Romanul, între ideologie si estetica

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Dupa ce într-un capitol de peste 150 de pagini, din lucrarea sa „Literatura ca arma ideologica“, se refera la o serie de romane „manifest propagandistice“, Mirela Ioana Lazar întreprinde studiile de caz amintite în prima parte a acestor însemnari: Mircea Eliade si Camilo Jose Cela, scriitori de romane, precizeaza autoarea, „niciodata manifest «angajate»“. În optiunea sa pentru aceste „cazuri“ are în vedere „coroborarea criteriului artistic… cu criteriul biografic, unde apare, de netagaduit, elementul pertinent al implicarii lor ideologice în extrema dreapta, în a doua jumatate a anilor ’30“. Optiunea mai este motivata si de faptul ca opera literara a celor doi, de o incontestabila valoare estetica, rezista la proba timpului „în ciuda schimbarii reperelor ideologice si a evolutiei modelelor literare“. E aproape un truism ca succesul si interesul pentru romanele lor se datoreaza si faptului ca cititorul de literatura – nu numai cel neavizat, cum crede autoarea – nu deceleaza sau ignora constient, ab initio, „reperele ideologice“ si se delecteaza cu „istoriile (povestile – nota mea) unor personaje în miscare pe fondul unui tablou istoric“. În paranteza, amintesc ca într-un roman al lui Saul Bellow, un personaj cu nume românesc, Radu Grielescu, pare a fi „copia dupa natura“, o copie falsa, caricaturala, a lui Mircea Eliade. La aparitia romanului în versiune româneasca, inclusiv în eseul-postfata semnat de Sorin Antohi, nu au lipsit reactiile de dezavuare a modului mai mult decât tendentios, as spune calomnios, în care este „portretizat“ marele savant si scriitor român, dupa cum au fost si critici ce au tratat, chiar daca nu prea convingator, naratiunea si personajele ei ca pe o pura fictiune, refuzând identificarea lui Radu Grielescu cu Mircea Eliade si pledând pentru o lectura a romanului fara a-i atribui vreo cheie. Ambele abordari, desi antinomice, sunt, în definitiv, plauzibile, dar plauzibil nu înseamna neaparat si credibil…
S-a observat deja, luând în considerare si marturisirile lui Eliade, ca opera sa e „un continuum“, cea stiintifica si cea literara fiind de fapt parti ale unui tot, ele „completându-se reciproc“. Din dorinta de a-si fundamenta cât mai temeinic asertiunile, opiniile, Mirela Ioana Lazar complica, încarca pe alocuri discursul cu lucruri cunoscute de prezumtivul cititor al cartii sale, care, abia de data asta, nu poate fi decât unul (mai mult sau mai putin) avizat. Un efort de „strângere“ a textului înainte de a lua forma cartii ar fi fost binevenit. Intereseaza mai ales analizele romanelor celor doi scriitori luati în studiu, de vreme ce autoarea este profesor de literatura si exeget literar, înainte de a fi istoric, filosof, ideolog, desi aceste calitati, într-un sens larg, nu-i lipsesc. Comentariile sale privind patru romane ale lui Mircea Eliade („Întoarcerea din rai“, „Huliganii“, „Viata Noua“, „Noaptea de Sânziene“) si tot atâtea ale lui Cela („Familia lui Pascual Duarte“, „Stupul“, „Sfântul Camilo, 1936“, „Mazurca pentru doi morti“) sunt ale unui critic si istoric literar familiarizat cu exercitiul comparatist. Si daca în cazul romanelor lui Eliade, despre care au scris atâtia critici, teoreticieni, hermeneuti etc., e mai greu sa vii cu ceva nou, în al lui Cela, autoarea a avut de acoperit, cum am vazut ca aprecia si Ion Vartic, o lacuna bibliografica în cultura noastra. Prozator celebru, laureat al Premiului Nobel si al Premiului Cervantes (acordate în aceasta ordine, ca o reconfirmare a butadei potrivit careia nimeni nu-i profet în tara lui!), controversat, oportunist, mitoman, de o moralitate cel putin îndoielnica, într-un anumit moment livrându-si fara sa clipeasca serviciul de delator, dar, înainte de toate, un scriitor de mare talent, în plina epoca franchista, prin romanul „Familia Pascual Duarte“, Cela a adus în literatura spaniola ceea ce s-a numit tremendismo (literatura violentei si a urâtului). Aparut în 1942, romanul, aflu din studiul Mirelei Ioana Lazar, a înregistrat un record cu adevarat invidiabil si, pe cât ne este omeneste posibil a prevedea, pentru multa vreme aproape imposibil de egalat. A cunoscut pâna în prezent nu mai putin de 200 de editii, fiind cel mai tradus roman spaniol, dupa Don Quijote „în practic toate limbile, inclusiv în latina, esperanto si un dialect tiganesc“. Prin acest roman, Cela intra, la o vârsta frageda pentru un romancier, în programa scolara, exercitând totodata „o influenta incomensurabila“ asupra tinerilor scriitori spanioli. Hispanista îl priveste pe Cela din perspectiva „jocurilor ambiguitatii – biografice si literare“. Luam cunostinta, gratie Mirelei Ioana Lazar, de o biografie demna de pana unor Henri Troyat sau Stefan Zweig. În histrionismul si amoralitatea sa, omul si scriitorul care la doar 37 de ani declara: „Ma consider cel mai important romancier spaniol de la ’98 încoace si ma sperie sa constat cât de usor mi-a fost. Cer iertare pentru a nu fi putut sa evit acest lucru“ este nu o data spectaculos la limita kitsch-ului. Cu un comportament contradictoriu, bizar, el critica implicarea scriitorului în propaganda ideologica, dar colaboreaza la publicatii de extrema dreapta, falangiste, si omagiaza prietenia fascista hispano-italiana. În memoriile sale declara ca „nu cere iertare pentru nimic fiindca nu se rusineaza si nici nu se caieste de nimic din ceea ce a facut, dimpotriva, considera ca ar trebui sa i se ceara lui iertare, pentru ca a fost bagat cu forta în razboiul civil si în spectacolul tulburelui joc al oamenilor politici, mai rau înca decât razboiul“, iar, într-un interviu, îi acuza pe „tatii sau fratii nostri mai mari“ ca „au tras la tinta“ cu cei din generatia lui care aveau atunci doar 20 de ani. Cela este si autorul unui memorial de calatorie în cea mai napastuita regiune a Spaniei – „Calatorie în Alcarria“ –, scriere a carei valoare  estetica este pe masura celei documentare. Cât priveste romanul „Familia lui Pascual Duarte“ care ar fi fost conectat la „necesitatile obiective ale contextului ideologic si literar“, altfel spus „aparut cu sprijinul interesat“ al autoritatilor, autoarea afirma fara echivoc ca „îsi datoreaza succesul calitatilor sale artistice reale“. Cu alte cuvinte, factorul politic i-a facilitat doar aparitia si publicitatea, si nimic altceva. Cea mai importanta caracterizare a romanului „Familia lui Pascual Duarte“ pe care o formuleaza Mirela Ioana Lazar, si care este literalmente memorabila, mi se pare aceea  potrivit careia cartea lui Cela „este construita cu o geniala abilitate evaziva care-o face interpretabila în doua moduri opuse“. E limpede ca performanta romancierului spaniol tine de arta sa. Arta unui mare scriitor capabil sa deturneze vigilenta cenzurii si totodata „sa permita celor versati în subtilitati textuale o lectura critica la adresa regimului“. Prin urmare, poate fi literatura o arma ideologica? Fara îndoiala. Dar, este superfluu a mai preciza, numai daca e literatura veritabila estetic. Restul intra la capitolul: propaganda minora, efemera. Ambiguitatea despre care înteleg ca s-a facut destula vorbire în cazul lui Cela este ea însasi o arma, inclusiv ideologica, eficienta si cu bataie lunga în timp si spatiu, dar si o virtute a operei de arta în general. Intitulându-si inspirat concluziile celei de a treia parti a cartii privind cele doua studii de caz – „Somnul moralei naste monstri“, autoarea, mentinându-se în logica aceleiasi metafore, încearca un raspuns si la întrebarea: „de ce nu putem lasa geniile sa moara?“. Întrebare grea, care suscita multe raspunsuri si cred ca nici unul dintre ele sau toate la un loc nu pot închide vreodata discutia. Ea ramâne mereu deschisa. Pâna la urma trebuie sa ne multumim cu descrierea si analiza faptelor asa cum s-au produs (s-au comis) ele. Ecoul lor în constiinta generatiilor va fi, oricum, diferit. Din comparatia lui Eliade si Cela, reiese ca în anumite laturi cei doi se aseamana, în altele se deosebesc profund. Ambii au fost ideologic angajati puternic în extrema dreapta si ambii au refuzat sa-si asume trecutul. Apoi, si faptul este extrem de important, odata „episodul ideologic“ încheiat, ei nu au mai scris nimic cu caracter politic. „Dar – precizeaza  Mirela Ioana Lazar – în ciuda deplinei angajari ulterioare în societatea democratica si în ciuda recunoasterii lor culturale în cadrul acesteia – stiintifice, mai ales, la Eliade si, literare, în special, la Cela –, au ramas, fundamentalmente, de dreapta, ca mentalitate“.
O consecventa care, mai ales într-o lume a tuturor inconsecventelor si a tuturor oportunismelor, moralmente nu vad de ce ar putea sa le fie reprosata…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper