Remake cu executare: „Condamnat la viata“ de Bogdan Dreyer

Un articol de CATALIN OLARU

În scurta interventie care a precedat proiectia de la sala Union a filmului „A Farewell to Fools“, actorul Nicodim Ungureanu a atras atentia asupra faptului ca, desi s-a mai întâmplat ca actori români sa joace în productii straine, uneori cu rezultate notabile, aceasta este pentru prima data când se întâmpla contrariul: actori internationali de calibru apar într-o pelicula româneasca destinata marelui public. Un moment, asadar, cu greutate în istoria filmului românesc, dar a carui însemnatate trebuie sa recunosc ca a trecut pe lânga mine. Aceasta cea mai scumpa productie româneasca din toate timpurile e memorabila, ce-i drept, dar e memorabila prin incoerenta, în timp ce Keitel si Depardieu pun la fel de mult suflet si imaginatie în rolurile pe care le interpreteaza ca un scolar deloc înzestrat (un fool, cum s-ar zice), cufundat în actul nobil al scrierii dupa dictare.

Actiunea se petrece într-un sat din Transilvania, aflam din materialele de promovare ale filmului. De ce Transilvania, nu am reusit deocamdata sa îmi dau seama. Cei mai multi dintre spectatori nu vor întâlni dificultati în a identifica turnurile si pietele Sighisoarei în satul transilvanean al lui Dreyer; altminteri, o localizare propriu-zisa a actiunii nu exista, si, ca sa ne fie cât se poate de clar, sicriul care i se pregateste lui Ipu e învelit în steagul unui stat imaginar. Drept urmare, stim ca povestea s-a filmat în Transilvania, dar actiunea s-ar fi putut petrece oriunde altundeva, ceea ce nu e deloc totuna cu a zice ca filmul capata, prin aceasta, valente universale.
Continua Ungureanu: între filmul lui Dreyer si originalul din 1972 nu exista nici cea mai mica legatura. Nu, e o pura întâmplare ca Ipu si prietenul sau se joaca de-a razboaiele napoleoniene si într-un film, si în celalalt, ca acesta din urma e cel care îl descopera pe soldatul german mort, ca sateanul pe care îl face partasul descoperirii sale fuge de lesul cazon ca pisica de apa, ca parintele îl trage pe copil de limba în biserica, la spovedanie, ca acesta pastreaza deloc smerelnic arma soldatului mort, ca Ipu prinde un peste mai mare decât el s.a.m.d. Dincolo de similitudinile dintre cele doua scenarii, inerente, având în vedere ca ambele sunt inspirate de aceeasi nuvela („Moartea lui Ipu“ de Titus Popovici), „Atunci i-am condamnat pe toti la moarte“ e, ce-i drept, un pic altfel. Conventionala si naiv-patetica, ecranizarea lui Nicolaescu are macar meritul ca nu ne lasa nici macar un singur moment în ceata. Din primul pâna în ultimul minut, ne e cât se poate de clar ce e filmul (drama de razboi), cine e fiecare personaj în parte, care sunt relatiile dintre ele, care sunt intentiile lor, care sunt bunii si care sunt raii. Îndeplinirea tuturor acestor conditii este indispensabila, în cazul unui film asa cum e de presupus ca si-a propus Nicolaescu sa faca (si i-a iesit). Desi nu pare mare lucru, aceeasi performanta nu mai e atinsa si de filmul debutantului Bogdan Dreyer, care nu e nici film de razboi, nici comedie, nici periplu carnavalesc printr-un sat vag balcanic în care normele sunt negociabile. Dar atunci ce e? Greu de zis; cert e ca niciodata nu stii la ce sa te astepti. Este Ipu constient ca e tras pe sfoara de oficialitatile satului, care vor sa-l sacrifice pe el pentru a-si salva pielea? Joaca el dupa cum i se cânta, sau le face jocul, încercând sa obtina maximul de profit din situatia în care se afla? În filmul lui Nicolaescu, naratiunea omniscienta facea ca singurul lasat pe dinafara sa fie Ipu; acum, la fel de nestiutori suntem si noi.
Oricum, fanii originalului pot sa stea linistiti: ceva tot s-a pastrat din conceptia regizorala a Maestrului, si anume respectul cineastului fata de arta teatrala. Sotia preotului îsi rosteste replicile cu patos morgensternian, în timp ce coboara niste scari (care nu se stie unde duc – implicit, nu e clar de unde vine femeia, dar ce mai conteaza, miscarea e de efect). În scenele finale, când chipurile se sarbatoreste sfârsitul razboiului, satenii danseaza cuminti, într-un ritm nu foarte alert, doi câte doi: asa nici nu-i deranjeaza pe domnii din prim-plan, si se vede si frumos. În sfârsit, Ipu înlemneste de respect de fiecare data când aude Marseilleza (si o aude des). Pozitia salutului militar în care acesta întepeneste e la Dreyer ce sunt semnele de suspensie folosite în exces pentru tinerii impresionabili care se exprima des pe Facebook. Poate, cel mai suparator, toti actorii români au fost dublati. Unii vorbesc engleza ca la BBC, altii cu accent rusesc sau italian, oricum, n-are importanta: când nu e teatru filmat, „A Farewell to Fools“ e teatru radiofonic.
Avem, asadar, un film ca un bebelus extrem de pocit: ca sa-ti placa, trebuie sa fi fost acolo când a fost conceput sau sa n-ai ochi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper