Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati în URSS (XXIII)

Un articol de ***

Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.

 

„Norocul meu a fost ca am prins imediat limba lor“

NIKOLAUS BARTHOLD

M-au luat în 14 ianuarie 1945. Într-o duminica dimineata, era chiar micul dejun. Atunci au venit jandarmii, cum ar fi acum Militia sau Politia. Erau jandarmi, însotiti de un rus, cu arma. Chiar mâncam. Au intrat în casa si ne-au zis: „Va îmbracati si mergeti cu noi“. M-am îmbracat. Am plecat: tata, care este nascut în anul 1903, în luna octombrie, atunci e ziua lui de nastere, eu si pe fratele, care este nascut în 1927. Dar fratele meu nu era pe lista, pentru ca el era sluga la unul, Iosif. Ei veneau cu liste care erau întocmite de primarie. Ne-au luat, ne-au dus si ne-au zis : „Sa va luati mâncare pentru doua saptamâni“. Atâta ne-au zis.
Din comuna noastra Fodorhausen, care era situata lânga comuna Gad, ne-au dus în curtea scolii generale din Ghiulvaz. Ne-au adunat de la Peciu, de la Ivanda, de la Ceaus, de la Ionel (Johannisfeld, denumirea germana). Astea erau comune cu populatie germana. La Ghiulvaz am gasit rusi gata pregatiti care amenajau vagoanele cu paie înauntru. Ca sa ne „simtim“ bine. În vagon era o galeata ca sa faci nevoile. Acesta era „bou-vagonul“, de animale. Fiecare si-a adus o patura ca sa se acopere. Erau împreuna toti, si barbati, si femei.
Copiii notarului au scapat
Fratele nu era pe lista. Dar n-a scapat. Fiindca noi, ca toti taranii, am avut cai si caruta. Ne-au pus în caruta. Si fiindca n-avea cine sa conduca, pentru ca nu era pe lista, fratele a mânat caii. Si dupa aia, la Ghiulvaz, s-a vorbit. „Acesta-i tot german“. Ca nu era luat în evidenta la comuna. Si dupa aia a venit vorba sa vina si el. Si cu caruta ne-a dus un altul care n-a fost luat în Rusia. Însa ce era mai important? La noi în comuna era un notar, unul Schweizer, nume nemtesc, avea si el copii care trebuiau dusi în lagar, în Rusia. Au scapat toti copiii lui. Era si unul nascut tot în Gad, comuna de care apartineam noi. El era tot functionar. Cei care aveau relatii pe la primarie si-au mai scos copiii de pe lista. Sigur. Trebuia luat de la 18 ani baietii. Sigur, eu eram nascut în 1929, dar trebuiau luati baietii pâna în 18 nascuti. Adica nascut în 1927. În alte comune luau si mai tineri. La Ionel, i-au luat pe cei nascuti în 1929.
În scoala, în curte, la Ghiulvaz, am stat vreo doua zile, nu mai mult. Pâna au pregatit vagoanele. „Bou-vagon“. Erau femei si barbati împreuna. S-a închis usa si gata. De-aia am avut galeti pentru lipsa mica si de luat apa. S-au oprit vagoanele unde era nevoie, niciodata în gara. În afara, ca sa fie la vedere. Sa nu fugim. S-a-ntâmplat c-a fugit unul si dupa aia au prins un român si l-au luat. În locul lui, ca sa aiba numarul. Mai erau unii din armata româna si aveau nume nemtesc, desi nu stiau o boaba nemteasca. Unul Boschmann sau asa ceva îl chema. Si l-au luat si pe el. El era în opinci.
Calatoria a durat 21 de zile, cam trei saptamâni. Prin Cernauti am iesit la rusi. În vagoane rusesti, am stat vreo doua trei zile pâna ne-au schimbat în vagoanele lor. În alte vagoane. Am ajuns în Lagarul 1013 „Orjonikidze“. Oras Ceasoviar. Stalinski oblast. Lager tausenddreizig. Au fost 1.500 oameni acolo, în lagar. Când am ajuns acolo…
Banuiam unde ne duce. Ne-au scos afara, ne-au împartit în sectii sau unde lucra fiecare. La constructii, unde am ajuns noi erau toate casele bombardate si arse. Stateau numai în pereti. Eu, de exemplu, lucram, adica tineretul, eram vreo 6-7 copii, pot sa zic, ne-au împartit ca sa învatam meserie. Ziceau: „de tineret avem nevoie ca sa facem tot“. Caram molozul care a cazut. Cam vreo 55-60 cm era moloz acoperit peste tot. Dupa aia ne-au împartit ca instalatori de apa. Asta am lucrat mai mult timp. Trebuia sa caram cu targa, sa curatam. Si fonta-scurgere care a ramas dar nu ardea. A ramas si aia trebuia demontata si facut instalatie noua din cea veche. Demontam si pregateam ca sa fie remontata. Erau rusii cu noi, care ne aratau. Unul dintre rusi a zis ca e brigadier. Munceam de dimineata, de la 7 pâna dupa masa la 19. Acesta era programul. 12 ore. Zi-lumina!
În 1947, în aprilie sau martie, în 17, era un viscol asa de mare… ne-au scos pe toti afara din lagar, cu lopeti, cu cazmale, ca sa curatam zapada. Era un tren înzapezit. Dar ce, puteai sa cureti?! Era viscol. Te-a acoperit, te întorceai cu capul spre sud, si când întorceai capul, în spate era plin de zapada. Iarasi. Si deodata spunea unul sa mergem la lagar, înapoi. Am lasat trenul asa. Si rusii tipau: Stoi, stoi, stoi! Erau 43 de grade. Minus. Dar nu puteai sa faci nimic.
Aceeasi mâncare, zi de zi
Mâncare primeam ciorba de varza acra si putin malai, sa nu vezi lingura în ea, sa fie mai tulbure. Când am ajuns acolo am primit o mâncare calda. Dar tot asa un fel de ciorba de varza acra cu arpacas înauntru. Ca arpacasul acesta era pentru cei care munceau. Aproape în fiecare zi era aceeasi mâncare. Varza acra cu malai înauntru amestecat sau arpacas. Dar carne sau ceva, nici vorba. De îmbolnavit m-am îmbolnavit o data, am fost împartit dupa un timp ca sa mergem nu stiu câti km dupa linie de vagonete. Ca sa poti folosi mai usor materiale sau ceva. Si eu, ca un copil, de 16-17 ani, nu stiam prea multe. M-am pus pe un tractor în spate, unde se agatau remorcile, barele acelea. Eu m-am pus acolo, dupa sofer. Mergeam cu tractoristul, stateam în picioare, eram ca si tineretul, stiti, mai „interesant“… Si a aparut pe sosea, un vitel, care pastea. Cum a ajuns tractorul, vitelul s-a speriat, si cum era legat de lant sa nu fuga, a sarit în fata tractorului. S-a pus frâna si ce s-a-ntâmplat? Cât eu am stat pe bara aceea, unde erau agatat cuiul sinele mi-au intrat în picioare. Eu eram aproape ca nu stiam de mine. De durere. Am cazut pe drum. Si vine rusul, stia putin nemteste, era evreu. Zicea ca nu am nimic. Si m-a luat si m-a dus în lagar înauntru, era unul de la Ionel. El era ortoped acasa. Piciorul nu era rupt complet, numai osul era crapat. Mi-a pus o atela de lemn sa tina piciorul. Dar aveam durere. Am stat vreo 2-3 luni bolnav în lagar. La doua zile ma pansa, din lemn niste fâsii asa subtiri, în stânga si în dreapta si cu pansamentul a învelit piciorul. De plictiseala am vazut la unul din Ceahova, Tremser, tatal lui era prefect atunci, si avea un alfabet rusesc. Eu ca copil m-a interesat si am luat legatura cu baiatul si am zis sa îmi dea sa învat literele rusesti, sa citesc si sa scriu. Am avut un caiet pe care l-am luat de acasa pentru scris scrisorile. Si asa am învatat limba ruseasca, sa scriu fiindca eram tânar si învatam foarte usor.
Cu fratele si tatal meu am ramas împreuna. Era o pravalie bombardata în timpul razboiului dupa aceea refacuta ca dormitor, dar fara acoperis si numai cu planseu. A plouat înauntru. Dormeam împreuna cu ei. Cine avea cârpe de acasa o plapuma o perna punea si dormea acolo.
În general pot sa spun ca rusii sunt mai buni la suflet ca orice alta natiune. Asta pot sa spun. De exemplu, cum am fost noi la constructii. Ce era acolo? Scândura si atâta tot pâna ai scos molozul. Dar noi am aflat ca daca te duceai cu un brat de lemn la oricine daca a avut de mâncare ti-a dat. Cu lemnul din constructii ne descurcam, luam la schimb ceva de mâncare. Daca era seara, întuneric, stateai la masa si ajungeai cu lemne, vorbeai: „ce vrei sa-ti dau?“ Daca am învatat mai repede ruseste, am ajuns la sfârsit, înainte de a pleca acasa, am ajuns la colhoz afara. Era ultimul an deja.
Ne-au scos afara, eram vreo 40 de insi, la colhoz, ca sa adunam recolta ca era în octombrie. Trebuia scos cartoful. Era într-o duminica. Cartofi am scos afara, au mers cu tractorul si noi am mers în spate, am facut gramada si dupa aia i-am acoperit cu paie si cu pamânt pentru iarna ca sa nu înghete. Am ajuns în ’49, chiar la Craciun, vreo 6-8 care am lucrat împreuna: diseara mergem la furat cartofi. Îi acoperisem din timp si stiam unde sunt. Ne-am vorbit: „tu iei un târnacop, tu iei o ranga“. Pamântul era înghetat si trebuia sa deschizi ca sa ajungi la „marfa“. Am avut o sacosa, de vreo 15-16 kile, am bagat înauntru si dupa aia ne-am întors înapoi. Dar nimeni nu s-a mai gândit sa mai acopere. Cartofii au înghetat. Ne-au adunat si ne-au pus la treieris în octombrie. Cu batoze. Am facut gramezi afara pe câmp, acoperite cu paie si cu prelate, pentru grâu. Când a plouat, grâul s-a stricat. Si noi am întrebat ce facem acum? Iar rusii au spus: „Nu-i nimic, facem votca!“ Acesta a fost norocul meu atunci, ofiterul rus care ne-a dus afara pe câmp ne-a platit atunci, la un rusnac care a fost, tot brigadier, avea batoza, avea alte agregate. Noi trebuia sa muncim acolo. Si a întrebat: „cine stie sa scrie si sa vorbeasca ruseste?“ Si eu m-am pus eu stiu. Si m-au facut brigadier. Norocul meu a fost ca am prins imediat limba lor. Si aici sunt niste surori care au venit din Rusia si vorbesc cu ele.
Scrisoare am primit în fiecare luna. Dar mult mai târziu, nu în primul an. În lagar difuzorul era important. La 6 dimineata, era ora exacta. Pe stâlp, în curte. Ne vorbea despre Stalin. Offf, Gott! (O, Doamne!, n.a.)
Noi am lucrat la constructii dar nu câstigam atâta cât facea mâncarea noastra. Au trecut 2-3 ani pâna când am primit o leafa. Si nu am primit mâncare. Si am vorbit seara, am hotarât ca cine merge la lucru sa porneasca de dimineata la lucru, seara vine la proces. Daca a spus cineva ceva. Se aplica o bataie. „Cine a furat pâine?“ „Eu nu am vazut decât ca mesteca. Adica nu am vazut ca fura pita, numai ca îi se misca gura“. Furase pâine. Dar pâinea era lipicioasa, nu era din faina de grâu, din orz, ovaz, cu spice, cu tot. Daca o taiai se lipea de cutit.
Când am ajuns brigadier la colhoz trebuia sa organizez oamenii dimineata. Venea rusul si spunea „ai 30 de oameni acolo: 7-8 la treierat, la adunatul florii soarelui“. Floarea soarelui, când e copt, unde-i frunza, e mai grea si cu timpul, cu vântul se apleaca în jos. Si au încercat sa o recolteze. Si când cadeau bobe pe jos, puneam femeile din sat sa le adune si strângea totul gramada. Erau niste plante care se agatau de haine si femeile se plângeau ca le rup hainele.
De la colhoz, ne-au dus înapoi. Se vorbea deja erau zvonuri. Cu câteva zile înainte, ne-au adunat în lagar si ne-au spus sa ne pregatim pentru plecarea acasa. Nu ne-au dat alte haine. Eu am ajuns acasa cu pufoaica. Eram plini de paduchi, si noi, si hainele noastre. Se strângeau la subsuoara. Nu a fost unul care sa nu aiba paduchi. Cine zice ca n-a avut, minte. La noi la barbati a fost cum a fost, ca ne-am tuns. Dar au fost si femei care s-au tuns. Care nu au putut suporta. Mâncarea era foarte proasta. Dar nu stiu câte kile am avut acolo, ca nu aveam cântar. Nu îmi aduc aminte daca m-am cântarit vreodata, acolo. Slabut eram, ce mai!
Tata a murit acolo în 1947. În februarie, 28, a murit tata. Fratele si tata lucrau la descarcat vagoane, eram într-o fabrica de caramida de samot, pentru cuptoare de turnat. La încarcat si descarcat, la munca grea! Tata a murit, fratele meu a venit în martie sau în aprilie a fost trecut în transport pentru acasa, dar în loc sa vina acasa a fost trimis în Germania. Pe noi ne-au dus înapoi din Konstantinovka, ultima data. Fratele a ramas în Germania. A venit în ’47, a încercat de 2-3 ori sa vina acasa, dar austriecii l-au returnat, fiindca trecea granita individual si le era teama sa nu ramâna la ei. Dupa 2 ani de zile s-a pregatit un transport în Canada. Si acolo a ramas pâna când, acum vreo trei ani, a murit. A facut cunostinta cu o fata aici în Germania, din Iugoslavia, dar tot nemtoaica care a fost si ea deportata. La început a fost o lege în România ca nu puteai sa vii acasa, daca locuiai în strainatate. Sa stai în hotel, sa manânci la restaurant.
Nu ne-am dus la lucru, trei sau patru zile. Dar rusii si-au facut gânduri. Ma mir ca în timpul lui Stalin se putea asa ceva, ca noi nu am mai vrut sa muncim în acele zile. Un fel de greva. Eu ma mir si-acum. Ne-am mirat fiindca am scapat fara pedeapsa. Unui dintre noi a sarit gardul de la fabrica ca sa ia niste grâu, au macinat si facea cu apa cu sare pe cuptor sau în plita, un fel de placinta.
Dupa el s-a închis lagarul
Am iesit ultimul din lagar. Pot sa zic ca chiar ultimul. De ce? Fiindca în dormitor am uitat un termometru. Când esti bolnav, ai temperatura, îl folosesti. Si stiam ca-l aveam în buzunar, în salopeta. Si l-am uitat si m-am dus înapoi. Aia plecau deja. Si atunci, când am iesit la poarta, m-au controlat si mi-au luat termometrul. Am ramas fara el. O fata avea niste poze, le-a adus de acasa cu armata SS, cum a avut ea un prieten dragut. Eu n-am stiut ce-mi da ea. Aveam o pufoaica mare si l-am ascuns înauntru. În lagar, la plecare, treceai prin comisii ca sa nu duci acasa ceva nepermis. Ai, ai… Und… Când mi-a arata ea ce-a adus am ramas tablou, poze de la SS. Daca ma cauta si ma gasea cu ele eram … kaput. Ramâneam acolo. Altii au uitat gamela, ca fiecare avea gamela lui. Si eu mi-am uitat gamela. Fara creier…
Am intrat în Sighet, în Maramures. Când am facut armata, acolo am facut, la lucru, înca 3 ani si sase luni. Pâna la 26 de ani. Dupa aia m-am casatorit, am cunoscut pe sotia. Când am venit înapoi tot în vagon am fost cu unchiul meu, fratele lui tata. Când am ajuns la Timisoara, am avut bilet dat pentru acasa, ne-au preluat, am primit fiecare bilet. Românii ne-au împartit si ne-au zis unde sa te prezinti pentru lucru. Eu am fost repartizat la Timisoara, Igot, care era o întreprindere comunala. Dar nu m-am dus la Igot. M-am dus la Sighet, unde aveam o cunostinta veche care lucra în constructii. Si m-a prezentat si am lucrat acolo la o instalatie, la o cladire noua. Si am ramas instalator.
Vinovati pentru deportarea noastra sunt, în ordine: Hitler, primul. Însa, al doilea, notarul nostru din comuna, din primarie, si secretarul, astia sunt de vina. Care ne-au pus, desi eram prea tânar. Noi nu trebuia sa fim dusi. Numai pâna la 18 ani. Aveam 16 ani jumatate, eram copil.

A consemnat Florin-Razvan Mihai

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper