Literatura fata cu ideologia extremei drepte

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Mirela Ioana Lazar, Literatura ca arma ideologica. „Romanul angajat“ românesc si spaniol în anii tulburi ai fascismului si doua studii de caz: Mircea Eliade si Camilo José Cela, Cluj-Napoca, Editura Casa Cartii de Stiinta, 2013

 

Hispanista Mirela Ioana Lazar a publicat la Editura Casa Cartii de Stiinta din Cluj-Napoca volumul intitulat „Literatura ca arma ideologica“, o vasta lucrare de doctorat convertita într-o carte, ca si „Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologica“, eclatantul debut editorial al criticului si istoricului literar Mihai Iovanel. Subscriu aici la observatia lui Ion Simut privind o tendinta simptomatica, favorabila monografismului ideologic, preocuparii si efortului de integrare a unui scriitor sau altul „într-o dezbatere ideologica semnificativa pentru epoca si pentru personalitatile implicate“. Un eseu monografic este „Estetica lui Norman Manea“ de Claudiu Turcus. „Literatura ca arma ideologica“ e si o monografie. De la bun început tin sa remarc un fapt ce mi se pare foarte important, mai ales în cazul unor carti de acest gen al caror stil este pândit de ariditate; si anume ca lucrarea Mirelei Ioana Lazar, înainte de toate una de istorie si literatura comparata, este bine scrisa. Stilul, pe alocuri eseistic, confera lecturii o atractivitate pe masura interesului firesc suscitat de o asemenea tema pe cât de complexa, pe atât de incitanta. Cu o mare densitate de date, informatii, idei, concepte, conexiuni, textul lucrarii-teza de doctorat, trecut între copertile unei carti destinate, cel putin teoretic, unui public ceva mai larg decât unui cerc restrâns de specialisti, mai putea fi totusi ameliorat. Desi autoarea a structurat-o, din motive de sistematizare, în trei „parti“, volumul are, în fond, doua mari sectiuni, de altfel anuntate în tot atâtea subtitluri. Prima priveste „«Romanul angajat» românesc si spaniol în anii tulburi ai fascismului“; cealalta cuprinde doua studii de caz: Mircea Eliade si Camilo José Cela. Este vorba de o vasta lucrare pluridisciplinara – cum o caracterizeaza Ion Vartic – „din mai multe directii documentata (cu bibliografie istorica, politica, filosofica, sociologica, literara etc.), în care informatiile despre extrema dreapta spaniola si despre literatura falangista sunt o importanta premiera pentru cultura româneasca“. Cât priveste studiile de caz, posibilul lector s-ar putea întreba: de ce Mircea Eliade si Camilo José Cela?! Mi se pare ca un raspuns edificator îl da acelasi învatat critic, istoric literar si istoric al culturii: opera celor doi scriitori, desi implicati în extrema dreapta, „nu este aservita unor «comandamente ideologice»“. Autoarea – apreciaza Ion Vartic – „aduce o noutate absoluta pentru cultura româna prin contributia sa la acoperirea unei lacune bibliografice privitoare la relatia literaturii cu istoria si ideologia în opera prozatorului spaniol“. Dar sa ne întoarcem. În partea întâi a cartii, cercetatoarea, care preda limba spaniola si literaturile spaniola si hispano-americana la Universitatea „Babes-Bolyai“din Cluj, reconstituie si analizeaza o perioada în care s-a produs ascensiunea extremei drepte în Europa (deceniul al patrulea al secolului trecut), capitole distincte consacrându-li-se legionarismului românesc si falangismului spaniol – „doua fete ale fascismului european“. Autoarea contextualizeaza si identifica pe baza unei documentari riguroase factorii favorizanti în procesul nasterii, cresterii si descresterii miscarilor de extrema dreapta, rolul unor intelectuali de prim plan în acest proces determinat de cauze multiple, inclusiv al unor mari scriitori, dar, fireste, în primul rând al unor lideri charismatici si chiar mai mult decât atât, precum, în România, Corneliu Zelea Codreanu, iar în Spania – Primo de Rivera. Sunt valorificate documente, studii, diverse marturii menite sa contureze o imagine reala, sine ira et studio, a ceea ce s-a petrecut si cum s-a petrecut cu adevarat. De pilda, între altele, autoarea face referire la o cunoscuta lucrare a lui Nicolas Nagy-Talavera, istoric maghiar de origine evreiasca din Transilvania: „Fascismul în Ungaria si România“, în care este evocat momentul când istoricul l-a vazut pe Codreanu venit în satul natal în campanie electorala, autoritatile interzicându-i însa sa vorbeasca, sa faca propaganda. Într-o atmosfera de apasatoare emotie pentru cetatenii români si evrei din localitatea respectiva, un Corneliu Zelea Codreanu mut descinde de pe un cal alb spulberându-le dintr-odata spaimele, sentimentele negre. Nagy-Talavera îsi amintea, dupa mai bine de 25 de ani de la momentul evocat, ca „barbatul chipes, smead, înalt, îmbracat într-un costum alb, românesc“ avea o aura de magie: „N-am putut vedea nimic monstruos sau rau în el. Ba chiar dimpotriva. Zâmbetul sau copilaros, sincer, radia asupra multimii celor saraci si parea sa fie una cu multimea si, totodata, în mod misterios departe de ea. Charisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forta stranie emanata de acest om. Poate el apartinea pur si simplu padurilor, muntilor si furtunilor de pe culmile Carpatilor… Si astfel statea în mijlocul multimii în tacere. Nu era nevoie sa vorbeasca… De mai mult de un sfert de veac n-am uitat niciodata întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu“. Am reprodus acest citat pentru a sublinia, daca mai era nevoie, o idee exprimata si de Mirela Ioana Lazar care stabileste similitudinile, dar si deosebirile esentiale dintre legionarismul autohton si falangismul spaniol. Una dintre similitudini priveste destinele, nu doar politice, ale liderilor celor doua miscari: Codreanu (n. 1899) si Primo de Rivera (n. 1903), ambii ucisi în închisoare în 1938 si, respectiv, 1936. Fouché spusese ceva ce ar trebui sa fie deviza oricarei puteri: mai grava decât o crima politica este o greseala politica. Guvernele, autoritatile, cum reaminteste si autoarea, comit, nu o data, greseli politice care pot avea consecinte devastatoare, precum a fost si lichidarea fizica a celor doi, ideologia si actiunile lor capatând astfel „o noua dimensiune mitica“, iar ei o aura de martiri, de eroi mitici. Autoarea are dreptate sa afirme ca istoria Falangei si a Legiunii ar fi fost alta daca liderii lor n-ar fi fost ucisi „dar nu stim daca istoria Spaniei si cea a României ar fi fost mai senine. Cert este ca ei aveau multe în comun: au fost initiatorii miscarilor fasciste din cele doua tari, creatori, fiecare, ai unei «scoli» a virtutilor morale în sens fascist si sustinatori orgoliosi ai unei ideologii pe care o considerau originala chiar daca amândoi au acceptat sa participe la conferinta Internationalei fasciste de la Montreux, în ianuarie 1935 –, ei au lasat urme niciodata sterse în biografia si memoria celor care i-au urmat pe acest drum, marcând în acelasi timp, indelebil, evolutia istoriei nationale“. Consemnez si o foarte importanta deosebire între legionarismul românesc si falangismul spaniol, relevata de Mirela Ioana Lazar. Falangismului, dincolo de „ura fata de evrei rezultata din asocierea lor cu bolsevismul“, nu îi este caracteristic antisemitismul, în timp ce pentru legionarism antisemitismul era „componenta fundamentala, pe lânga ortodoxism“. Explicatia: „Spania «rezolvase» chestiunea înca de la începutul secolului al XVI-lea“.
Luând în considerare si contributiile altor autori care au abordat din diverse perspective istoria si problematica extremei drepte, precum si traiectoria unor reprezentanti de frunte si ideologi ai ei, Marta Petreu de exemplu, autoarea reconstituie climatul spiritual si ideologic în care multi intelectuali din generatia tânara – faimoasa generatie ’27, cu al sau lider de necontestat Mircea Eliade – au fost stimulati de un anumit aer al epocii si au fost atrasi de extrema dreapta, unii simpatizând cu Garda de Fier, al carei corespondent în Spania a fost Falanga – „singurul partid important apartinând dreptei fasciste“ cooptat la putere în epoca dictaturii franchiste si având „o longevitate politica iesita din comun care face ca destinul sau sa se distinga de al celorlalte“ – , altii înregimentându-se si militând în cadrul ei. 1933 este anul convertirilor „în masa“, cu expresia autoarei, ale tinerilor intelectuali români. Cel care deschide, asa-zicând, coloana, în 1932, este criterionistul Mihail Polihroniade. Dar – subliniaza Mirela Ioana Lazar – „Cazurile cele mai semnificative de adeziune la ideologia legionara sunt Eliade, Cioran si Noica, considerati ulterior vârfuri ale culturii române. Îndârjit apolitici initial, ei se simt atrasi, mai târziu, în momente diferite si din motive diferite, la miscarea legionara, în care fiecare poate gasi macar o latura afina personalitatii sale. Astfel, îl vedem pe Eliade – autohtonist si «mistic» si revoltat contra «batrânilor» ce dominau câmpul politic si cultural, pe Cioran – disperat de lipsa de altitudine valorica si de grandoare a culturii române, dar si admirator fanatic al revolutiei si al radicalismului leninist, ca si al dictaturii avansând glorioasa în pas de mars, asa cum o vazuse în Germania hitlerista, fara vreo componenta mistica si organicista, ci pledând pentru sincronizarea cu Apusul; pe Noica – preocupat de substanta profunda a românismului si, punctual, tulburat si revoltat de uciderea «Capitanului»“.
Tinând mereu aproape de firul tematic al cartii sale, Mirela Ioana Lazar observa – iar aici putem remarca o alta deosebire între Falanga spaniola si Miscarea Legionara din România – ca prima este „singura care a dat, si înca din abundenta, o expresie artistica unei ideologii, multi dintre fondatorii, membrii marcanti si adeptii ei fiind scriitori si jurnalisti“. (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper