Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati în URSS (XXI)

Un articol de ***

Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS”, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.

În mina, la o adâncime de 320 de metri

KATHARINA GILLICH,
nascuta SEIDL

Am fost deportata în ianuarie 1945. Toata actiunea a început în 15 ianuarie 1945. Tatal meu era în armata româna. La Jandarmerie. Când s-a auzit ca au început ridicarile de persoane, mama si bunicii mei traiau în Frumuseni. Eu m-am ascuns în locuinta bunicii. Atunci au aparut doua persoane, un soldat român însotit de o persoana care locuia în Frumuseni, care stia limba germana si cunostea situatia la fata locului, care au cerut ridicarea mea. Si au spus ca daca nu se rezolva problema, o vor ridica pe mama. Eu am auzit discutia din ascunzis, am aparut si am fost ridicata. Am fost anuntati sa pregatim mâncare pentru 14 zile, ca vom fi deportati în Uniunea Sovietica. Dar nu stiam ca vom sta cinci ani acolo. Întreaga comuna a fost încercuita de soldati, pentru ca nimeni sa nu fuga.
Nu aveam nici un bagaj. Bunica s-a deplasat la mama, au luat o valiza si lucruri necesare pe care le-au împachetat, îmbracaminte si ceva de mâncare. Aceasta valiza a fost dusa la caminul cultural din Frumuseni.
Din familia mea nu a mai fost nimeni deportat. Eu nu eram casatorita.
În jurul orei 10 dimineata, am fost transportati la un loc de colectare unde am stat pâna în jurul orei 15. Dupa care am fost transportati cu carute cu cai în comuna Fântânele, un sat românesc. Am stat pâna seara când, în jurul orei 22, am fost dusi la Sânnicolaul Mic, aproape de Arad. Am petrecut noaptea într-un depou, unitate militara, cazarma, nu stiu exact ce era, unde am dormit pe paie. În ziua urmatoare, în 16 ianuarie, în jurul orei 16, am fost bagati în vagoane pentru transportul vitelor si pe la 18 a pornit trenul.
Calatoria a durat în total 2 saptamâni. Am ajuns la destinatie în 1 februarie 1945. A durat atât de mult pentru faptul ca nu am calatorit tot timpul. Stateam doua zile într-un loc, dupa care trenul se punea din nou în miscare. Poate din cauza liniilor libere, nu stiu din ce motiv. Ne-am deplasat pâna la granita dintre România si Uniunea Sovietica. Acolo am fost trecuti în alte vagoane. Cred ca am fost la Iasi, dar nu sunt sigura. Si am continuat calatoria.
Am stat pe scânduri, ne-am bucurat când trenul s-a oprit si am putut sa ne aprovizionam cu apa. Asta a fost o mare problema având în vedere ca am avut asupra noastra alimentele provenite din taierea porcilor. Erau sarate, sunca, clisa. Si am suferit de sete. Si când trenul stationa, ni se permitea sa ne aprovizionam cu apa. În rest, dormeam.
Tatal meu a fost la Jandarmerie, în Aradul Nou. Era într-o situatie privilegiata si a avut posibilitatea ca, la plecare, sa îmi dea o pâine mare, rotunda, si un bidon de 5 litri de lapte. Când laptele s-a terminat, am folosit recipientul pentru apa.
Transportul acesta a fost separat pentru femei si pentru barbati. În vagoane erau niste scânduri si pe ele am stat îngramaditi. Îi cunosteam pe toti cei cu care am mers, erau din Frumuseni. În total erau 60 de vagoane. Si au fost patru asemenea transporturi. Si toti din vagonul meu erau consateni.
În vagoane erau un fel de sobe, cu care faceam ceva caldura, dar vagoanele erau pline de gauri si se pierdea caldura. Aveam stiuleti de porumb ca sa bagam în foc. Dar nu a avut mare influenta aceasta caldura. Putin ne-am putut încalzi totusi. Situatia s-a îmbunatatit într-o oarecare masura pe teritoriul Uniunii Sovietice, vagoanele erau mai bune.
Am ajuns în Regiunea Stalino, la Ciulkovka. La sosire, foarte multi dintre consateni erau bolnavi, suferinzi de diaree din cauza apei pe care au consumat-o. Dar eu nu am fost bolnava, niciodata, în Rusia, în toti cei 5 ani. Eram si tânara. Dar mi-era foarte frica, si frig, era zapada mare. Era si teama de necunoscut.
Am fost dusi în lagar, am primit un fel de material din care ne-am facut saltele pe care l-am cusut si de pe câmp am luat paie cu care am umplut saltelele. Erau doua rânduri de paturi, suprapuse. De acasa aveam paturi, cu care ne-am acoperit, si haine. Era un dormitor mare. În jur de 100, poate si mai multe persoane au fost în încapere. O problema neplacuta au fost insectele, paduchii si plosnitele. Si noaptea am dormit cu lumina aprinsa din cauza plosnitelor. Dar nu am avut nici un succes. Nu puteam sa dormim.
Se lucra neîncetat
Sarcina noastra era sa lucram în minele de carbuni. Lucram neîncetat, dar aveam dreptul la o zi libera. Nu neaparat duminica. Am fost întrebata daca doresc sa lucrez în subteran sau la suprafata. Mi s-a spus ca, daca lucrez sub pamânt, este mai cald, sunt conditii mai bune. Eu, împreuna cu alte 10 persoane mai tinere, am hotarât sa lucram în subteran. Pe parcursul timpului am ajuns la o adâncime de 320 de metri. Initial, munceam la 70 de metri. Lucram în trei schimburi. Pâna la o anumita adâncime, carbunii erau preluati din vagonete într-un lift. Cele care veneau de sus, erau goale si trimise jos, la adâncime.
Locul de munca se numea tvisenia, în limba rusa. Iar minele erau numerotate: mina numarul 1, mina numarul 2, etc. Erau, în total, 4 puturi. În trei dintre ele, conditiile erau foarte rele, cu mare umezeala jos. Din aceasta cauza, oamenii au fost uzi si au înghetat hainele pe ei, când ieseau la suprafata. La început, am lucrat în unul dintre aceste puturi. Dar dupa o anumita perioada am lucrat în putul al patrulea, unde era mai bine. Eram obisnuita sa lucrez, dar niciodata într-o mina. Nici nu vazusem vreodata. Pentru prima data am vazut o mina acolo, în Uniunea Sovietica.
A trebuit sa ma adaptez la conditiile de-acolo. N-aveam de ales. Timp de un an de zile, nu am avut posibilitatea sa comunic cu cei de-acasa. Ei nu stiau unde sunt, daca mai traiesc. Apoi mi s-a oferit posibilitatea sa scriu, erau carti postale duble. Aveam voie sa scriu pe o parte 25 de cuvinte. Aceasta carte postala a ajuns la destinatie. Pe cealalta parte, mama mea a avut posibilitatea sa raspunda, tot de 25 de cuvinte maxim.
Exista concurenta între puturi. Nu din partea deportatilor, ci din partea responsabililor rusi. Fiecare vroia sa demonstreze ca era mai productiv. Nu vreau sa ma laud, dar am fost foarte harnica. Si azi, la 88 de ani, sunt. Muncesc si acum, mai ales în gradina mea, unde am multe flori. S-au petrecut multe accidente acolo. Unele mortale. Dar eu nu am fost afectata. Au fost adunati din multe localitati banatene. Aceste conditii de munca erau catastrofale. Dar în putul 4 erau mai bune. Timp de un an de zile am lucrat numai în schimburi de noapte. Am încercat sa ma întorc la primul loc de munca, dar un nacealnic nu a fost de acord. Desi nu am fost bolnava, am fost extenuata si slabita, din cauza acestei munci istovitoare.
Mâncarea a fost sub orice critica. O supa, o zeama lunga, de multe ori de varza, cu un fel de arpacas. Pâine putina. Cei care au lucrat în subteran au primit pe zi, un kilogram jumatate de pâine. Ceea ce a fost cât de cât bine. Dar era umeda.
La început nu am primit bani pentru munca prestata. Dupa un timp, nu mai stiu exact din ce moment, am primit bani. Era un salariu diferentiat în functie de munca, în subteran se platea mai bine. Cu acest salariu trebuia sa platim mâncarea. Datorita muncii am avut bani care mi-au ramas. Dar altora nu le ajungeau si se împrumutau. Am avut posibilitatea sa ne completam alimentele cumparând de la acest mic bazar care era în interiorul lagarului sau de la piata care se afla în apropierea lagarului. Dar ca sa ajungi în piata trebuia sa ai acordul nacealnicului. Ne însoteau responsabili din lagar, când ieseam. Asta la început.
Aveam îmbracaminte curata înainte sa intram în schimb, în mina. Am primit îmbracaminte de lucru si la sfârsitul schimbului, ne luam hainele înapoi. Când se termina ziua de munca eram foarte murdari. Faceam baie în baia comuna si ne schimbam hainele. Pe parcurs, lucrurile n-au mai fost atât de restrictive. Puteam sa ne deplasam în afara lagarului, sa ne cumparam câte ceva.
Îmi vine foarte greu sa explic cum se desfasura munca. Fiecare activitatea avea o denumire.
16 ore în subteran
Experienta cu rusii a fost relativ buna. Cu cei cu care am muncit, dar si în afara, m-am înteles bine. Am avut contact cu oameni din localitate. Am cumparat lapte de la oameni din comuna. Experienta a fost în mare parte pozitiva. A fost bine atâta vreme cât ai putut sa muncesti. Problematic a fost când oamenii s-au îmbolnavit si nu mai puteau munci. Probleme n-au creat rusii, ci oameni din propria comunitate carora li s-a acordat o anumita raspundere. Acestia s-au comportat rau! Uneori trebuia sa stau 16 ore în subteran sa lucrez, când n-am avut schimb. Si nu am putut sa manânc ceva.
Munca a avut un anumit sens. Rusii au fost nevoiti sa procedeze astfel, nu aveau oameni, aveau nevoie de carbuni.
Un an si jumatate situatia a fost mai buna, am putut sa facem singure de mâncare, am putut sa ne aprovizionam într-o oarecare masura. Am cumparat îmbracaminte si încaltaminte. Acolo mi-am cunoscut viitorul sot, în ultimul an de deportare. Pe sotul meu nu-l cunosteam dinainte. Era cu trei ani mai tânar. Si el provenea dintr-o comuna din România.
Tatal meu a fost si el deportat, cu ultimul transport. S-a gasit asupra lui o fotografie care îl prezenta ca jandarm. Cei de acolo au crezut ca a facut parte din elita militara a României si a ajuns într-un lagar de prizonieri de razboi. El s-a întors abia în 1956 din Rusia, dupa ce a fost condamnat la 25 de ani de munca silnica.
Existau mereu zvonuri ca putem merge acasa. În toamna anului 1949 ni s-a spus ca plecam acasa si ca vom lucra pâna pe 1 octombrie. Dupa care se va organiza transportul acasa. Asa s-a si întâmplat. Din 1 octombrie timp de 2 saptamâni nu s-a mai muncit. Si pe 16 octombrie s-a pornit transportul spre casa. Nu am platit transportul spre casa.
Am fost toti obligati sa parasim teritoriul Uniunii Sovietice. În prealabil, am fost întrebati daca vrem sa ne întoarcem în România sau daca vrem sa ne stabilim în Germania. Si asa s-a întâmplat ca unii sa ramâna în Germania. În total, la sfârsit, au fost 4 transporturi dintre care doua spre Germania. Când au ajuns acolo, au fost trimisi în zona de ocupatie sovietica. Au lucrat acolo. Unii au ramas, altii s-au întors în România, altii au plecat în partea vestica.
În octombrie 1949, la Sighet, am fost despartita de viitorul meu sot. Pe 25, am ajuns la Frumuseni si, de ziua mea, în 28 octombrie, a ajuns si logodnicul meu. Dar datorita faptului ca tatal meu era deportat în Rusia, am asteptat un timp pâna m-am casatorit, în ianuarie 1950.
„Vina este a partii române“
Presupun ca familiile au fost înstiintate în prealabil. Dar nu stiu exact cum au decurs lucrurile. Dar ma asteptau. Au fost foarte bucuroase mama si bunica când ne-am revazut dupa atâtia ani. Pâna la Sighet, transportul a fost tot în vagoane de animale, dar nu mai eram supravegheati. Eram liberi. De la Sighet am ajuns la Baia Mare de unde ne-a preluat „Crucea Rosie” si, tot cu trenul, am ajuns la domiciliu.
Nu am auzit de cazuri de sterilizare care sa se fi petrecut în lagar. Mie nu mi s-a întâmplat nimic, nici de la alte femei nu am auzit asa ceva. Dar au fost cazuri în care menstruatia s-a stopat. Dar nu stiu care a fost cauza. Când aveau perioada de menstruatie, femeile aveau doua zile libere. Atitudinea medicilor si a celor responsabili pe linie militara a fost buna în aceste situatii. Foarte dur s-au comportat ofiterii politici care ne luau la interogatorii, uneori bateau ca sa afle diverse lucruri de la deportati, chiar acolo în lagar. Sa afle informatii despre alti deportati, sa se denunte.
În România, când m-am întors, fiind zona rurala, am putut lucra în agricultura, la IAS sau la CAP. În 1950, am nascut un fiu, deci a durat o perioada pâna am lucrat. Timp de 20 de ani am lucrat în cadrul unei tesatorii de cosuri de nuiele, în Frumuseni. Erau 500 de angajati. Si mi s-au recunoscut înca din perioada comunista cei 5 ani de munca în Uniunea Sovietica, care s-au adaugat la vechime, în cartea de munca. În 1985, am emigrat în Germania. Nu mi s-a interzis sa vorbesc despre perioada petrecuta în Rusia. Dar în familie, cu prietenii, se putea vorbi.
Vina este a partii române. Uniunea Sovietica a cerut României un contingent pentru munca de reconstructie, iar partea româna nu i-a dat pe propriii conationali, ci pe minoritarii germani.

A consemnat Florin-Razvan Mihai

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper