Un muzeu exemplar de istorie militara (III)

Muzeul de Istorie Militara al Armatei Federale din Dresda este unul dintre acele lacasuri din spita marilor muzee ale lumii care nu îsi propun doar sa expuna, spectaculos, niste obiecte si sa sustina o idee; scopul profund si vizibil al acestor institutii este acela de provoca vizitatorii la o mediatie asupra vietii sociale.

La parter, acolo unde vizitatorul revine, dupa ce încheie periplul prin expozitia tematica si este gata sa intre în cea cronologica, aceasta din urma este deschisa de un perete imens pe care este proiectata o instalatie video, în care sunt „jucate“, în formate si limbi diferite, doua cuvinte: dragoste si ura. S-ar zice ca razboaiele moderne nu s-ar întemeia pe ura, din moment ce un militar – care a fost trimis, poate, împotriva vointei lui, sa lupte împotriva unor necunoscuti – nu are, personal, nimic de împartit cu strainii din tabara adversa, pe care încearca sa îi omoare. Asa s-au gândit si militarii francezi si germani care au sarbatorit, împreuna, Craciunul din 1917, în timpul „razboiului ciudat“ purtat în transeele care desparteau Franta si Germania, în Primul Razboi Mondial. Si, totusi, nu este asa. Studiile recente arata ca soldatii sunt învatati, de catre instructorii lor militari, sa îsi urasca inamicii, tocmai pentru ca, daca nu ar fi motivati de ura, nu ar avea o fundamentare psihologica suficient de puternica pentru a-i putea ucide. Ecuatia propusa de muzeografii germani este simpla: ura + violenta = razboi. Tocmai de aceea, prin toate manifestarile pe care le organizeaza, muzeul încearca sa demonteze mecanismele care duc la aparitia urii în societate, pentru a-i face pe oameni sa înteleaga care sunt urmarile urii si a-i întreba, în consecinta, daca sunt gata sa plateasca pretul final pe care orice act de razboi îl are: suferinta si moarte. Un exemplu de expozitie temporara care se supune acestei paradigme, fara a avea vreo legatura cu tema militara a muzeului, este cea dedicata miscarilor de extrema dreapta din Germania, care sunt, asa dupa cum se stie, deosebit de violente. Dar mesajul final al expozitiilor temporare este acelasi, si în cazuri mult mai apropiate de aria tematica normala a muzeului, asa dupa cum este cazul expozitiei numite Stalingrad. Dedicata împlinirii a 70 de ani de la sfârsitul sau – care a marcat cotitura decisiva a razboiului, din momentul acela începând procesul ireversibil de retragere a armatei germane din teritoriile invadate în totii anii dinainte –, expozitia, care marcheaza aniversarea bataliei de la Stalingrad (o lupta a carei miza imediata o constituia rezervele de petrol de la sud de actualul Volgograd) si care a fost pusa în opera cu sprijinul mai multor muzee din Rusia, nu este realizata din perspectiva vreuneia dintre partile combatante; ea nu încearca sa ne spuna daca razboiul purtat de vreuna dintre cele doua tabere a fost unul „drept“ sau nu. Mesajul sau fundamental este cel legat de suferinta pe care toti participantii la acea imensa înclestare au simtit-o. Marea arta a muzeografilor germani sta în faptul ca acest mesaj este transmis exclusiv prin intermediul unor obiecte autentice, însotite de etichete cu explicatii minimale. Ca român, am fost impresionat, desigur, de una dintre scrisorile pe care un militar român le-a trimis acasa, exprimându-si speranta ca va ajunge în satul sau, în cel mai scurt timp posibil. Scrisoarea nu a mai fost citita de destinatari, deoarece militarul român a murit înainte ca ea sa fie expediata, iar acum este obiect de muzeu. Exemplul acestei scrisori este multiplicat de foarte multe exponate asemanatoare, care nu spun mai nimic despre eroism si vitejie, decât daca acestea sunt provocate de teama pe care perspectiva mortii o pune în fata ochilor fiecarui om. În schimb, vorbesc despre dragoste si ura, teama si curaj, viata si moarte.
La organizarea expozitiei Stalingrad, muzeografii rusi, care au adus obiectele incluse în expozitie, au recunoscut ca un asemenea mesaj nu ar putea fi acceptat de autoritatile ruse de astazi si ca, în consecinta, expozitia nu ar putea fi organizata de nici un muzeu rusesc, în acest fel. Iata cum un muzeu reuseste sa faca politica, fara sa faca propaganda! Este vorba despre o politica dedicata pacii, o politica ce transcende interesele marunte ale guvernarilor actuale, de oriunde ar fi ele, ajungând la dorintele fundamentale ale oamenilor, care, indiferent daca sunt rusi, germani, unguri sau români, sunt legate de pace si dragoste, nu de ura si razboi.
Si aceasta expozitie, ca toate expozitiile temporare ale muzeului, de altfel, a prilejuit mai multe dezbateri desfasurate în austera sala „forum“ a institutiei. Din câte am aflat, participantii au apreciat, în proportie covârsitoare, maniera de realizare a expozitiei si mesajul sau. A fost o dovada ca o expozitie care utilizeaza, în mod inteligent, patrimoniul cultural poate produce efecte cu mult mai puternice decât una care încearca sa convinga prin vorbe si imagini. Desigur, nici aici nu lipsesc imaginile (nimic glorios prin ceea ce exprima ele!) si vorbele (explicatii amanuntite pot fi primite din dosarul de expozitie si, mai ales, prin masivul catalog care însoteste expozitia), dar modul aparent neutru al acestora este cu mult mai de efect decât orice „înscenare“ menita sa convinga vizitatorul despre „adevarul“ pe care muzeografii încearca sa îl transmita.
Muzeul nu fuge de temele dificile. Când l-am vizitat, în februarie, colegii de acolo se documentau pentru o expozitie care urmeaza sa fie deschisa în 2014 si care va fi rezervata situatiei homosexualilor în armata federala de astazi. Este un exemplu de implicare civica pe care muzeografii germani o dovedesc, întelegând care este menirea sociala a institutiei muzeale din lumea de azi – o dovada pe care mi-as dori sa o priceapa si multi dintre conationalii mei, fie ei politicieni, profesionisti ai muzeelor sau simpli vizitatori!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper