ABC-ul Noului Cinema Romanesc

Un articol de ALEX GOLDIS

Andrei Gorzo, Lucruri care nu pot fi spuse altfel. Un mod de a gândi cinemaul, de la André Bazin la Cristi Puiu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2012, 324 p.

 

Una dintre cele mai provocatoare carti de teorie de anul trecut ii apartine, fara indoiala, criticului de film Andrei Gorzo. „Lucruri care nu pot fi spuse altfel. Un mod de a gândi cinemaul, de la André Bazin la Cristi Puiu“ e prima incercare de a privi si altfel decât impresionist, prin grila criticului de intâmpinare, fenomenul Noului Cinema Românesc. Ca receptarea cartii a fost relativ saraca nu-i de mirare, din moment ce publicul de la noi nu prea a dovedit nici in ultimii ani, nici altminteri, prea multa rabdare in a citi si a dezbate volume teoretice.
E drept ca Andrei Gorzo cunoaste exact situatia si simte nevoia sa-si ia cititorii de la 0. Printr-un gest cam don-quijotesc, dar, ce sa-i faci, necesar, criticul „Dilemei“ coboara pâna la originile cinematografiei pentru a-si formula tezele despre filmele lui Puiu & co. Ba mai mult, mare parte din economia cartii – si din efortul autorului – se dedica incercarii de a-si aduce cititorul la nivel. E si motivul pentru care, oricât si-ar propune Gorzo sa nu reconstituie o istorie a cinematografiei europene, el se vede nevoit s-o faca, chiar si numai prin trecerea in revista a paradigmelor centrale. Demers intreprins cu rabdare analitica – dar si cu o nota de exasperare, abia retinuta – si care epuizeaza, de fapt, doua treimi din carte. Ma tem ca in domeniul filmului, mai mult decât in cel al literaturii (nici el indeajuns adus la zi), paradoxul urmator va fi inca activ o perioada: din cauza deficitelor imense, temele noi de discutie sunt covârsite de prolegomenele teoretico-istorice asupra lor. Pâna sa ajunga la glosele despre Noul Cinema Românesc, Gorzo gâfâie deja dupa atâtea sistematizari si distinctii menite sa construiasca un background conceptual cât mai limpede.
Regulile jocului
E drept ca nici insusi regretatul Alex Leo Serban, magistrul de la care Gorzo se revendica deschis (si cu care a impartasit adesea opinii) nu-i sare prea mult in ajutor tânarului prin amenajarea cât de cât a terenului de discutii. Si asta, pentru ca Alex Leo Serban s-a ferit ca de dracu de critica de sistem, pledând de câte ori a avut ocazia pentru impresionism. In schimb, Gorzo, desi ajutat de excelente calitati de cronicar literar (are stil transant si actual, viteza de reactie, placerea si stiinta decuparii exemplelor, siguranta gustului etc.), e dublat de o constiinta teoretica acuta – mai generala, as indrazni sa afirm, la comentatorii tineri nu doar in filmologie, ci si in teatrologie, criticã literara etc.
De aceea, impulsul primar al cartii, dezvaluit de abia in final, când Gorzo se simte indeajuns de indreptatit sa-si exprime deschis iritarea, e acela de clarificare si de sistematizare: „N-ar mai fi nevoie sa se spuna atâtea prostii despre filmele românesti. S-au spus deja destule. Ajunge“. Cartea câstiga, de altfel, in temperatura polemica pe masura ce avansam spre contemporaneitate si – mai mult, spre spatiul românesc –, pentru a exploda in final contra detractorilor Noului Val pe baze ideologice. Pâna acolo, insa, Andrei Gorzo reface cu tact si cu exactitate, dar lipsit de fasoane academice, o istorie a formelor cinematografiei de la inceputurile ei pâna azi, insistând asupra lui André Bazin, teoreticianul realismului integral. Aventurarea curajoasa in solutionarea unor problematici majore de estetica (tânarul critic transgreseaza mereu limitele discutiei despre formule regizorale antrenând exemple din literatura, arte plastice etc), precum si stapânirea distinctiilor teoretice hi-fi fac din Gorzo un teoretician de perspectiva al filmologiei românesti, echipat pe termen lung pentru problematici dificile.
Pe Gorzo nu-l intereseaza, de fapt, atât detaliile istorice ale acestei evolutii – nici ilustrarea pedanta cu cât mai multe piese la dosar –, ci dezbaterile de concept.  El retine si discuta, cu exemple cât se poate de colorate, trei paradigme centrale ale cinema-ului: cea formalist-expresionista, a lui Arnheim, Eisenstein si Balazs, care face din tehnica montajului un adevarat fetis; cea hollywoodiana, a decupajului analitic, un mixaj destul de artificial intre formalism si  realism, pentru care realitatea nu e altceva decât „un sistem de semne“, de servit cu lingurita marelui public; si, in fine, cea baziniana, care crede ca specificul cinemaului se apropie de redarea cât mai exacta, aproape fotografica a realului, mizând pe cadre lungi, neintrerupte de camera de filmare si pe „adâncimea câmpului“. O adevarata monografie a doctrinei lui Bazin e de regasit in cartea lui Andrei Gorzo, care-i intoarce teoreticianului afirmatiile pe toate partile: „Un stil regizoral bazat pe adâncimea câmpului si pe cadre lungi, deci pe prezenta simultana a tuturor fiintelor si obiectelor participante la un eveniment, de la un capat la altul al evenimentului cu pricina, respecta calitatea de intreg fizic a oricarui fenomen din lumea reala si ii acorda spectatorului aceeasi (potentiala) libertatea de analiza pe care o are si in raport cu fenomenele realului“; „lumea cinematografica la care ne uitam in acest moment trebuie sa faca parte dintr-o lume mai mare: atunci când aparatul de filmare se deplaseaza la stânga sau la dreapta, el trebuie sa descopere alte lumi; la fel si atunci când avanseaza in adâncimea cadrului“.
Si nu-i greu de observat ca sub aceasta umbrela baziniana indeajuns de incapatoare se poate plasa si fenomenul cinematografic românesc, desi nu toata lumea se afla pe aceeasi treapta. Caci, din perspectiva lui Gorzo, Cristi Puiu urmeaza cel mai indeaproape – ba chiar duce la ultimele consecinte – paradigma realista a lui André Bazin. Si trebuie spus ca, prin aceasta referinta fundamentala, tânarul critic reuseste in sfârsit sa ofere o baza cât se poate de ferma de discutare a Noului Cinema Românesc. Oricâte reprosuri i s-ar putea aduce lui Gorzo in ceea ce priveste interpretarea sau valorizarea cutarui film, nu se poate contesta cartii meritul de a fi trasat terenul de discutie si de a fi stabilit regulile jocului. Mai mult, de a fi stabilit o ierarhie teoretica credibila. In centrul canonului se afla, asadar, Cristi Puiu, tocmai pentru ca e singurul regizor de la noi posedat de o constiinta teoretica si cel care a influentat, de fapt, in mod covârsitor creatiile colegilor de generatie. Pentru cine n-o crede, Gorzo are un argument imbatabil: „Influenta filmului «Moartea domnului Lazarescu» asupra altor regizori români nu mai are nevoie sa fie demonstrata. Ea ar trebui sa i se poata revela cu usurinta unei priviri nu neaparat antrenate, dar interesata sa compare primul film al lui Radu Muntean, «Furia» (aparut in 2002, deci facut inainte «…Lazarescu»), cu cel de-al doilea, «Hârtia va fi albastra» (aparut in 2006 si facut dupa «…Lazarescu», sau primul film al lui Cristian Mungiu, «Occident» (aparut in 2002, deci facut inainte de «…Lazarescu»), cu cel de-al doilea, «4 luni, 3 saptamâni si 2 zile» (aparut in 2007 si facut dupa «…Lazarescu»)“.
Teoretician vs. critic
Problema intervine in momentul când Andrei Gorzo lasa sa se inteleaga ca din aceasta superioritate teoretica tinde sa derive fara rest si o superioritate estetica. S-ar prea putea, desi eu unul ma indoiesc, ca „Politist, adjectiv“ sau „Aurora“ sa fie superioare artistic unei productii precum „4, 3, 2“, insa acest fapt n-ar trebui demonstrat prin ambitia teoretica a lui Puiu (asa cum o face Gorzo adesea), ci mai degraba prin analize imanente ale fiecarei piese in parte. Nu totdeauna regizorii cu cea mai inaintata/ radicala conceptie estetica sunt si cei mai valorosi artistic si din acest punct de vedere mi se pare ca Gorzo criticul se cam lasa furat de teoretician. Ceea ce poate ca e normal intr-o carte care incearca sa acrediteze si sa explice o formula, inscriind in acelasi timp fenomenele individuale pe orbita ei.
Optiunile valorice din „Lucruri care nu pot fi spuse altfel“ sunt pe alocuri neconvingatoare tocmai pentru ca ele mizeaza pâna la capat pe aceasta inscriere in „revolutia“ baziniana. Analizele lui Gorzo, subtile, nu-i vorba (si aici el e in drept sa dea lectii unor ideologi precum Florin Poenaru sau Ovidiu Tichindeleanu, desi le acorda o importanta exagerata) se opresc adesea in pragul unor constatari de ordin formal. Daca fiecare film al lui Puiu n-are alta motivatie, asa cum ne lasa sa credem multe dintre glosele lui Gorzo, decât sa redea senzatia de „integritate a realitatii“, deci sa extenueze formula baziniana, atunci ma tem ca el isi pierde specificitatea si ratiunea – psihologica, umana, istorica – mai profunda. Sa fie oare vorba in „Aurora“ (unde senzationalismul tramei e atât de ofertant), la fel ca in „Moartea domnului Lazarescu“, doar despre „o arta care tine cont atât de importanta «totului», cât si de incapacitatea de a-l cuprinde“, sau de „o arta care, in loc sa amenajeze la tot pasul usi intredeschise care sa-i aminteasca spectatorului de «mai multul» si «mai marele» care n-au intrat in cadru sau in poveste“? Mi-ar fi placut, mai ales pentru ca am incredere in intuitia critica a lui Gorzo, ca, odata cadrul teoretic identificat corect, autorul sa porneasca pe cont propriu in elucidarea semnificatiei fiecarui film in parte. Abia atunci motivatiile valorice ar fi devenit convingatoare.
Acest „formalism“ al viziunii (incercând sa compenseze, probabil, pentru amatorismul in domeniu a unei parti bune a intelectualitatii de la noi) e de identificat nu doar in analizele individuale, când, furat de tehnici si procedee, Gorzo uita sa se mai intoarca la motivatii de ordin uman, filozofic, social, politic etc., ci si in discutarea unor fenomene mai ample. Criticul are dreptate sa observe ca formula lui Cristi Puiu n-are traditie la noi nici macar in filmele unor Pintilie, Daneliuc sau Tatos, insa e frapanta eludarea totala a contextului: ma intreb cum ar fi putut Alexandru Tatos sa-si asume pâna la capat consecintele baziniene ale unui realism integral, asa cum ii reproseaza Gorzo, intr-un moment când realismul artistic era unul singur: cel dictat de statul comunist.
Insuficientele acestei carti, câte sunt, au avantajul de a putea fi identificate, repet, pe terenul de joc stabilit de Andrei Gorzo si rezulta din niste simplificari (in sensul cel mai pur de renuntare la câteva nuante) menite sa puna probabil in valoare teza generala. „Lucruri care nu pot fi spuse altfel“ ramâne, altminteri, cartea unui tânar (si solitar!) critic care – incerc sa ma abtin de la catalogari desantate – promite sa faca pentru critica noastra de film cam cât au facut „subiectii“ lui pentru cinematografia recenta. Taking it to the next level.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper