YMpersonalismul energetic

Un articol de STEFAN BAGHIU

Bogdan Cosa, „O forma fara adapost primara“, Editura Cartea Româneasca, 2013

În ce priveste poezia, principalele probleme ale comunicarii internautice (ale integrarii poeziei în retelele de socializare) sunt date de reducerea inevitabila a publicului de carte – si, implicit, a preferintelor acestora – la reteaua în interiorul careia aceasta functioneaza. De aceea îmi permit sa spun ca site-ul clubliterar.com are, în ciuda renumelui bun creat în ultimii ani, câteva probleme: în primul rând, o „academie de poezie“, chiar si sub forma unui grup compact, nu poate depasi stadiul aproape didactic de scriere si corectura de texte, iar, în al doilea rând, mecanismul poate genera impresia falsa ca simpla adeziune la un anume curent poetic (sa spunem, atât „grup“, „grupare“, cât si „directie“ – întreg sensul socio-cultural al termenului) legitimeaza superioritatea scriiturii. Istoria recenta a clubului arata însa tot mai mult ca ceea ce odata a fost o platforma de impact major în discutia asupra literaturii tinere a pastrat astazi doar numele, exemplele notabile de autori care ies din „fabrica de poezie“ cu volume bune fiind tot mai putine. Totusi, trebuie recunoscut faptul ca site-ul a ramas aproape singurul de acest gen din zona literara româneasca si ca este unul extrem de activ. Dan Sociu, Andrei Dósa, Vlad Moldovan sunt doar câteva din numele prezente constant în discutiile de forum, iar fiecare din cei trei poeti poate fi unul din exemplele de escaladare a logicii pe care o exersam mai sus (faptul ca banda rulanta rar reuseste sa produca surprize placute). În rest – si aici trebuie sa fac o remarca personala – marea parte a textelor par baltite în acelasi stil de lucru.
În schimb, nivelarea discursului (pentru ca, de fapt, discutiile de pe club se reduc uneori la a privi textul ca pe un construct LEGO, care poate fi permanent „înfrumusetat“ si „curatat“, la o logica exclusiv structuralista si la operarea, în fond, cu simple modificari tehnice) rareori reuseste sa determine reusite la nivel stilistic. Astfel ca, vizat direct de aceasta lume a „trudei pe text“, debutul lui Bogdan Cosa aproape ca nu poate fi despartit de contextul pe care l-am mentionat. „O forma de adapost primara“ este unul din exemplele recente de situatie confuza: un autor talentat (romanul „Poker“ este, de departe, una din cele mai bune alegeri ale editurii Cartea Româneasca la capitolul debut – daca nu ultima alegere decenta macar), cu o vocatie concreta si exclusiva pentru proza, decide sa scoata un volum de versuri, impulsionat, cel mai probabil, de mirajul pe care „fabrica de scriitori“ despre care vorbeam mai devreme îl pune înaintea oricui. Problema în astfel de cazuri este ca, pentru astfel de autori, urmele evidente ale influentelor si lipsa unei voci personale devin zonele greu de digerat pentru cititori. Pentru ca, daca minimalismul (secvential) dublat de ermetica mistica nu este o problema pentru amatorii de poezie contemporana, lipsa unui program poetic puternic (a se întelege registru activ), altul în afara de setarea atmosferei prin intermediul absconsului, a misterului, determina cititorii la a renunta prematur sa mai faca decodarile necesare impuse de Cosa.
Supra-control poetic
„O forma de adapost primara“ este conceput intentional în interiorul acelorasi tehnici pe care le-au încercat în volumele de anul trecut Dmitri Miticov sau Alex Vasies. Însa, daca la Miticov accentul cadea pe revolta silent împotriva institutionalizarilor si repercusiunile imediate ale corporationismului asupra indivizilor (depresie, angoasa, neliniste), discursul fiind aproape sociologizat, iar Vasies era mai mult un scouter al situatiilor pure, dispunând de un fel de calofilie a naratorului care se temea de discursivitate si alegea mereu aceeasi foarfeca pentru versuri (ermetismul frazei, încifrarea sentimentala), Bogdan Cosa este prin definitie, în prima jumatate a volumului, un mistic senzorial. Nimic la vedere, nimic limpede în versurile atmosferice ale lui Cosa, ci, mai mult chiar, autorul exerseaza permanent supra-controlul poetic: „am ajuns aici/ pentru ca/ cercul/ dupa ce devine complet/ nu mai permite întoarceri exacte –/ doar întepatura din interior/ mai stie punctul initial/ ea singura se poate opune/ falsei glisari a amintirilor/ pe principiul rulmentului/ care alege sa blocheze comunicarea/ oamenii sunt gânditi dupa adevaruri tehnice/ care nu suporta context“. Sententios, axiomatic, Cosa construieste în nesperate rânduri mici puncte care, tocmai pentru ca nu pot fi asimilate niciunei ordini poetice reale, supravietuiesc doar prin aparentul supra-sens. Însa, cum se va prinde orice cititorul „selectiv si inteligent“ (într-un sens, evident, contrar celuia pe care îl propune V. Leac pe coperta a patra), poezia lui Cosa nu ramâne în urma acestor experimente decât un construct steril. Vocea „la liziera insomniei“, pe care o propune Vlad Moldovan pare, odata cu parcurgerea volumului „O forma de adapost primara“, mai degraba inversul, adormirea totala a oricaror situatii fertile artistic.
Între ultra-obscur si iste?
Desigur, se poate vorbi despre vocea specifica a lui Cosa, despre discretia cu care construieste decoruri si stari, însa niciodata aceasta maniera (deja exersata de noile directii poetice despre care am vorbit) nu este completata de momente cu adevarat puternice. Mai mult, un argument în plus pentru catalogarea lui Cosa drept „pierdut în poezie“ este aerul nesigur pe care îl expira permanent poemele. Între a fi ultra-obscur si istet, autorul poemelor atmosferice se joaca uneori fara retineri: „4000 î.Hr./ Iov/ A.D./ Iuda/ 2000 d. Hr./ Iova/ 3000 d. Hr./ Yoda“. Astfel de momente ramân însa ancorate mai mult între glume si statusuri de Facebook, banalitati cool care încep sa inunde – într-o lume postumana – tot mai mult cotidianul. Însa, nefolosite ca material poetic, ci lasate în starea lor naturala, ele nu pot trece (evident, nu?) drept poezie. Problema este cu atât mai grava cu cât momentele de „întelepciune“ ale autorului sunt la fel de plate: „sa-ti lasi gândurile sa se foiasca/ nu e ok/ s…t sentimentele sunt semnele învinsului“, „categoria este facilul prin definitie“, „îndemnul e calea/ pe care nimeni nu o urmeaza“. Astfel de definitii sapientiale pot fi gasite la tot pasul. Nu e de mirare ca, la un moment dat, ai senzatia ca ai de a face cu un autor care îti testeaza atentia. S-ar putea, la fel cum a patit Andrei Dósa, sa fii pur si simplu distras de constructia atenta si de meticulozitatea versurilor de la carentele poetice. Pentru ca, de la prima lectura, „cel mai bine si mai inteligent structurat volum de la «Ieudul fara iesire» încoace“ (cum îl numeste Dósa, lipsit de precautie pe coperta a patra) ramâne doar o cacealma: programul sentimental este anihilat complet tocmai din cauza alaturarilor bizare, rareori nimerite („când ceata izbeste trotuarul/ în noi se transfera/ nelinistea rozatoarelor“), angajamentul traumatic esueaza si expresionismul temperat umple momentele de lacuna creatoare („noaptea ca o menghina/ avanseaza suspect/ soarele/ înfasoara odata cu ziua/ tifonul în jurul ochilor/ o senzatie straina/ ne leaga/ de mâini/ si nu e pace“), iar discursului autentic-biografist îi lipseste aerul de universal, închis între momente pe care numai autorul le poate întelege („vânzatoarea se preface si ea/ când te ascund dupa rafturi/ doua claxoane 22.39/ 22.41/ 22.42/ 1 lecuta de dragoste/ într-o benzinarie“).
Strofe suspendate într-un farmec propriu pe care autorul nu reuste sa-l transmita cititorului decât ca pe un cadru neprelucrat poetic – unde a prelucra poetic nu înseamna, în niciun caz, a infuza fortat poeticitate – („am trecut lin pe lânga scheletul metalic al serelor/ a vibrat dreapta pe drumul de tara/ radioul bîzîia/ undeva/ la margine/ în lumina deschisa a câmpului/ cu fundul pe capota calduta/ ne-am luat ramas bun“). Cam acesta este tratamentul pe care Bogdan Cosa îl rezerva cititorilor sai la primul volum de versuri, unde versuri ca „nu e pace// si niciun adapost posibil nu e de gasit/ nu e pace/ ci o libatie/ deasupra metropolei“, „nu e pace/ si niciun prilej de uluire/ nu e de gasit/ nu e pace/ sub nivel/ sau deasupra“, se pierd usor în diluviunea poetica.
Cum numai Pollok si alti putini norocosi vor arunca cu vopsea „la întâmplare“ pentru a face arta, la fel, poeziei care mizeaza pe reducerea mijloacelor tehnice îi trebuie multa substanta dincolo de maniera minimal-ermetica deprinsa. Am impresia ca prozatorului Bogdan Cosa nu îi strica acest mic exercitiu liric, însa îmi pare ca cel care odata facea valuri cu prezenta în literatura tânara s-a aliniat între poetii plati ai noilor valuri. Pe lânga faptul ca asta îi va dauna mult în receptarea literara, volumul îi aduce si încadrarea (poate injusta pentru romancier, însa, uneori, n-ai ce face – daca te-ai asezat la masa, joaca!) într-o poezie de grup solipsistic. Pentru ca, în afara de câtiva autori-exceptie, nisele literare au mereu membri de umplutura. Bogdan Cosa ne prezinta, deocamdata, un volum peticit sa dea bine.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper