Somatopoetica

Un articol de ALEX CIOROGAR

Teodora Coman, Cartita de mansarda, Casa de Editura Max Blecher, Bucuresti, 2012.

 

Subtitlul nu face referire la boy band-ul cu acelasi nume, desi ne putem amuza pe seama asta, ci la senzatia pe care o ai dupa ce citesti (chiar si dupa primele poezii, sentimentul e acela de route-ina) „Cârtita de mansarda“. „I’m a walking paradox! No, I’m not!“ – daca ar fi îndraznit sa mearga cel putin pâna aici, volumul Teodorei Coman ar fi fost, cel mult, paradoxal (i.e. ciudat, contradictoriu, interesant), dar, din pacate, chiar de la început, titlul se îneaca într-un scolaresc si plictisitor oximoron.
Dincolo de dubletul didactico-ironic al abordarii, ce vreau sa subliniez e ca, la o privire de ansamblu, notiunea exprima cu acuratete de manual (demna de catalogul lui Fontanier) tipul de poezie cultivata de Teodora Coman. Desi afirma, în interviul acordat Andrei Rotaru, ca „aspira la simplitatea si austeritatea unei poezii de esenta“, minimaliste, sau ca îi „place poezia incizionala“ si decide, tot acolo si-n acelasi spirit, ca „excesul de retorica ajunge sa aiba efectul unui anestezic al trairii“, o simpla lectura a volumului dovedeste faptul ca autoarea taie, ce-i drept, din surplusul figurilor de stil, doar ca o face în asa fel încât varietatea sa nu constituie un criteriu de selectie. Mai simplu spus – asa titlu, asa poeme. Autoarea mizeaza pe o singura categorie de tropi ce se-nvârteste undeva pe urmele cercului trasat de tripticul format din metafora-comparatie-oximoron si stim cu totii ca – apelând si la observatiile Mihaelei Ursa (de pe coperta a patra), care vede poemele undeva „la înaltime“ –, retorica si filosofia n-au fost întotdeauna cele mai bune prietene si ca, în functie de scopuri si împrejurari, acestea pot deveni uneori rivale de temut (poate lectia cea mai valoroasa a lui Paul Ricoeur). În aceste conditii, e limpede, din start, ca poezia autoarei trebuie „interpretata“ nu ca poezie (fiindca ar pierde prea mult), ci ca un tablou sumbru: niste imagini încropite din ceva si altceva, din ceva „jos“ si din ceva „sus“, ceva „aproape“ si ceva „departe“, ceva „interior“ si, din nou scolaresc, ceva „exterior“. Juxtapunerea, apropierea si, pâna la urma, colajul sec, cotidian cuplat cu meditatii cu radacini (vag) postmoderniste, adica naiv-ostentativ („spirtul gelul odorizant ocean wave/ nu ti se pare ca întrec în frumusete/ marile si oceanele cele mai limpezi?“, „aici se contempla aplecat/ deasupra wc-ului/ resturi de mâncare/ amestecare cu resturi/ de zile“, „cele cinci gauri de la scurgerea chiuvetei/ au rotunjimea florii preferate// pot scuipa pe ea când ma spal pe dinti/ fara sentimentul culpei/ aproape prosternându-ma/ aproape spalându-ma de pacate“), o obliga pe Rita Chirian (tot pe coperta a patra) sa vada, iata, în poezia Teodorei Coman, „tensiunea si melancolia sfâsietoare din pictura Fridei Kahlo“ si ceva din „suprarealismul monstruos si anarhic al unui Max Ernst“. Apropo de obsesii, caracterul monocord ar putea genera falsa impresie ca placheta proiecteaza, de pilda, o viziune subiectiva, de sorginte expresionista, dar adevarul e ca aspectul mono-obsesiv semnaleaza doar perspectiva unei individualitati decadentiste.
Materiale, obiecte si spatii
Pâna la urma ce tot cladeste Teodora Coman aici si cu ce scop? Sigur, chiar daca nu vrea sa recunoasca („nu pretind sa mi se construiasca/ un habitat o rezervatie/ nici sa mi se dea/ un partener de joaca/ ori de perpetuare/ a speciei“), autoarea construieste un habitat, un spatiu ocrotitor. Mai bine zis, transforma niste spatii: o mansarda, pe de o parte si corpul, pe de alta. Relevant e însa modul cum o face. Sa privim ceva mai atent: „ma dau de sus pâna jos cu var/ fara sa încep sa fac caz/ de felul în care îl ating/ cu fluidele mele“, „înainte sa ies din casa, îmi potrivesc cureaua gentii/ pe bust/ în diagonala, o linie trasata/ de la stânga la dreapta“, „sa ma simt în largul meu ar fi prea de tot/ ar trebui ca între mine si piele sa existe/ relatia trupului cu camasa lui Isus/ sa nu se atinga decât accidental/ din mers/ as învârti-o ca pe-o rochie de dervis/ daca as putea sa ma manânc fara  gura/ ca anorexicii“, „folosesc cuvinte cu greutate moderata/ le pun pe cântar fara haine, ornamente/ fara echipamente de protectie/ pâna îmi da gramajul unui sân/ fara lapte“, „iesi cu capul prin acoperis/ suita pe un scaun rabatabil/ jumatate înauntru, jumatate/ în afara/ ziua nu te menajeaza/ îti îndeasa cagula de lumina/ pe cap“, „îmi dau parul de pe frunte/ capul pe spate/ ochii peste cap“ etc.. Practic, suntem martorii unei puneri în scena a unui stil somatic. Stilul corporal se constituie, la Teodora Coman, într-o adevarata poetica. De aici si miza adevarata a „Cârtitei de mansarda“ – vizualul. E limpede, cum am vazut si mai sus, ca imaginile, cam prea construite, sunt cele mai importante parti ale volumului. În acest sens, privirea e cea care instituie realitatea poetica, doar ca, fidela mamiferului insectivor din titlul cartii sale (un alter ego, de altfel), autoarea prefera ori adopta, iata, o „privire oarba“ (câteodata, în gol, à la Cristian Popescu, alteori pierdut-meditativa à la Max Blecher). Ca si cum poezia ar fi (doar) un alt fel de a vorbi despre lucruri, Teodora Coman vede altfel, vede forme, la propriu, si scrie în aceeasi maniera, doar ca i-ar fi mai utila renuntarea la bucuria copilareasca în fata micilor epifanii lingvistice.
Frumoasa, cu corp
Poezie a senzatiilor empirice, a fobiilor, dar si a fluidelor, totul e, în „Cârtita de mansarda“, de un materialism ireprosabil. E tentant sa vorbesti despre o oarecare forma de dualism (poate chiar maniheism), de „suflet“ si „carne“, dar la Teodora Coman pâna si prin suflet curge sânge de un rosu aprins: „sufletul vânat ca o vedenie/ o sa îmi stea iarasi la doi pasi în fata/ cu mâini si picioare/ schilodite“. Corporalitate, visceralitate, si cu astea ai cam zis totul. Pacat. În fine, ar mai putea fi vorba de o oarecare forma a obiectualitatii sau de o transparenta a obiectelor (cu lejeritate, obiectele pot fi citite, în poezia Teodorei Coman, ca niste obsesii ori motive, fara sa devina însa simboluri: cagula, sfârcurile, sângele, carnea, oasele, inima, saliva, venele). Transparent e corpul. Poeta îl desface, îl descompune si îl analizeaza – o auto-biopsie lirica a corporalitatii. Registrul, asemenea figurilor de stil, e (aproape) numai unul. Cât despre voce – sigura? Nu, mai degraba vaga, ambigua. Subtila? Nu, chiar dimpotriva. Eleganta? Poate modesta. Austera? Da. Discursul liric e uneori frivol, alteori victimizant, alteori depresiv sau confesiv.
La nivelul limbajului, poemele deconcerteaza prin abuzul de aliteratii, asociatii banale („ca pestii care tâsnesc din apa/ sa ia o  gura imensa de aer/ cu pretul vietii“), sau constructii prea lungi: „voi astepta atât cât e nevoie/ sa ma salvati în al doispelea ceas/ macar pe unul dintre/ telefoanele voastre mobile“, „nu stiu exact înca nu vad diferenta“, „sângele o sa-si înceapa naveta/ de la centru la periferie“. Sa citim un poem (fara titlu), aproape la întâmplare: „ca mama ma voi teme pentru copilul meu“ – am înteles, anxietatea, îngrijorarea, în acest caz, e un lucru firesc; „oamenii vin pe lume cazând/ cu capul pozitionat nesabuit“ – acum am înteles si motivul îngrijorarii; „cu dorinta ascunsa a izbirii/ de zid“ – repeta, pentru cei care n-au priceput motivul; si, în sfârsit, înca o data, pentru siguranta, se reia rezumativ: „copilul pe care înca nu îl am“ (desi a spus deja „ca mama ma voi teme“); „înca din primele lui secunde de viata/ ma  va obliga sa asist consternata“. Dincolo de radiografierea, la rece, a sentimentelor materne, poemul chinuie prin platitudine si redundanta – un titlu inspirat ar fi fost, iata, „pozitia copilului“.
Chiar daca prezinta anumite deficiente de constructie, bune sunt poemele (organizate în trei cicluri) de la paginile 44 („seara/ facem contrabanda cu/ radiografiile pe la colturi/ fara sa ne vedem niciodata/ fetele// femeile usoare/ bârfesc în voie despre neajunsurile fizice/ ale lui Isus/ se lauda cu pielea lor proaspat/ epilata“), 45 („piciorul pus peste alt picior“), 47 („florile adevarate se dau la greata, asa ca herpesurile“), 48 („în loc de bratari sa purtam fara teama, garouri“ – vezi volumul Doinei Ioanid, „E vremea sa porti cercei“) 59 („orice metal oxidabil mi-e fatal/ supurez în belciug de cercel/ sunt expusa fara s-o stiu/ doctorul a zis ceva de fier// sinuzita sapa cu timpul în os/ la fel ca rugina“), 61 („mai apar si eu din când în când/ ma atârn în gol ca pungile cu mâncare/ ale bolnavilor fara frigider“), 65 („o sa îmi vin mereu în fire“) si 73 („îmi tin putinele rochii sub cheie“). Aproapele, la Teodora Coman, e atât de aproape, încât se transforma în propriul corp. Celalalt, ca instanta, e cu totul absent. O singura data, personajul „Cârtitei“ doreste un alt corp, de data aceasta „fara carne“: „am iubit dintotdeauna oamenii scheletici/ … unde esti tu, omule scheletic/ … unde te-as putea gasi/ sa te ating, sa las o îmbratisare/ ca pe un fular de carne“.
În sfârsit, nu se poate spune decât ca, oricât de târziu (n. 1976), poeta debuteaza totusi prematur.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper