Orbirea ca povestire

Un articol de DANA PÎRVAN-JENARU

Julián Fucks, Istorii despre literatura si orbire (Borges, Joao Cabral si Joyce), Traducere si note de Anca Ferro, Editura Univers, 2012

 

De la volumul lui Peter Ackroyd – „Ultimul testament al lui Oscar Wilde“ –, nu am mai citit cu placere o biografie fictionalizata pâna la recentul volum tradus la Univers, „Istorii despre literatura si orbire“, în care gasim nu una, ci trei povesti unde scriitorii Borges, Joao Cabral si Joyce devin personaje ale propriilor vieti. Luând ca punct comun nu doar statutul de mari scriitori, ci mai ales orbirea acestora, scriitorul brazilian Julián Fuks (nascut în 1981) pune cap la cap elemente biografice, texte literare, referinte critice si mai ales imaginatia cu care le leaga pe toate si le sterge în acelasi timp frontierele. Citind cele trei texte, nu poti separa realul de verosimil decât daca cunosti de-a fir a par viata si creatia literara a celor trei.
Facând recurs la intertextualitate si fracturând ordinea temporala, autorul urmareste, pe de o parte, o dimensiune recuperatorie prin narativizarea vietilor celor trei (o reconstructie fictiva a trecutului, o „metafictiune istorica“), iar pe de alta parte, un fir speculativ-analitic, în prim-plan trecând consecintele pe care le-a avut orbirea asupra vietilor acestora, noua relatie cu scrisul pe care orbirea a impus-o. Povestirile lui Fuks sunt bazate pe o cunoastere foarte amanuntita a vietii si a literaturii scrise de Borges, Cabral si Joyce, dar si pe multa empatie care permite inventarea unor situatii sau gânduri ce se asaza în prelungirea vietii si a literaturii. Jocul intelectual dintre „adevarat“ si „fals“ este unul reusit, chiar daca nu atinge complexitatea si amploarea celui practicat de Peter Ackroyd.
Povestirea despre Borges începe cu imaginea scriitorului mort a carui fiinta este resuscitata din amintiri de catre profesorul Jaime Alazraki, autorul unor eseuri despre Borges, care urmeaza sa participe la priveghiul acestuia de la Geneva: „Asa fusese mereu stilul sau de conversatie: mergea pâna unde îl duceau ramificatiile si culoarele inepuizabilei sale memorii. Cu bastonul echilibrat pe un picior, cu dezinvoltura celui care si-a antrenat capacitatea de a glumi de-a lungul a treizeci de ani de orbire, cu ochii concentrati într-un punct de sus, aflat în departare, ca si cum ar fi vazut ceea ce nimeni nu vede“.
Insinuarea în mintea lui Borges scoate la iveala crâmpeie intime ale unei lumi nevazute, marcate de nevoi, precum cea de culoare, în special de rosul si negrul lui Stendhal, în conditiile în care singura culoare certa este galbenul: „Celelalte culori sunt înselatoare. Verdele si albastrul sunt imprecise: albastrul poate fi verde, verdele poate fi albastru. Culori nedefinite care apar dintr-o lume nedefinita, scufundata la rândul sau într-o ceata cenusie care uzurpa si albul“. Tacerea este sparta de unicul zgomot al imaginatiei. Lumea lui Borges apare privata de spatiu, dar plina de timp construit mai ales prin succesiunea gândurilor si prin numararea anilor de când lectura îi este interzisa. Izolat de vizibilul exterior, Borges apare ca stapân al unei lumi închise, precum cea a visului si mai ales a cuvintelor: „Borges se asaza comod în fotoliu si cauta în echilibrul în care îsi tine bastonul stapânirea armonioasa a cuvintelor“. E o lume închisa si totusi infinita, cuprinzând atâtea universuri spiralate: memoria si uitarea, visul, despartirea, nemurirea, identitatea, dedublarea, limbajul ca muzica si pasiune, necontenita confruntare cu sine însusi, cuvintele drept centru al vietii, biblioteca (cea mai mare jucarie care i s-a dat copilului Borges) si mai ales labirintul: „Labirinturile, aceste simboluri inevitabile ale perplexitatii. (…) labirinturile exterioare sunt simple, se gândi el dupa ce pleca Emir. Ceea ce este dificil este sa te poti descurca în labirintul pe care fiecare om si-l faureste si îl modeleaza. Labirintul multiplu al pasilor pe care viata ta îl traseaza, începând cu o zi greu de precizat din copilarie“.
Imagini, gânduri sau întâmplari din care au izvorât versuri sunt presarate aparent întâmplator, conturând, însa, pasiunea pentru literatura si legatura dintre viata si cartile scrise. Ipotezele asupra schimbarilor produse de orbire sunt tulburatoare, pendulând între limitare si libertate: „Atunci chipul persoanelor cunoscute încremeni în ultima lor imagine vazuta – deja nu mai îmbatrâneau, ceea ce era un motiv de celebrare –, strazile îsi alesesera ultimele lor culori (…) Lucrurile, care poate ca sunt mult prea numeroase în aceasta lume, se limitara la cele care încap în spatiul rigid al memoriei. Borges îsi alese si propriul chip. Deja nu mai stia cine era acela care îl privea atunci când îsi privea chipul în oglinda (…) Orbirea i-a lasat mostenire un gând pretios: Democrit si-a scos singur ochii pentru a putea gândi; timpul a îndeplinit rolul lui Democrit în cazul sau“.
Relatia dintre realitate si fictiune este firul invizibil care leaga mai toate paginile din cartea lui Fucks, scrise pe alocuri într-un stil condensat, reflexiv, cu mare putere de sugestie: „Realitatea este mai ciudata decât fictiunea, pentru ca noi suntem cei care creeaza fictiunea, pe câta vreme autorul realitatii este altul, Celalalt, Dumnezeu. Si poate ca nu este doar mai ciudata. Poate ca linia subtire care desparte realitatea de fictiune este prea neînsemnata sau, cine stie, realitatea nici nu exista, iar lumea poate ca este cea mai pura fictiune: fictiunea unui unic autor uman. Cea mai veche forma de fictiune este visul. Visul daruieste fiecarui om o infima eternitate personala“.
În povestirea care îl are ca personaj principal pe Joao Cabral a carui trezire din întuneric este imposibila, somnul acestuia se transforma în prilej de a desprinde o definitie poetica a somnului: „Somnul: o aventura care nu se poate povesti, care nu lasa urme palpabile, din care nu aduci nimic pe tarâmul realitatii. Aceasta stare, acest tunel în care ne afundam si în care disparem, aceasta absenta care amuteste, iata ce este somnul“. Ca si în cazul lui Borges, daca „lumea obiectelor concrete, ceasornicul natural al existentei nu-i mai sunt accesibile“, înfruntarea cu „nedesavârsirea cuvintelor“, grija fata de cuvinte cu care umple timpul si spatiul amintirilor e tot ce-i mai ramâne.
Dorintele si temerile copilului Jim (James Joyce), dependenta acestuia de ochelari, nedreptatea de a fi batut pentru temele nefacute din cauza ochelarilor sparti, gesturi marunte, cotidiene si peste toate epifaniile, relevarea esentelor ce se cer transpuse în cuvinte, afinitatile cu Ibsen (inclusiv în ceea ce priveste caminul conjugal), alcoolul, dificultatea de a gasi un editor, nevoia de a scrie si de a câstiga, sclavul orbiei, nevoia de a transmite importanta lucrurilor banale catre cititori – toate aceste istorii personale rezoneaza aici cu fragmente din scrierile sale.
Ca si Ackroyd, Julián Fuks crede ca orice scriitura se face din scriituri anterioare, prin absorbtie si translare, scrierea ca palimpsest si istoria ca mister ce permite interpretari si reinventari nemaifiind decât niste consecinte cât se poate de plauzibile. Scrie Fuks în „Prolog necesar“: „povestirea nu se va naste daca alta minte nu ar dori sa si-o însuseasca asa cum este ea si daca nu recurge la aceleasi procedee ca si mintea cealalta. Povestirile sunt pe cât de trecatoare, pe atât de repetitive sau tocmai de aceea se repeta, pentru ca nu accepta efemeritatea existentei lor“. Si e placut sa constati ca scriitorii exista si pentru a ajunge, la rândul lor, personaje în propria poveste, bucurându-se de empatia plina de tandrete comprehensiva a unui alt scriitor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper