Politica iubirii socialiste

Un articol de GEORGE NEAGOE

Ion Brad, De dragoste în ani de zbucium: 1947-1955, Cluj-Napoca, Casa Cartii de Stiinta, 2012, 340 p.

 

Poate ca iubirea mai si învinge, însa nu câstiga totul. Iar când politicul acapareaza intimitatea, ca în socialism, partenerii se vad nevoiti sa-si aranjeze întâi situatia publica si abia apoi sa se gândeasca la fericire. Fiindca, sa nu uitam, casatoria, oricât de pretuita de regim, suferea de pe urma „dosarului“ de cadre. Pofta inimii nu prea coincidea cu acomodarea la realitate. Alegerea partenerei de viata era, câteodata, un gest pe muchie de cutit. Facuta cu „simt de raspundere“ înaintea forurilor decizionale, cu „perceptie justa“ a ideologiei, întemeierea familiei garanta domiciliul, locul de munca, promovarea profesionala si, de ce nu?, calatoriile în strainatate.
Pentru un tânar ambitios, constiincios, bine pregatit, suficient de talentat ca Ion Brad, arvunit din anul II de facultate (toamna lui 1949) de scriitorii trimisi de P.M.R. la Cluj (M.R. Paraschivescu si apoi Geo Dumitrescu) pentru a înjgheba o viata literara fluenta, nunta s-a dovedit un prag aproape sufocant, depasit odata cu nasterea unicului copil, Lia. Corespondenta între poet si Olimpia Alexandrina (alintata Didi) Suteu – „De dragoste în ani de zbucium: 1947-1955“ – marcheaza un triumf al rodirii, în conditii colective si individuale la fel de nefaste. Primita în facultate la 23 de ani, când altii îsi luau licenta (dar transferata la admitere, prin hotarâre administrativa, de la Filologie la Matematica-Fizica), dupa ce între 1948 si 1952 i se interzisese accesul la studii superioare, viitoarea sotie s-a încumetat din studentie sa devina mama, stiind ca va înfrunta un risc enorm. Din fericire, medicul ginecolog nu a avut de ales între doua vieti.
Titlul indica faptul ca memoria lucreaza ca un descântec de alungare a demonilor din perioada stalinista. Ajuns la vârsta socotelilor finale, Ion Brad arata cum afectiunea între doi copii, maturizati fortat de context, se manifesta în transe si cu multiple inhibitii: „Amândoi am fost nevoiti sa le traversam si separat, eu ca elev, student si tânar scriitor, ea, ca eleva si functionar public, împiedicata sa mearga mai departe la studii superioare. Tatal celor trei copii, Gheorghe Suteu, fusese condamnat politic, apoi rejudecat si achitat formal, ca sa fie din nou închis fara proces. O situatie apasatoare, pentru întreaga lor familiei, cu consecinte multiple asupra starii de spirit a copiilor aflati în pragul scolilor pe care nu le mai puteau urma, fiind obligati, ani de zile, sa-si câstige pâinea în servicii nepotrivite firii si aspiratiilor lor“ (p. 6-7).
Nomenklaturist cu „pete“
Din anumite puncte de vedere, aceasta culegere stârneste destul de multe controverse. În comentariile pe marginea epistolelor (în afara de Didi, mai apar, în calitate de expeditori si/ sau destinatari: M.R. Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Mircea Zaciu, Aurel Gurghianu si prietenul cel mai drag, Dumitru Micu), Ion Brad are tendinta sa stârneasca mila cititorului de astazi, obisnuit sa trateze cu intransigenta concesiile literare din intervalul 1948-1989. Impresia de autodisculpare provine din dezvaluirea obstacolelor traversate chiar si de un tânar intelectual, îngrijit de Partid sa ocupe posturi importante (de la secretar al filialei clujene a Uniunii Scriitorilor, la numai 24 de ani, pâna la ministru de Externe al R.S.R.).
Numai ca, la fel ca în celelalte volume memorialistice – „Monologuri paralele“ (1999), „Placut sau neplacut, adevarul“ (2009), „Printre mii de scrisori“ (2009) sau „Printre alte mii de scrisori“ (2010) –, Ion Brad nu-si neaga apartenenta la „nomenklatura“. Mai important, nu relateaza propria înregimentare prin prisma unei istorii vitrege, blestemate, ci îsi asuma participarea la evenimente, amendându-si derapajele realist-socialiste (p. 233). Astfel, demarcatia între aprecierea si blamarea confesiunilor ramâne subtire si taioasa ca lama de ras. Sinceritatea post factum poate fi catalogata drept o dovada de lasitate. Poetul nu se scuza, ci explica, asemenea lui Pavel Tugui si a lui Ion Ianosi, ce însemna încadrarea în sistem. Or, pâna sa-i acorde lauri, magistrii hârsiti ca Ioanichie Olteanu (într-o scrisoare din 1950) îl urecheau pentru absenta combativitatii si pentru excesul de intimism. Îndrumarea echivala cu atentionarea. Cale de mijloc sau de întors nu exista pentru un vlastar înca necopt, însa altoit cu butasul marxist-leninist: „Dar daca anglo-americanii vor sa faca razboi, amânam logodna si vom compensa renuntarile, în fata comunismului. Putin, pentru I. Brad! Spune sincer, tov. Brad: mobilizeaza aceasta poezie la lupta pentru pace? Reuseste ea sa creeze imaginea unei dragoste calde, senine, primitoare, care sa emotioneze, sa convinga ca e în joc un lucru foarte important, în stare sa justifice hotarârea de lupta? Regret, poete Brad, dar poezia nu e stralucita. Ramasite burgheze în conceptie, formaliste în executie. Daca n-am dreptate, scrie si dovedeste-mi“ (p. 86).
Acceptarea sarcinilor impuse de la Centru se cuvenea îmbratisata cu onoare si entuziasm, ca si cum candidatul ar fi fost rasplatit pentru tenacitate. Convorbirile se purtau în termeni precisi, în ciuda limbajului de lemn nebulos. Pus în fata primei numiri într-o functie de raspundere, Ion Brad nu avea scapare. Refuzul i-ar fi anulat orice sprijin politic, dat fiind ca, la acea data, nu facea parte nici din U.T.M., nici din P.M.R. În 1953, scriitorul si-a dat seama la ce îi servisera rezultatele excelente la învatatura si încadrarea grabnica la „Almanahul literar“.
Sosise clipa când trebuia sa rasplateasca încrederea acordata de autoritati. Îl ocrotisera pâna la punctul de a-l obliga sa le fie vesnic recunoscator. Altminteri, îl pândeau sanctiunile, dictate si de apartenenta lui la greco-catolicism, cult interzis pe atunci. Or, „vina“ religioasa echivala cu încarcerarea. Constiincios, aspirantul a trecut prin botezul discutiilor oficiale si a aratat ca-si însusise directivele culturnicilor: „Era vorba ca tocmai fusesem chemat la Regionala de partid si întrebat daca sunt de acord sa trec de la «Almanah» în functia de secretar al Filialei Uniunii Scriitorilor. Mi s-a dat de înteles ca formula era avizata favorabil si de Mihai Beniuc. Probabil, fara sa mi se spuna, si de superiorii sai, Leonte Rautu sau Miron Constantinescu, responsabilii cu Propaganda si Cultura în CC al PMR.// Am înteles. Am acceptat. Am multumit. Si m-am angajat sa… Indicatiile speciale ale noului secretar regional cu propaganda erau sa avem grija cum se respecta politica partidului în relatiile cu nationalitatile conlocuitoare“ (p. 302). Relatarile lui Ion Brad infirma prejudecata ca persoanele promovate în ierarhia culturala socialista nu dispuneau de cunostinte suficiente. Acesti functionari excelau la nivel organizatoric. Unii dovedeau si exces de imbecilitate în relatiile cu artistii indezirabili. Noi suntem acum tentati sa confundam prostia intelectuala cu atitudinea agresiva, aroganta, abrutizanta.
Scriitorul „nou“
Marele merit al culegerii „De dragoste în ani de zbucium“ consta în elucidarea multor coordonate referitoare la formarea scriitorilor tineri de la Universitatea „V. Babes“ din Cluj, în spiritul realismului socialist. În primul rând, promovarea studentilor la „Almanahul literar“ – mai tineri (Aurel Rau, Ion Brad, Alexandru Caprariu, Dumitru Micu, Mircea Zaciu) sau mai mari cu 4-5 ani (A.E. Baconsky, Aurel Gurghianu, Dumitru Mircea si studentul absolvent, dar nelicentiat, Victor Felea) provenea din ratiuni cantitative. Ardealul nu daduse, între cele doua razboaie mondiale, destui scriitori majori. Ion Agârbiceanu, preot ortodox, ajuns la senectute, nu corespundea intereselor comuniste. Lucian Blaga a fost marginalizat si dupa ce esuase încercarea de a-l ademeni sa conduca, în 1946, o formatiune a intelectualilor – Partidul National Popular – satelit al P.C.R. Nichifor Crainic, considerat criminal de razboi si fascist, trimis la închisoare, nu reprezenta o optiune imediata de recuperare în folosul socialist.
Din fostul Cerc literar de la Sibiu fusese cooptat doar Cornel Regman, deoarece nu-si daduse demisia din P.C.R. Altii, Radu Stanca, Doinas, Negoitescu si I.D. Sîrbu, respingeau colaborarea si din cauza zâzaniei cu Baconsky. Totusi, Ion Brad îsi aminteste de renghiurile jucate „Almanahului literar“ de Doinas si Sîrbu, prin infiltrarea unor texte pe linie, semnate cu numele unui student la Chimie (Ion Motoarca), respectiv al unui elev de liceu (Vasile Cabulea). Ma bucura reactia favorabila legata de un articol al subsemnatului („Pacatele tineretii. Stefan Aug. Doinas a.k.a Ion Motoarca“, „Cultura“, nr. 14, 2010), care l-a ajutat pe poet sa reconfigureze alte aspecte ale poznei. În absenta scriitorilor calificati, Partidul a decis sa instruiasca un contingent de juni dornici de afirmare. Experimentul s-a derulat în paralel cu întemeierea, la Bucuresti, a Scolii de Literatura si Critica Literara „Mihai Eminescu“ (1950). De altfel, Victor Felea, Aurel Rau si Dumitru Micu s-au numarat printre cursantii institutiei, ceea ce, la un moment dat, l-a pus pe Ion Brad în ipostaza de „tartor“ al „Almanahului literar“, hotarând tematica si sumarul, primind mâna libera de la Geo Dumitrescu, redactorul-sef, aflat într-un prelungit concediu medical.
În al doilea rând, chestiunea cea mai dificil de abordat vizeaza raportul numeric între scriitorii români si cei ai nationalitatilor conlocuitoare. Ion Lungu a povestit („Pe undele misterioase ale memoriei“, 1995) ca, imediat dupa revenirea Transilvaniei sub administratia tarii noastre (1946), comunistii au uitat de crezul internationalist, mângâind coarda nationala prin reînfiintarea presei si a literaturii române din Cluj, ocupându-se de aparitia gazetei „Tribuna noua“, dupa ce, începând cu Diktatul de la Viena (1940), orasul cunoscuse numai publicatii în limba maghiara. Asa ca, în ciuda angajarii poemelor în vâltoarea temelor oficiale (lupta pentru pace, electrificarea, constitutia din 1952, moartea lui Stalin), „Almanahul literar“ se vindea cu oarecare succes doar fiindca era unica revista de profil din acea parte a Ardealului.
Asezând dragostea între paranteze, Ion Brad marturiseste contradictia întepatoare ca o plantatie de cuie între imaginea publica a scriitorilor, dupa care se cuvine sa-i judecam, întrucât, factologic, literatura realismului socialist este o proba etica profesionala, si imaginea privata, dominata de temerile obisnuite ale cetatenilor de atunci. Iubirea între Ion Brad si Didi scapa de chingile contextului abia dupa nasterea fetitei lor. Legatura dintre cei doi capata atunci un sens care le va permite sa-si construiasca istoria personala.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper