„Stoker“ – umbra indoielii lui Park Chan-wook

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Renumitul critic de film Pauline Kael afirma la un moment dat ca, atunci când operatorii si editorii de la Hollywood voiau sa-si arate adevarata valoare, încercau sa foloseasca aceleasi efecte sau aceleasi miscari de camera pe care le concepeau cineastii europeni si japonezi. Întregul sau articol discuta despre raportul pe care îl stabilesc filmele de la Hollywood si cele independente, care resping ambalajul stufos, dar care ajung, de fapt, sa brutalizeze produsul final. De remarcat faptul ca articolul dateaza din 1966. Acum suntem în 2013, si se poate observa o diferenta majora. Hollywood-ul nu mai este interesat sa preia tehnici care au contribuit de-a lungul timpului la realizarea capodoperelor cinematografice.

În acest moment, Hollywood-ul e un soi de reper absolut printre regizorii europeni si asiatici, care încearca sa ajunga la aceeasi concluzie din 1966, dar pe dos: „Si noi putem face asta“. Unul dintre cei care se alatura celor de la Hollywood este regizorul coreean Park Chan-wook.  Filmele lui sunt urcate pe piedestal din varii motive. Spectacolul pe care ni-l ofera de fiecare data se concentreaza în jurul unor personaje ale caror destine sunt poleite cu violenta si stropite la tot pasul cu fel de fel de capcane sau deadline-uri. E cu atât mai curios, cu cât conceptia despre frumos a lui Park Chan-wook poate fi remarcata doar atunci când vine vorba despre violenta si relatia cauza-efect. Iar încadratura lui Park Chan-wook e mai mult decât o imagine; e un montaj al unei piese de teatru în care personajul principal – si singurul, de altfel – reuseste sa atraga atentia spectatorului chiar si printr-o imobilitate nefireasca, ce produce un amalgam de senzatii si emotii.
Ultimul lungmetraj al regizorului coreean si primul în limba engleza, „Stoker“, pare a fi unul dintre cele mai înaltatoare filme ale sale din punct de vedere vizual, fiind lucrat cu maiestrie si cu mestesug atât de regizor, cât si de operatorul cu care colaborase în trecut pentru asa-numitul cult movie „Oldboy“. Din pacate, acesta cam este singurul atu al filmului. „Stoker“ are la baza un scenariu scris de Wentworth Miller, în colaborare cu Erin Cressida Wilson, si a avut parte de o soarta destul de nefericita, ramânând timp de câtiva ani pe rafturile prafuite de la Hollywood, ocupate în mare parte de scenariile refuzate de producatori. Daca scenariul e lipsit de substanta, transformarea cea mai mare pe care o putem observa în aceasta poveste îi apartine în totalitate lui Park Chan-wook si operatorului sau, Chung-hoon Chung. Pentru ca este unul dintre cei mai mari admiratori ai maestrului suspansului – Alfred Hitchcock –, se poate spune ca Park Chan-wook îsi îndeplineste o dorinta veche: cea de a mula propria sa viziune pe scheletul farâmicios al unui scenariu care se presupune ca s-ar trage din tinuturile hitchcockiene.
„Stoker“ spune povestea unei fete pe nume India (Mia Wasikowska) si se concentreaza în totalitate pe jocurile dintre perceptiile si flashback-urile personajului. În ziua în care împlineste optsprezece ani, tatal Indiei moare într-un accident suspect, iar în aceeasi zi îsi face aparitia, în timpul înmormântarii, un membru al familiei, unchiul Charlie (Matthew Goode), despre care nimeni nu stia pâna atunci nimic. Acesta intra încetul cu încetul în familia Stoker, urmarindu-si tinta în ceea ce priveste relatia amoroasa cu mama Indiei, Evelyn (Nicole Kidman), si apropierea de nepoata lui. Structura narativa, asa cum este scrisa ea pe foaie, nu pare a fi deloc complexa, doar ca este întretaiata de flashback-uri si de imagini care tot revin pe ecran, în scopul obtinerii unei tensiuni puternice. Ei bine, presa americana e speculat si a aclamat faptul ca scenariul porneste de la unul dintre filmele americane ale lui Hitchcock, „Shadow of a Doubt“ – film care se concentreaza si el pe relatia unchi-nepoata. Dar, de fapt, „Stoker“ – asa cum a fost el scris, regizat, editat, dar si interpretat – nu reprezinta decât o mare pastisa hitchcockiana care îsi trage seva din mai multe filme ale regizorului.
În „Shadow of a Doubt“ accentul cade pe comunicarea telepatica dintre unchi si nepoata – un subiect „mental“ care l-a atras pe Hitchcock dintotdeauna –, pe când în „Stoker“ conexiunea dintre cei doi nu mai are nicio legatura cu imaginea mentala, ci se bazeaza în totalitate pe senzatia pe care o produce si pe sunetele care o caracterizeaza. În filmul lui Park Chan-wook  nu mai exista acea comunicare intensa, bazata pe o relatie de rudenie foarte strânsa, ci este vorba despre o chemare aproape supranaturala. Mai mult decât atât, unchiul Charlie din „Stoker“ nu este acelasi unchi Charlie pe care îl vedem în filmul lui Hitchcock. Matthew Goode este prin excelenta un Norman Bates cu acte în regula – privirea, ochii care îi sticlesc de nerabdare, surâsul timid si expresia senina care gazduieste multe gânduri negre tradeaza simbioza dintre cele doua personaje. Este notabila si atmosfera creata de regizorul coreean, mai cu seama în scenele care denota o sexualitate aparte. Hitchcock afirma la un moment dat ca el a filmat crimele ca pe niste scene de dragoste, iar scenele de dragoste ca pe niste crime. Park Chan-wook încearca sa faca acelasi lucru, si reuseste într-o oarecare masura sa produca un efect puternic, îndeosebi în scena în care India îsi arata placerea – ba chiar e incitata – la vederea unchiului Charlie, care îl sugruma pe unul dintre colegii ei cu o curea. Scena în sine este o trimitere directa la un alt film al lui Hitchcock, „Rope“, în care crima de factura nietzscheana pare a produce o placere morbida personajelor care o înfaptuiesc. Si asemanarea e cu atât mai evidenta, cu cât scena respectiva continua sa se desfasoare în baie, în timp ce India face dus – trimitere inconfundabila catre marele „Psycho“.
Dar, de fapt, întreaga functie regizorala a fost cea de a plasa câte un efect puternic, de sexualitate si de atractie, în fiecare dintre scenele menite sa-i readuca în prim-plan pe cei doi protagonisti. În pofida frumusetii pe care o transmite mestesugul lui Park, tapitat cu tot felul de pattern-uri si paianjeni pe care îi readuce din filmele de pe meleagurile natale, povestea si personajele par a fi lasate sa tot astepte. Structura narativa da nastere la tot felul de ramificatii care nu se întâlnesc niciodata, indiferent ca e vorba despre imagini mentale sau despre flashback-uri. Si felul în care Park abordeaza violenta, de aceasta data, pare sa se fi schimbat. Crimele lui Charlie sunt realizate cu eleganta, surprinse uneori în cadre fixe, care înrameaza aproape pictural întreaga scena, si prin gesturi somptuoase, care se concentreaza strict pe obiectul crimei. Însa, chiar si asa, violenta e abreviata si formatata la rigorile impuse de Hollywood.
„Stoker“ este genul de film „blestemat“, în masura în care povestea si-a pierdut farmecul de odinioara, mai cu seama când vorbim despre o „reînviere“ a basmului hitchcockian, dar ramâne un exemplu bun de mestesug la nivel de imagine si de atmosfera.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper