora si Evanora, asistate de monstruoase armate de babuini zburatori – mult mai veridici decât la Victor Fleming, gratie tehnologiei CGI – si de trupele bine instruite din Oz, lanseaza un razboi fara mila împotriva cuplului Oscar-Glinda, care nu-i au alaturi decât pe pasnici locuitori ai tinutului: Munchkins (care apareau si în 1939), Quadlings si Winkies. „Vrajitorul“ îsi da seama ca modalitatea cea mai sigura de a învinge într-o confruntare inegala este tocmai folosirea unor strategii de iluzionism, care nu tin de magia adevarata, înalta, ci de divertismentul de bâlci. Pe acestea, Oscar le combina cu tehnici primitive de proiectie cinematografica (el plecase de altfel catre Oz în 1905, într-o perioada când kinetographele si alte jucarele optice faceau înca deliciul publicului popular peste tot în lume). Proiectiile în cauza, inspirate de experientele lui Thomas Alva Edison, sunt declansate dupa ce „vrajitorul“ si-a pus în scena propria moarte, ceea ce le face si mai înspaimântatoare pentru cele doua vrajitoare coalizate, care nu le pot distruge cu mingile lor de foc si care vor sfârsi prin a da bir cu fugitii. Avem aici o exaltare a virtutilor iluzioniste ale proiectiei de imagini, deci o recuperare a dimensiunii „magice“ a artei cinematografice, în concurenta cu efectul de hiper-realism pe care filmul îl potenteaza prin diversele sisteme de înregistrare ale camerei de filmat.
Partea cea mai interesanta din „Oz, the Great and Powerful“ o reprezinta constructia spatiului, imaginara si tehnica. Pentru a stimula reveria, Sam Raimi construieste spatii arhetipale, care trezesc în noi puternice ecouri (este cazul Padurii Întunecate, loc prin excelenta al primejdiilor, necunoscutului si fortelor obscure si ostile). Filmul 3D are deja o traditie suficient de puternica încât spectatorii sa poata sa-si aduca aminte de formatiuni geologice, de arbori, liane sau flori tropicale pe care le-au vazut în „Avatar“ ori în „Hobbitul“, sau sa simta – în momentul când trec granita Kansasului monocrom spre Oz, cu risipa sa de nuante cromatice – ca se întorc într-o tara pe care au mai vizitat-o. Trebuie subliniat, în acest sens, ca atât „Avatar“, cât si „Oz, the Great and Powerful“, au acelasi „art director“ în persoana lui Robert Stromberg! Orasul de Smarald si cararea de caramizi galbene reprezinta transpuneri din filmul lui Victor Fleming, iar Orasul de portelan, prin care trec Oscar si maimuta înaripata Finley în drumul lor spre Padurea Întunecata, propune interesante reduceri de dimensiune. În Orasul de portelan totul e miniatural, locuitorii traiesc în case de forma unor ceainice si nu sunt altceva decât niste papusi smaltuite. Lipindu-i picioarele cu clei, „vrajitorul“ va salva una dintre ele, care-l va însoti în calatoria initiatica si se va dovedi plina de abnegatie si de curaj.
„Oz, the Great and Powerful“ nu convinge întotdeauna, cu atât mai mult cu cât maniheismul specific cinematografiei hollywoodiene produce adeseori un efect suparator. Oscar, desi superficial, reuseste sa gaseasca „binele“ pe care-l poarta în sine (la fel ca eroul din desenul animat „Rapunzel“), în vreme ce Theodora parcurge drumul invers: desi buna la început, ea nu va avea forta sa lupte împotriva instinctelor „rele“, care o vor preschimba în monstru, rautatea fiind – în cod clasic – dublata de urâtenia trupului. Si Evanora e de fapt urâta, însa nimeni nu-i vede hidosenia – fizica si sufleteasca – din cauza protectiei unui talisman de smarald pe care-l poarta în permanenta la gât. Eternei confruntari dintre bine si rau nu i se gasesc rezolvari originale, care sa determine o reflectie etica inteligenta. Filmul dezamageste si prin efectele speciale, care nu sunt la înaltime si nu ating nici pe departe rafinamentul celor din „Hansel si Gretel, vânatori de vrajitoare“, de Tommy Wirkola. Ritmul filmului (atât cel pur narativ, cât si cel vizual sau muzical) mi s-a parut insuficient controlat, mai ales în partea de sfârsit, când exista o serie de timpi morti deranjanti pentru spectator. Totul e mult prea static si dezlânat pentru o înfruntare finala între eroi pozitivi si vrajitoare!
Totusi, desi nu ramâne la înaltimea creativitatii din seria „Evil Dead“ sau „Spider-Man“, Sam Raimi aduce din celelalte creatii ale sale o truculenta vizuala si o placere contagioasa a faptului de a face film, care justifica o iesire la cinema pentru a vedea „Oz, the Great and Powerful“. Filmul lui Raimi, la fel ca precursorul din 1939 sau ca alte creatii contemporane din zona fantasy, ilustreaza functia compensatorie si metaforica a artei, puternic criticata de partizanii realismului, ai artei sociale si politice, ca fiind esentialmente burgheza (arta ca evazionism facil). Cred ca trebuie sa ne desprindem de aceasta perspectiva simplificatoare, remarcând ca functia compensatorie a artei e la fel de legitima ca oricare alta: arta evazionista vine în întâmpinarea unor nevoi personale profunde ale subiectului receptor (si abia apoi serveste exercitarii unui control social, pus în evidenta de Bourdieu). Nu putem si nu trebuie sa ne interzicem sa râdem, sa ne simtim bine, sa visam în contactul cu opera de arta, fara nici o intentie de actiune politica sau de transformare morala, cu atât mai mult cu cât cotidianul cenusiu ne striveste oricum sub probleme de toate soiurile!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper