Simona Sora, de pe lumea cealalta

Un articol de ADRIANA STAN

Simona Sara, Hotel Universal, Editura Polirom, 2012

 

În ultimii ani, Simona Sora s-a mutat cu totul din casuta cronicii curente într-o rubrica mai libera de comentariu, dând fixurile pozitiei criticaresti pe un hedonism de cititor dezlegat. S-a definit, de fapt, tot mai mult ca un critic în rezerva, cu toate ca, prin grad si munitii, ramâne una din instantele de autoritate de dupa ’90. Cultura hispanica, pe care publicista „Dilemei“ a prefatat-o periodic în articolele sale, i-a oferit probabil si ea un spatiu de recul fata de ograda literara autohtona. Sigur însa ca nu blazarea sau indecizia au fost motivele acestei migratii: în primul rând, un eseist de calitate, cu talent critic si amplitudine teoretica, Simona Sora îsi cauta formula în pielea careia sa respire cel mai bine. Caci la fel ca optzecistii cu care e în multe privinte gând la gând, autoarea ia scrisul foarte personal, apropiindu-l organic de scriptor (ceea ce, desigur, n-are a face cu simplul „subiectivism“). Cât se poate de firesc atunci pentru comentator sa-si chestioneze mai adânc, la un moment dat, si constiinta de creator. De altfel, banuielile multora ca Simona Sora ar nutri o legatura intima cu beletristica le-a sporit si volumul din 2009, „Regasirea intimitatii“. Tematica sa „corporala“ dadea curs unei ipoteze foarte sistematice de istorie literara româneasca, sprijinita pe un esafodaj inedit de concepte, însa prilejuia si momente analitice în care comentatorul se contopea cu subiectul sau. Fara sa fie bibilita, fara sa-i lipseasca precizia, fraza Simonei Sora a avut dintotdeauna elasticitate si forta evocatoare.
Calitatea stilistica ar fi fost deci de asteptat, dar cred ca reala surpriza a debutului sau în proza este ca autoarea gândeste cu adevarat romanesc – în adâncime, unitate, densitate. Cum reuseste asta e însa mai greu de explicat, caci, în ciuda eforturilor laudabile ale unor cronicari, romanul sau nu e usor de rezumat si nici personajele lui simplu de caracterizat. Caci prozatoarea cartografiaza doua continente istorice diferite – un secol XIX de colorit sud-estic si niste ani ’90 de bezmetica studentime bucuresteana, facând eforturi inclusiv de stil (mai ceremonios, în primul caz) sa nu le confunde. Nici eroii romanului – fiecare un cosmos în sine – nu participa neaparat toti într-o poveste comuna. Cei mai multi par sa se învârta haotic în jurul câte unui ax propriu pe care îl nimeresc cu greu. E drept ca lucrurile s-ar mai lega prin supra-personajul hotelului din titlu: cele doua planuri temporale acopera perioada din preajma întemeierii Universalului, respectiv faza ultima, decrepita si promiscua, soldata cu închiderea acestuia. Totusi, Simona Sora nu vrea sa scrie doar istoria romantata a unui loc-cult pentru bucurestenii boemi si nici file mentalitar-vestimentare vintage, asa cum foarte onorabil face Ioana Pârvulescu reconstituind orasul d’antan.
De fapt, prozatoarea ia acest nex geografico-simbolic – batrânul hotel ca gura a iadului din buricul Bucurestiului – ca pretext pentru a înscena o trama metafizica. Aceasta transpare nu doar în intertextul, poate cam apasat în titlurile capitolelor, cu Loyola, ci mai cu seama în natura neobisnuita a aventurilor romanesti: sunt aventuri efectiv spirituale, de interstitiu – cu „lumea cealalta“, no less! Ruptura de nivel nu tine însa de mecanismul obisnuit al fantasticului (desi apropierea facuta de Paul Cernat cu „Strada Mântuleasa“ e perfect îndreptatita), ci de o dezordine senzoriala cu care se confrunta, aproape fara exceptie, eroii, bâjbâind mereu pe terenuri miscatoare de infrarealitate. Fiecare are câte un simt iesit din masura sau câte un al saselea simt cu care trebuie sa se descurce într-o dreapta cumpana; de altfel, bizarele capitole sapientiale („Reguli în ceea ce priveste hrana“, „Reguli pentru a simti si cunoaste miscarile ce se petrec în suflet“) doar în acest cadru pot fi puse. Somnambula si disfazica Maia, clarvazatoarea Rada, ghicitoarea în tarot Aliona, hiperalcoolizatul profesor Dreptu vin din vremi istorice diferite, dar sunt la fel de stângaci pe lumea aceasta, la fel de predispusi a vedea dincolo, cum e, mai asezat si mai ardeleneste, si bunica Maria, care crede într-o „inima a florii“ si e atenta la semnele destinului (ori ale diavolului). Pâna la un punct, romanul tese aceasta a treia dimensiune prin elemente de ocultism (tarotul Alionei, algoritmul numerologic al Maiei, superstitiile bunicii), iar Simona Sora reuseste sa manevreze acest discurs riscant (pasibil adica de kitsch si caricatura) pentru a declansa frisoane horror si a zgâltâi certitudini epistemologice. Mi se pare un truc stilistic inedit, caci pentru o scriitoare cu sensibilitate postmoderna – si sensibilitate la optzecism – ar fi fost mai la-ndemâna poate sa prezinte cadrul tremurat al realitatii prin procedeele cunoscute (vizionarism, textualism).
Oricum, de departe cea mai fascinanta aventura din roman, de ratacire a sinelui si ratacire printre simturi, o are Vasile Capsa, negustor melancolic si viitor mare cofetar al Bucurestiului, un stramos îndepartat al Maiei, studenta nouazecista în jurul careia se vor aduna itele povestii. Istoriile sale le deapana bunica Maria, iar tânara le asculta fabulând incert pe marginea lor. O vreme, Vasile fuge de „vocatia“ sa de artizan culinar în ocupatia mai barbateasca a negustoritului. Mai întotdeauna însa, drumurile cu marfa la sud de granita i se încurca în pase abulice, de-a lungul carora Capsa îsi uita scopul si directia, o ia razna în mirosul trandafirilor bulgaresti, în gustul dulciurilor orientale, în lumina cerului de la Sevastopol. Peregrinarile sale au forma de cronica istorica, îmbibata în arhaisme si culoare locala, dar creeaza impresia unui pelerinaj mistic, acolo unde senzatiile devin revelatii. Putin „humor“ (cum bine îi zicea Ion Vianu) nu lipseste din aceasta epopee liminara, caci Meca ce i se arata sarmanului negustor cu simturi de femeie sta pe jumatate în lumea aceasta: „mirosul de pamânt reavan, zahar caramelizat si prezenta indiscutabila a dumnezeirii îl trezi pe Capsa din morti si îl facu sa fie ce era: un bucatar de geniu, maestrul siropurilor si al zaharicalelor nemaivazute, pazitorul retetelor si virtuozul improvizatiilor rare“ (p. 124). Prozatoarea cauta mereu astfel de scurtcircuite între senzorial si spiritual; într-un fel, ele sunt posibile tocmai prin consistenta realista, aproape palpabila, a hartilor istorice pe care le descrie: un secol XIX plin de savori orientale, niste ani ’90 bucuresteni promiscui si în neorânduiala.
E drept ca, poate la fel ca în unele thriller-e americane, „recompunerea“ povestii ar fi trebuit sa înceapa cu sfârsitul. Acesta o deconspira pe studenta nouazecista Maia ca singura protagonista si autoare a romanului pe care tocmai l-am citit; în el, tânara a amestecat istoriile de familie povestite de bunica sa cu propriile-i fantasme, într-un grad de distorsiune pe care nici psiholoaga care o cerceteaza nu-l poate stabili. O pista de lectura, cam dezamagitoare pentru unii, care ancoreaza întregul roman într-o mitologie personala hipertrofiata – de tip cartarescian, dar cu gen marcat. Ce-i drept, ea explica obsesia matriarhala din roman: femeile se nasc cumva unele din altele (îsi mostenesc prenumele, fac copii din flori), barbatii „mor repede“ sau, mai rau, sunt nevricosi (Capsa), cabotini (Dreptu), lirici (bunicul Bratu) ca niste muieri. Dominanta senzoriala a majoritatii situatiilor din roman, exaltarea puterilor intuitiei, irationalului, perceptiilor stau, toate, de partea feminina a lucrurilor. Greu de gasit în literatura româna o arheologie atât de cuprinzatoare a feminitatii, care sa se vrea si analitica (à la Gabriela Adamesteanu), si ludic-postmoderna (ca la Simona Popescu), si arhetipala (ca în „Pupa russa“), dar si care sa-si atraga atâtea conotatii pozitive (regenerative, autogenerative), încât sa sune uneori a parti-pris feminist (aviz neamatorilor!).
Mi se pare însa ca oferta de lectura a acestui roman nu se reduce la tipul de fictiune (concentrica) pe care autoarea singura îl indica în final. Caci, spre deosebire de universul cartarescian tipic (gen proxim, cum spuneam), care creste monstruos din radacina unica a eului si se întoarce în cerc la acesta, lumile paralele din romanul Simonei Sora pastreaza o densitate (istorica, metafizica) proprie. Prozatoarea a documentat secolul 19 pâna la patina lexicala, iar anii ’90, pâna la specificul faunei sociale. O mare atentie la detaliu, la individualitatea umana, poate si la un spirit al timpului face ca aceste epoci sa stea pâna la urma în picioare si sa nu para simple simulacre dintr-un proiector de fantasme. Fireste ca se vede aici o stiinta a scrisului cultivata la scoala realismului magic sau a prozei fantastice si destul de multe înrudiri literare pot fi identificate, pe bucati. Important e însa ca toate lecturile criticului/ eseistului sunt sublimate într-o voce sigura si originala.
Simona Sora a încercat un tip nepopular de proza, deci e de asteptat ca povestea sa sa mai treneze, ca timpii narativi sa mai adoarma. Uneori, frazele se încarca de prea multa „spiritualitate“; sunt, de asemenea, în partea nouazecista, cam multe personaje amestecate aiuritor; aceeasi parte e pigmentata cu unele opinii stridente de comentariu politic (despre „revolutia furata“ sau comunistii aflati în continuare la putere). Dar dincolo de nodurile astea în papura, Simona Sora trece încercarea cu brio, iar „Hotel Universal“ îl ascunde (si mai mult) pe critic, dar descopera un romancier autentic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper