Un coregraf neoclasic în ascensiune: Horatiu Chereches

Un articol de VIVIA SANDULESCU

De aproape doua decenii, cele câteva facultati cu specializarea coregrafie din tara noastra scot pe piata creatori de dans contemporan cu diploma – la un calcul sumar, sa tot fie vreo doua, trei sute. Ciudatenia face sa nu mai existe însa nicio companie de profil, în timp ce, pe plan intern, teatrele de repertoriu nu prea au de unde alege, când vine vorba de montat spectacole clasice sau neoclasice. Dar cum, uneori, vremurile de restriste sunt taman imboldul de care e nevoie pentru descatusarea creativitatii, semnalam cu bucurie existenta unei flori într-o primavara ce se lasa mult asteptata. Dincolo si înainte de studiile superioare de specialitate, Horatiu Chereches este prim-solist al companiei de balet a Teatrului National de Opera si Balet „Oleg Danovski“ din Constanta, a crescut sub aripa regretatului maestru al carui nume îl poarta teatrul, a furat meserie de la el si a mâncat-o pe pâine.
Dupa o prima lucrare de autor („Agon“), pe care o salutam în 2011, în stagiunea curenta doua spectacole, de facturi diferite, poarta semnatura lui: un balet narativ, clasic si un „poem vocal-coregrafic“.
„Cenusareasa“
Atunci când este abordat un titlu deja cunoscut balerinilor si spectatorilor în mai multe versiuni, originalitatea devine o provocare. Desi a fost Print în varianta de referinta a lui Oleg Danovski, cât si în cea a lui Calin Hantiu de la acelasi teatru constantean, Horatiu Chereches reuseste sa împrospateze unul dintre basmele cele mai prizate de catre publicul local si de catre cel al turneelor anuale ale companiei în spatiul european germanofon, în contextul refolosirii, în buna parte, a scenografiei lui Catalin Ionescu-Arbore.
Optând pentru o formula alerta, în doua acte si mai multe tablouri, coregraful opereaza o selectie si, pe alocuri, o redistribuire a partiturii prokofiene, careia îi adauga inserturi din muzica lui Massenet si regândeste detalii ale libretului lui Nikolai Volkov în spiritul coerentei regizorale, exploatând datele scenice de care dispune. Evita capcana unui dramatism dinamic care sa faca ecou celui sonor, dar nu îngroasa nici umorul, desi comicul de situatie si de caracter e omniprezent. Jongleaza cu verticalitatea si cu viziunea geometrica într-un spatiu limitat (foarte prizata este aparitia Printului alunecând, ca din cer, pe un tobogan textil), sugereaza cu abilitate starea de vis si respecta conventiile povestii: stop-cadrele produc rupturi între actiune si subtext, Printul, însotit de cei doi Cavaleri, colinda lumea în cautarea alesei inimii sale mânând caluti de lemn etc.
Lipsa de ostentatie si caracterizarea dinamica a personajelor justifica folosirea pantofilor de demi-pointes în actul I si a celor cu toc la balul de la palat. Abil în exploatarea unui numar relativ redus de dansatori, Chereches umple totusi scena, desfasurând o varietate de desene si de combinatii numerice.
Vorbitor fluent al limbajului clasic, coregraful brodeaza pe marginea unui vocabular familiar, pe care îl îmbogateste cu precadere în zona cea mai spectaculoasa, aceea a prizelor, mai mult sau mai putin acrobatice. Acestea culmineaza cu momentul (recurent în baletele sale) al fetei care nu atinge pamântul câteva minute bune, timp în care este purtata din brate în brate de un grup de baieti (aici, în Dansul arab din actul II). Frazarea e cursiva, combinatiile de pasi decurg firesc, momentele descriptive alterneaza cu cele în care sunt explorate accentele si liniile melodice mai neumblate.
Amalia Mândrutiu creeaza o Cenusareasa adolescentina, delicata ca expresivitate, dar ferma în executia tehnica, cu brate care vorbesc si picioare care cânta. Sergiu Dan este un Print „abordabil“, lipsit de emfaza, iar Eliza Maxim are prestanta unei Zâne bune (desi ramâne discutabila rezolvarea scenografica a tutu-ului acoperit, ca o ciuperca, de pelerina batrânei nevoiase).
Trioul alcatuit din Mama si Surorile vitrege este, ca de obicei, principalul prilej de gaguri: o Mama uscativa în travesti (Mihai Pâslaru), ce-si da ochii peste cap cu senzualitatea unei capre, îsi ignora sotul mic, cazut în darul betiei (Cezar Buculei) si nu se sfieste sa le concureze pe cele doua fiice, în cadrul lectiei de dans – savuros moment de echilibristica la bara mobila –, dar si la mâna Printului sau macar a unuia dintre Cavalerii sai; cele doua fete (Laima Costa si Delia Luca), dezinvolte si fâsnete în pielea unor personaje razgâiate si obraznice chiar si cu propria lor mama, împreuna cu care danseaza o parodie deja comuna a Lebedelor mici, o inside joke gustata mai cu seama de cunoscatori.
Alaturi de acestia, demi-solistii Anotimpurilor si ai dansurilor de caracter contribuie la realizarea unui balet vesel, colorat, pe placul tuturor generatiilor de spectatori.
„L’Heure d’or de Paris“
Mai apropiat ca structura de „Agon“, „L’Heure d’or de Paris“ este un spectacol în doua parti, alcatuit din suite de tablouri nelegate între ele printr-un libret, ci prin asociere sau stari. Autor totodata al regiei si scenografiei, Horatiu Chereches alege partituri simfonice ale unor compozitori francezi – Debussy, Saint-Saëns, Gounod, Massenet pentru prima parte – si sansonete, muzica de café-concert si slagare pentru cea de-a doua – Dassin, Aznavour, Brel, Gainsbourg si, desigur, Piaf.
Admirator declarat al teatrului kabuki, coregraful creeaza miniaturi, îmbinând muzica, dansul si lumina în ideograme si simboluri complexe. Decorul se rezuma initial la trei panouri mobile, manevrate de dansatori, apoi acestea schiteaza un interior de cafenea, în care fiecare interpret sau grup îsi prezinta, pe rând, povestea. Dominanta cromatica este rosul, a carui intensitate se topeste uneori în senine tonuri de albastru. Paravanele culisante filtreaza imaginea personajelor, izolânde-le în sincronia scenei; fumul si retroproiectia, jocul de umbre si de siluete întretin o atmosfera nostalgica, trecând de la seninatatea dragostei împlinite la suferinta despartirii si de la sagalnicia dansatoarei de cabaret la placerea hoinarelii pe bulevarde.
Daca limbajul coregrafic al primului act este un dulce stil clasic (uneori cu trimiteri la secvente binecunoscute, precum Moartea lebedei, remodelata si reverberata în executia a trei dansatoare), cel de-al doilea act este mai liber si mai aproape de contemporan. Sopranele Daniela Vladescu si Bianca Ionescu si baritonul Marius Eftimie propun viziuni personale ale pieselor interpretate live, în general fara sa interactioneze cu dansatorii, plasându-se în zona comentariilor din off sau a decorurilor sonore.
Coregraful urmareste si de asta data expresivitatea atitudinii, frumusetea liniei în desfasurare sau a pozei, cultivând cursivitatea frazarii si spectaculosul vizual: un estet al miscarii dansante, îndragostit de infinita plasticitate a vocabularului clasic.
Încheiat în forta, cu un fragment din „Bolero“-ul lui Ravel pentru cinci perechi aduse treptat la unison, „L’Heure d’or de Paris“ este un spectacol placut, relaxant, un omagiu adus muzicii franceze si o invitatie la visare, în atmosfera aurie a Orasului luminilor.
Sub îndrumarea asistentului-coregraf Monica Chereches si alaturi de echipa tehnica, solicitata din plin, balerinii Amalia Mândrutiu, Eliza Maxim, Rie Aoyagi, Delia Luca, Laima Costa, Kanoko Suzuki, Costea Ayla, Yukimi Otsuka, Horatiu Chereches, Adrian Mihaiu, Sergiu Dan, Mihai Pâslaru, Sorin Gâlca si Gigel Ungureanu (prim-solist al Operei bucurestene) ne invita la une heure d’or de la danse…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper