Mica fuga in Egipt

Un articol de DAN LACATUS

„În mijlocul nisipurilor, poate, singuratatea Lui e mult mai blânda“ (Maica Teodora)

În rândurile ce urmeaza nu am de gând sa fac o dizertatie istorizanta sau o însiruire de denumiri, notiuni si date turistice despre Egipt. Am fugit pur si simplu de acasa. Era Anul Nou si nu voiam un Revelion „cu repetitie“ si déjà-vu ci, mai degraba, o fuga spre orizontul Sfinxului. Am abandonat griul Bucurestiului, zapezile, agresivitatea frenetica a orasului înainte de sarbatori pentru destinatia Egipt. Nu am avut nicio fascinatie de tip Indiana Jones, nu am plecat pentru ca este o destinatie la moda ci, fara prejudecati, am încercat sa uit tot ce citisem, gândisem si vazusem în muzeele lumii. Îmi era dor de mine, de un pic de lene, de Orient si detasare fata de orice problema cotidiana.
Acum, când am revenit acasa, constat ce complicat lucru este sa adun atâtea impresii împreuna despre aceasta tara. Acest spatiu numit Egipt traieste în afara timpului nostru, într-un timp cosmic, într-un alt ritm. Am spus cosmic pentru ca nu ai cum sa ignori eterna legatura a acestui pamânt cu cerul si perenitatea.
În decursul a doua saptamâni, calatorind dinspre Cairo spre Aswan si apoi pe malul Marii Rosii îndarat la Cairo, am constatat, în ciuda diversitatii nenumaratelor contraste de spatiu, timp, mentalitati, populatii, unitatea identitara a acestei tari. Am imaginea unui imens si armonios mozaic, compus din mii de fatete si contraste care par sa-si gaseasca echilibrul în marele fluviu Nil care curge ca un sarpe de apa, armonios, ca si Calea lui Dao între Ying si Yang.
Am fugit de acasa într-un loc cu o istorie veche, luxurianta si incredibil de bine conservata material. Templele, mormintele, statuile însirate de-a lungul Nilului, în desert sau în Muzeul de Antichitati au ramas fara viata de altadata, ca niste minunate cochilii pe tarmul unui cer de azur de unde zeii par fugiti de acasa si de pe Pamânt.
„Masele turistice“ se misca controlat în acest spatiu care, pentru a supravietui, are nevoie de banii lor. „Masele turistice“, frumos si bine organizate, vârful de lance al societatii privilegiate de consum, misuna zi si noapte, indiferent de anotimp sau ora, în susul si în josul Nilului, prin desert, la tarmul marii, oriunde sunt conduse.
Aceasta uriasa „cohorta de termite“ rade tot: mâncare, distractie, shopping, istorie, sex, cu orice pret, în orice cantitate.
În Valea Regilor am avut din nou sentimentul ca as vrea sa reîngrop aceasta lume minunata a regilor si zeilor defuncti, distrusa sistematic de „cancerul turistic“, atingeri, respiratii, ignoranta si goana unor „gura-casca“. Aceasta atingere nevazuta, în ansamblul ei, topeste tot ce se poate fizic, chimic si spiritual, sentiment amplificat de desertul de alaturi, cu miliardele lui de fire de nisip si de desertaciunea miliardelor de oameni care îl traverseaza arogant prin timp.
Halucinanta lume vazuta a Egiptului, a culorilor, luminii si stralucirii, se împleteste cu o uriasa gama olfactiva: de la mirosul descompunerii la cel al opiumului si al puternicelor esente de mirt, smirna, tamâie si mosc.
Egiptenii spun ca exista doua marturii eterne ale culturii lor: piramidele si cântareata Umm Kulthum. Vreau doar sa spun ca Egiptul este învaluit în muzica gratie aceleiasi secrete modulatii ritmice care caracterizeaza atât partea, cât si întregul acestui „topos“.
Ritmurile le-am gasit peste tot, în peisaj, în arhitectura, în modulatiile muzicii, dar mai cu seama în viata egiptenilor. O populatie amestecata ca si culturile care au trecut si s-au „altoit“ succesiv în vintrele fertile ale Nilului. Ritmuri care amintesc de lumea edenica atunci când oamenii traiau cu cerul si zeii la un loc. Acesti urmasi ai mozaicului cultural sunt marturii ale modelului perenitatii acestei tari.
Lumea orientala pulseaza cel mai bine în viata plina de culoare, mirosuri, zgomote si întâmplari din suk, din bazar, într-o miscare browniana printre fructe, seminte, animale vii si moarte, oameni de toate vârstele, strigate, cântari, covoare, vase, margele, aur, argint, toate învaluite în norul de fum al bucatelor acre, iuti, dulci, piperate si întotdeauna foarte colorate.
Ca o imensa pânza de paianjen, lumea colorata, zgomotoasa si aromitoare a suk-ului te asteapta, gata sa te devoreze cu paianjenii lui ca pe o insecta ignoranta si nestiutoare. M-am gândit de multe ori ca ceea ce nu exista înca e un ghid pentru straini de supravietuire în suk. Esti prins acolo tu, insecta, nestiutoare a regulilor jocului, iar stângacia ta va da alarma. Vei misca cu ea unul dintre firele nevazute. La început, vei fi ademenit de un zâmbet standard, al carui substrat nu-l întelegi decât mult mai târziu. Zâmbetul binevoitor, grimasa bucuroasa de alungare a plictiselii si ademenirea intrusului sunt, de fapt, petalele colorate care atrag insecta la polenizare. Odata intrat în suk, atragi imediat atentia asupra ta prin tinuta, neintegrare ritmica si dinamica în „dansul general“ al acestei entitati. Un mecanism fin si eficient se pune rapid în miscare. Esti ademenit în caleidoscopul acesta halucinant de marfuri colorate sau stralucitoare, apoi, ca din senin, esti invitat sa iei loc, apar din pamânt cafele si ceaiuri si esti investigat prin orice mijloc, vizual si interogativ.
Gazdele tale binevoitoare te descos atât cât pot, în toate limbile. Comunica din priviri, grimase si din limbajul corpului. Îti arata tot ce au si ce nu au pâna te ametesc. În tot acest timp, ca la un computer tomograf, analiza vânzatorului te-a si evaluat financiar si sentimental. În Orient, dar mai ales în suk, nu poti sa fii spectator. Încet, încet esti integrat în viata locului, obligat sa interactionezi ca un actor pe o scena. Nu ai cum sa ramâi spectator. Aici poti sa-ti verifici instinctele, puterea si stiinta adaptarii la loc, stimuli, ispite si neprevazut. Daca ai rezistat si celei de-a doua ispite, esti mereu preluat de aceasta pânza de paianjen, pâna când, istovit, arunci banii pe nimicuri, te lasi ispitit de gustoasele mâncaruri orientale, uiti de normele europene de igiena, coplesit de insistenta, viclenia, candoarea si uneori afectiunea sincera a acestor oameni pentru care comunicarea directa e legea supravietuirii si identitatea lor.
Am pastrat imaginea, gustul si mirosul pâinii egiptene. S-a declansat în mine amintirea straveche a copilariei, a cuptorului cu lemne si a pâinii pe vatra, legata de iubire, ocrotire, supravietuire, speranta. Peste tot, în vetrele primitive ale nubienilor din sud, în testurile caselor de pe malul Nilului, în marile hoteluri, pe strada sau în suk, pluteste învaluitorul miros de pâine calda, de lipii, covrigi, azime, foietaje si dulciuri.
Marea Rosie, culoarea ei nemaiîntâlnita, pestii rosii, albastri, argintiu-fosforescent sau galbeni, orizonturile ei morganatice pe care le întrevezi ca si cum ai fi în ochiul Sfinxului din care vezi deserturile rosii din Sinai, auzi vânturile cu voci si stele din Valea Petrei, mirosi cristalele sulfuroase ale Marii Moarte. Trec magii urmându-si steaua, asinul alb care o aduce spre Egipt pe Maria cu Pruncul în brate, spre ocrotire, pâna trece prigoana. Aud rugaciunile de la Rugul Aprins al Manastirii Sfintei Ecaterina si toate pier într-o clipa, când imaginea desertului în care vântul ravaseste în devalmasie resturi, PET-uri si pungi de plastic tine sa-mi aduca aminte de agresiunea nemaiîntâlnita în istorie a timpurilor noastre, nepasatore la otravire, uitare si desacralizare.
Pastrez pe retina matasea verde a malurilor Nilului, oamenii traindu-si existenta lor primitiva, copiii care se joaca vesel cu animale, culegatorii de fructe în apusurile si rasariturile de soare ale zeului Ra. Caleidoscopic revad satele nubiene din sud, ca aripile albastre ale unor fluturi mici din copilarie, pierdute în galbenul-aur al nisipului si al lutului, lumea de pasari, flori si fructe, unde, tematori de deochi, oamenii traiesc în afara timpului nostru grabit, în legatura lor ancestrala cu pamântul, Nilul, marile si stelele. Curios lucru cum acest neam de agricultori si sclavi, de regi si zei, ofera modelul si anti-modelul dar, întotdeauna, în melancolie au o siguranta a supravietuirii, afectiunii, dragostei si continuitatii!
Într-o dimineata, chelnerul nubian care ma servea zilnic la micul dejun si caruia încercam sa-i raspund stângaci amabilitatilor în limba araba, mi-a urat: „Sa aveti o dimineata de miere!“. Constructia poetica a acestei urari mi-a amintit frumoasele poezii ale lui Rumi, mai apoi nemaipomenita lume literara a lui Mahfuz sau Al Aswani.
Acum, când peste acoperisurile Bucurestilor cad, rotindu-se în dans, fulgi de zapada, albi dervisi, n-am cum sa nu ma gândesc la ceea ce mi-a placut atât de mult: orasul în care Asia, Africa si Europa se întâlnesc într-o frenezie nemaivazuta. Megametropola numita Cairo, un univers pe care nu poti sa-l descoperi decât integrându-te în el. Ca si în bazar, în Cairo esti luat pe sus de amestecul de saracie, cultura, lux, emfaza orientala si reguli particulare. Un oras în care, mai mult ca niciunde, supravietuirea este omniprezenta. Ancorat de piramide, Cairo se dezvolta halucinant de-a stânga si dreapta Nilului, cu o multime de identitati: islamica, crestin copta si evreiasca. Foarte bine definite, împreuna constituie întregul. Nu ai cum sa nu observi, de-a lungul marilor artere, doi serpi luminosi, o circulatie aiuranta, în care tot ce misca, oameni, masini, animale, se scurg în mod paradoxal si firesc într-un muget continuu, facându-te atent de la început la un soi de personaj colectiv creat de aceste comunita?i în aglomerarea urbana. La Cairo, oameni de toate rasele si toate confesiunile, îmbracati traditional sau european, sustin pretutindeni frenezia si neastâmparul. La o privire mai atenta, lucrurile stau însa altfel. Domni batrâni care poarta costume elegante si palarii, lasând în urma dâre de parfum greu, lustragii, grupuri zgomotoase de tineri îmbracati ostentativ dupa ultima moda americana, femei în vesminte negre, oameni cu turbane… În praguri, în pravalii, în piete, barbatii fumeaza sisa si privesc în zare ca si cum ar avea tot timpul din lume, iar viata ar fi facuta numai pentru asta. În Cairo, daca iubesti orasul, orasul va începe sa te iubeasca si el pe tine. Încet, încet vei remarca cresterea sa urbana, necontrolata, dar armonica totusi prin reguli impuse de loc si de nevoi. Cairo este un oras cu o mie de orase. Aici gasesti, contemporane, toate atitudinile omului din preistorie, ev mediu sau din zgârie-norii tehnologizati si aseptici ai însinguratului om contemporan.
Dezvoltarea urbana este nemaiîntâlnita. Coexista orasul miilor de minarete si al bazarului islamic care-si traieste nestingherit viata identic de sute de ani cu orasul cooptic si cartierele noi construite dupa modelul dezvoltarii urbane de oriunde. Orasul pare sugrumat de un inel din caramida ce stranguleaza periferia în cresterea lui necontrolata, dezvolta ca un stup de viespi, sau ca o tumora. Orasul are o infrastructura inegal dezvoltata impusa de saracie sau de opulenta desantata. Remarcabila este arhitectura interbelica, un timp cultural sofisticat pentru capitala egiptena. Ca si în România, în frumosul si impunatorul centru al orasului Cairo, vezi interventii recente care mutileaza minunatele arhitecturi Art Deco de origine. Aceste interven?ii vernaculare apartin unor locatari nepoftiti, care au luat locul celor care, cândva, au fost proprietari si au construit aceasta parte a orasului. Luxoasele magazine de la parterul imobilelor au decazut treptat în caricaturi de bazar cu ifose si pretentii orientale. Exista o nostalgie si simt asta, mai ales în vechiul centru, dupa vremurile bune, când orasul pulsa de viata, rafinament, rigoare si luxura. Vremurile bune ale orasului când comportamente si obiceiurile preluate din marile capitale ale lumii coexistau firesc si minunat la Cairo. E o lume pe care o mai regasesti doar în literatura egipteana si în magazinele de antichitati, în expresia artistica a acelor ani, imortalizata în muzica, fotografie sau pictura. E ciudat pentru un european sa vada ca mai mult de un milion de oameni traiesc într-un fost cimitir, ca în metrou vagoanele sunt separate pe sexe, ca oamenii adunati în multimi acefale în Piata Tahrir sunt manipulati cu usurinta pentru interese oculte.
Nu ai cum sa nu remarci bacsisul, coruptia, mita generalizata, o inflatie de angajati publici, modul haotic în care o tara cu resurse inimaginabile este evident foarte prost administrata. Populatia e cuprinsa într-o stranie pendulare între adânca iubire de tara si de pamânt si plecarea spre orice alt orizont care ar permite o viata mai buna.
As asemana melancolicul Cairo cu Istanbulul, Lisabona si Bucurestii la un loc.
Am fugit de acasa… o sa mai fug la Cairo. Am început sa îndragesc mult acest loc ce tânjeste dupa un timp istoric mai bun, timp în care si-ar regasi demnitatea, bunastarea si din care s-ar auzi particulara sa voce culturala.

6 comentarii pentru “Mica fuga in Egipt”

  1. aprilie 11, 2013 la 10:03 pm

    Excepțional articol. Trebuie să văd Egiptul, trebuie să văd Cairo, iar ghid să-mi fie Dan. Nu cred să fi citit vreodată un portret urban mai frumos.

  2. aprilie 12, 2013 la 8:35 am

    Ce frumos scrii! Ma ispitesti sa merg acolo!
    Dan, ar trebui sa scrii o carte de calatorii, ti-ar prinde de minune.

  3. aprilie 13, 2013 la 8:40 am

    Dane un articol miraculos… mi-ai deschis putin fereastra vecinului prin care parca simt învaluitorul miros de pâine calda, de lipii, covrigi, azime, foietaje si dulciuri…ai talent frate…!!!!!

  4. aprilie 14, 2013 la 4:03 pm

    Dane – ”mitico”, așa cum a spus un tânăr prieten de pe Mediterană. Și, poate, ”mediteranean” este și termenul care explică explicația adâncimii percepției, dimensiunii simțurilor și schițării suprapunerilor de civilizații pe care ți le invidiez.
    Continuă, te rog: drumul pe care mergi duce la elevarea tuturor celor ce-ți sunt prieteni !

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper