Aparitii, disparitii

Un articol de ADRIANA STAN

Pe un hermeneut scortos, enigmaticele titluri ale volumelor lui Vlad Moldovan, „Blank“ si „Dispars“, cu copertele lor redând peisaje aburite, extra-teritoriale, l-ar putea duce cu gândul, Doamne-fereste, la o estetica a disparitiei si a golului de tip high-modernist. La fel de bine însa, unui cititor mai de azi ele s-ar putea sa i se para potrivite pentru vreun album de muzica electronic-ambientala.

Nu-i nicio îndoiala totusi, autorul singur marturisind-o în interviuri, ca experienta sonica actioneaza formator în poetica sa. Vlad Moldovan e un poet setat pe ritmuri urbane si asta se vede în primul rând în viteza cu care da drumul la proiector, în fluxul random al imaginilor sale. De fapt, probabil ca „imagini“ e mult spus, caci, aparent fidel suprafetei, nu substantelor, el se delecteaza cu montajul, dar evita mai mereu sa faca zoom poetic, sa adânceasca. „Asta nu e o viziune asta e bending machine“, declara poetul în cel mai recent volum si taie eventualul elan imaginar; într-adevar, mixul discursiv de aici pare produs de un freestyler, cum îl caracterizeaza Alex Goldis, dar unul fara chip, confundat cu o masina de sunete în circuit închis, zgâriind discul la întâmplare. Nu ai vreme sa te scufunzi prea mult într-o imagine, ca te bombardeaza din toate partile tonuri si decibeli: un „refren strident“, un „zgomot surd în retea“, o „pacaneala ca popcornul“, pâna când „bubuie, bubuie si alina clipa taioasa“. Pe timpanul acestei poezii rasuna numeroase bucati de conversatie, când nu de-a dreptul replici urlate („Nimic! N-ascult! Ma-mbârligi! Ma combini!“), pâna si livrescul devine uneori pura sonoritate („Welt Wende Wende… Welt“), iar poetul da senzatia, auditiva în primul rând, ca-si lipeste urechea de pamânt sa ia pulsul brut(al) al realului. Un imn vibrant al contingentei din partea unui autor care totusi, prin formatie & ocupatie, stie destule si despre transcendente.
Ce-i drept, desi de o materialitate aproape audibila, poezia aceasta nu se instituie doar pe harta cotidianului. Cele mai multe fragmente prozaice sau de viata personala sunt luate cumva la rece, smulse din contextul lor sensibil si recompuse într-un fel de zgomot de fond abstract, dar nelinistitor. Foarte bine o arata pasajele cu stirile tv si traficul strazii puse pe mute; curatate de zgura lor realista, secventele ating un paroxism spectral: „Dar deodata m-am uitat/ în strada/ si am vazut cum o traversau/ accelerau (pe Mute) carau/ bagaje îsi asociau pasii/ sa prinda metroul sa/ ajunga de aici acolo/ tot acolo – unde trebuie/ sa ajunga/ (…) Felinarele sub copac –/ pasarea la locul ei/ sfredelea tarâmul pe îndelete –/ ea nu se speria si îsi lua zborul ca papadia./ Invizibila doar sa încolteasca clipa“ („Trafic“).
Tehnic, Vlad Moldovan procedeaza prin montaj (adesea cu taieturi abrupte de fraza), însa poemele sale nu sunt neaparat imagistice, ci meditative, poeme de stare. Caci prin cadrele lor înregistrate de un receptor cu bruiaje se acumuleaza angoase mocnite, plictis sau disperare, un mal de vivre pervaziv, dar atmosferic, impersonal si fara oftat. Sub efectul sau, peisajele urbane sau domestice se calcineaza în timp real, primesc o stranietate suprarealista, ca în poemul Look and yes unde toate pasarile par pentru o clipa sa fi disparut dintr-o lume devenita brusc opaca. Filmul cotidian al existentei produce o adevarata „confuzie mentala“, iar senzatia de ratare, neputinta sau incomprehensibil pune vectorii acestei lumi în contrasens unii cu altii. Poetul intra pe frecventele neantului si cere, ca intrat în sevraj, câte o „interjectie ontica“ sa-l injecteze cu sens. Cine nu s-ar teme de cuvinte mari ar putea asadar zice ca îl bântuie întrebari din acelea despre „conditia umana“.
Adevarul e ca, în ciuda stilului experimental, deci oarecum dezimplicat, poetul are un vibe existentialist, scriind adesea din perspectiva persoanei I plural, cu gândul la „noi astia carora nu ne iese“, ca în excelenta „Oda în cheie pathetica“, unde se aduna ecourile unui angst generational. De altfel, preocuparea pentru social, dar si pentru relatii si dialogul surzilor din ele (de unde impresia de cacofonie si haos sonor) este constanta în „Dispars“, fapt care îl leaga pe Vlad Moldovan de unii douamiisti de prima vârsta. Ce-l diferentiaza însa de ei este, cum anticipam, un efect poetic de distanta: reflexiva si nu o data ermetica, scriitura sa se îndeparteaza prin multiple filtre de expresia viscerala, în ciuda materiei umane si – horribile dictu! – emotionale ce-i sta la baza. Caci amintirile se deruleaza pe „fast-forward“, imaginile se blocheaza pe un „server not found“, iar versurile curg contraintuitiv, cu o gramada de goluri neprevizibile si pene de comunicatie lirica. Poetul schimba subit placa, bruscheaza expresia, testeaza registre si texturi, incomodându-l astfel pe cititor, care simte adesea ca îi scapa codul (de acces).
De altfel, probabil cea mai evidenta trasatura a poeziei lui Vlad Moldovan – si deopotriva punctul sau vulnerabil – o reprezinta tocmai eclectismul formal. Versurile sale se pliaza pe tipuri fixe si mai vetuste de lirica, îmbraca haina prozaismului sau mimeaza retorica expresionista, au glas ceremonial sau autenticist, se învârt prin zona conceptuala sau colocviala cu egala nonsalanta si, s-ar zice, filosofica indecizie. Ca intrat într-o isterie stilistica, poetul schimba fete-fete discursive si ai impresia ca ar încerca pâna si limba necuvântatoarelor ca sa poata exprima „imensitatea“, „miraculosul“, „frumusetea zgrunturoasa“ a realului. Caci majorul si minorul sau, cum ar spune maestrul Deleuze, finitul si nelimitatul îsi disputa necontenit teritoriile tematice si stilistice ale acestui volum. Cum-necum, poetul se împarte între „Mintea dinauntru si Mintea dulce de afara“, reuseste sa ramâna la mijloc între concret si epifanie, sa le deconstruiasca sau, mai bine spus, sa le evite pe ambele. Asa ca dispare ca voce poetica tare din acest univers disparat si dispersat pe planuri necongruente: „Ci eu din ce în ce mai convins/ ca daca ai putin bun simt/ nu poti scrie/ Nu. Ceea ce este nu cere/ cuvinte/ sa moara cine o face/ fara sa stie ca minte“ („Unknown Faker“). Nu întâmplator, printre poetii ultimilor ani, Vlad Moldovan e, strict stilistic, unul din cei mai greu localizabili (si, s-ar deduce din unele recenzii, mai greu inteligibili); în „Dispars“, el îsi marcheaza teritoriul rareori, când, de pilda, se alinta în ardelenisme („tomnit“, „îmburdat“, „copilu“, „îs“, „pa tinie“); de cele mai multe ori însa, în formule versatile si cu o ironie împinsa pâna la maimutareala (Daniel Cristea-Enache chiar nota literal ca „maimutele se tot manifesta în volum“), poetul se mascheaza pentru a lasa lucrurile (si cuvintele) sa vorbeasca de la sine, în sublimul lor dezacord, în nedefinibila lor diferenta.
De aceea, dincolo de toata trânta cu limbajul a acestei poezii foarte cultivate si constiente, ea face loc unor momente de gratie în care lumea apare batând în ritmul pur al perisabilitatii sale, dupa ce semnificatiile au înghetat, iar cuvintele s-au scuturat de balastul lor referential: „din când în când prin zile –/ se sufla un tunel de aer/ dar pe zidurile sale explozii nenumarate/ cineva bate ritmul/ si la a doua la a treia punctare/ vad cum se îndeparteaza serii si serii/ expresii la care nu mai ajung“ („Blank vs. blank“). De altfel, nostalgia unei experiente salbatice strabate cu consistenta unei obsesii si acest volum atât de atent la zvonurile lumii (culturale) înconjuratoare; nu degeaba el începe si se încheie (aproximativ) într-un spatiu din afara civilizatiei, din afara unui oras în multe privinte dezafectat, sub o „ploaie de meteori“, când „rana“ si „bucuria eterna“ „se strecoara pe sub membrane“.
În „Dispars“, unul dintre cele mai bune (si misto, as fi tentata sa spun) volume de poezie ale anului trecut, Vlad Moldovan pare încâlcit prin tot felul de lungimi de unda, stilistice sau existentiale; cert e însa ca pâna la urma îsi capteaza unda proprie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper