Papa Francisc: supunere, sărăcie şi castitate

Un articol de IONUT VULPESCU

Noul Papa al Bisericii Catolice se dovedeste nu numai un candidat-surpriza (numele sau nu era rostit între cardinalii cu sanse, cu toate ca fusese al doilea în 2005), ci si un Suveran Pontif ferm în a-si afirma convingerile reformatoare. Continuator al predecesorului sau în latura teologica, el se întoarce la principiile si ideile lui Ioan Paul al II-lea, atunci când vine vorba de activitatea catehetica, misionara si sociala a Bisericii.

„Suntem printi ai Bisericii, dar am uitat sa fim slujitori ai oamenilor“, a spus Papa Francisc în primele zile ale pontificatului. Fireste ca afirmatia nu se refera la toti ierarhii si preotii Bisericii Catolice si reprezinta mai mult un îndemn la un examen de constiinta decât o sentinta de condamnare. Însa ea traduce în cuvinte relativa distanta pe care credinciosul o resimte, uneori, între actiunea Bisericii si problemele stringente pe care societatea contemporana le ridica în calea sa. Cuvintele Sfântului Parinte ne aduc aminte ca menirea Bisericii este, în primul rând, cea de a fi îndrumare, sprijin si mângâiere pe calea mântuirii.
„Refuz asta. Aici ar putea încapea cu usurinta 300 de oameni“, a mai spus Papa Francisc, vazând apartamentele papale în care au locuit predecesorii sai, si s-a mutat într-o chilie suficienta putinelor sale nevoi omenesti. Vesmintele, chipul si miscarile sale exprima aceeasi modestie si naturalete. Sfântul Parinte, indiferent cine este acesta, este, în fond, un calugar, iar autoritatea sa trebuie sa fie în primul rând de natura spirituala si morala. Îndemnurile sale permanente la rugaciune sunt nu numai un memento al îndemnului Sfântului Apostol Pavel („Rugati-va neîncetat!“), ci si o recunoastere a slabiciunii persoanei noastre individuale si a caracterului colectiv al Bisericii.
Tot ce a facut pâna acum Papa Francisc dovedeste o vointa de întoarcere a Bisericii la epoca de aur a Sfintilor Parinti si la modelul Sfântului Francisc de Assisi, cel care si-a vândut întreaga avere, a împartit-o saracilor si a colindat apoi lumea spre a alina suferintele sufletesti si fizice ale semenilor sai. Fara zgomot si fara ostentatie, cu simplitatea monahului care a depus trei voturi – de supunere, saracie si castitate –, calauze fara gres printre ispitele lumii contemporane, Sfântul Parinte întoarce papalitatea la origini, când, potrivit cuvântului Mântuitorului, cel menit sa le fie cap celorlalti trebuie sa fie cel din urma.
Papa Francisc a tinut ca, la ceremonia de intronizare a sa ca Suveran Pontif, sa participe, pe lânga sefi de stat si de guvern din lumea întreaga, si Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului. Prezenta Întâistatatorului scaunului Constantinopolului are, sa nu ne temem de cuvinte mari, o semnificatie istorica. Nu numai pentru ca este pentru prima data, de la marea schisma din 1054, când liderul spiritual al Ortodoxiei participa la înscaunarea capului Catolicismului, desi si-atât ar fi suficient pentru ca momentul sa fie înscris cu litere de aur în istoria Bisericii. Ci si pentru cuvintele fratesti care s-au rostit cu aceasta ocazie, care deschid calea unui dialog si a unei împreuna-lucrari, într-o lume secularizata si tot mai putin preocupata de bolile spiritului.
Suveranul Pontif provine, tot pentru prima data, din ceea ce se numeste Lumea a Treia. Argentina, cu toate resursele ei materiale si umane extraordinare, este o tara saraca, în care marea majoritate a populatiei traieste greu si în care activitatea Bisericii este focalizata asupra suferintelor spirituale si materiale ale oamenilor simpli. Papa Francisc stie ca, din cauza circumstantelor istorice, si Biserica Ortodoxa a dobândit o enorma experienta în slujirea directa a oamenilor, în comparatie cu mai slaba ei implicare politica si cu insuficienta actiunii ei sociale. Invitatia adresata Patriarhului Ecumenic, ca reprezentant al Ortodoxiei, nu a fost doar un gest de curtoazie sau, Doamne fereste!, unul protocolar. Sfântul Parinte a înteles ca are misiunea istorica de a readuce Biserica aproape de oameni si, de asemenea, ca istoria a reapropiat cele doua jumatati ale Bisericii lui Hristos, care se confrunta cu aceleasi probleme si au aceeasi misiune. Experienta fiecareia din cele doua jumatati îi este de folos celeilalte, pentru ca Biserica are nevoie de toate resursele de care dispune pentru a recâstiga batalia pentru mântuirea sufletelor credinciosilor, într-o societate care si-a facut un obiectiv din a se dispensa de Dumnezeu si de cele sufletesti.
Ma astept, asadar, ca Papa Francisc sa mearga pe calea demnului de pomenire Ioan Paul al II-lea, de deschidere catre Ortodoxie, de întelegere frateasca si de afirmare comuna a unei identitati crestine în Europa si în lume. O cale care, sa nu uitam, a început cu vizita lui Ioan Paul al II-lea în România, în timpul pastoririi demnului de pomenire Patriarh Teoctist. România, cu mostenirea ei latina, are vocatia de a servi de mijlocitor al acestui dialog, în care, fara sa renuntam la nimic din ceea ce suntem, recunoastem ca ne leaga valori mult mai importante si mai numeroase decât ceea ce ne desparte. Ca, desi dam adesea impresia ca nu ne leaga decât mileniul de despartire (cum am spus cândva), avem, totusi, în spate un mileniu de comuniune, aceeasi mostenire apostolica, aceleasi Sfinte Taine si un panteon fundamental identic. Ne despart multe, dar, mai presus de aceste deosebiri, avem si raspândim aceeasi învatatura. Dam oamenilor – poate cu alte cuvinte – aceleasi sfaturi de întarire sufleteasca si de îndrumare morala. A sosit, probabil, momentul sa beneficiem si unii, si altii, de bogatiile sufletesti, culturale si teologice de care dispunem, respectându-ne reciproc si ajutându-ne, în timpuri grele, în care suntem pusi la încercare.
Nu este cazul sa facem pronosticuri cu privire la urmatoarele miscari pe care le va face Papa Francisc. Dupa cum s-a demonstrat chiar în momentul alegerii, în care numele sau a iesit, relativ repede, la suprafata ca untdelemnul deasupra apei, caile Domnului sunt mari si nebanuite. Însa gesturile pe care Suveranul Pontif le-a facut deja ne îndreptatesc sa speram ca Biserica intra într-o noua epoca. Mai ales ca aceste gesturi si afirmatii au fost deschise, simple si perfect coerente cu tot ce a facut Papa Francisc înainte de a deveni capul Bisericii Catolice.
Ma astept, asadar, la o rapida stingere a scandalurilor sexuale care au afectat credibilitatea acestei Biserici si au subminat autoritatea Vaticanului. Nu însa prin masuri cazone, ci prin aplicarea supla si înteleapta a canoanelor. Faptul ca Sfântul Parinte este iezuit, departe de a promite cine stie ce planuri tenebroase, constituie o garantie de întelepciune si de îndelungat mestesug al compromisului rezonabil. Nu cu principiile, ci între oameni. Austeritatea materiala pe care o predica Papa nu este altceva decât oglinda austeritatii morale pe care preotii si ierarhii Bisericii trebuie sa o reprezinte. A fi sacerdot, spune Sfântul Parinte, nu e un privilegiu, este o imensa datorie, iar ierarhii dau socoteala de sufletele credinciosilor carora le-au fost pusi pastori de catre bunul Dumnezeu.
Ma astept, de asemenea, la o sporire a prezentei Bisericii Catolice în zona conflictelor si a nevoilor sociale. Criza a acutizat problemele deja existente în tarile sarace si a creat altele noi, în state pâna acum bogate. Nevoile materiale nu vin niciodata singure: ele creeaza si mari primejdii sufletesti. Apelul la figura exemplara a Sfântului Francisc de Assisi este limpede în privinta dublei actiuni a Bisericii sub pontificatul noului Papa: ea se va adresa atât sufletului omului, cât si nevoilor sale materiale.
O va face prin apelul la valorile comunitare ale Bisericii, la comuniune si solidaritate. Acest apel are o puternica functie restauratoare: într-o lume a individualismului, când societatea încurajeaza – sub masca performantei si a competitiei – pornirile egoiste, spiritul de comuniune poate fi un raspuns atât la problemele materiale, cât si la cele spirituale. Decizia Bisericii Ciprului, de a-si pune toate proprietatile si resursele la dispozitia poporului, pentru salvarea tarii, este un exemplu imediat de restaurare a valorilor comunitare.
În sfârsit, spiritul de comuniune se va extinde si dincolo de marginile confesiunii catolice.  Si nu se va rezuma la un dialog teologic pigmentat de gesturi protocolare, ci va viza tot mai insistent fondul comun al Catolicismului si Ortodoxiei, pe care criza din sudul Europei îl pune din nou în evidenta.
Sa ne asteptam la o noua vizita a Papei în România? As spune ca e prea devreme sa ne gândim la asta. Dar precedenta vizita a netezit asperitatile, iar drumul catre o noua vizita poate fi, pe aceasta baza, mult mai scurt. Sunt însa convins ca însusi Sfântul Parinte, ca iezuit, întelege necesitatea prudentei. O buna pregatire poate asigura un succes temeinic, care sa constituie o treapta câstigata pe drumul lung al apropierii celor doua Biserici apostolice si traditionale.
Oricum, sa nu ne asteptam ca pontificatul Papei Francisc sa fie întâmpinat de toti cu flori. Suveranul Pontif, în fruntea Bisericii sale, va avea de dat batalii grele, în afara si înauntrul Catolicismului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper