LAVINIA BETEA: “Cei ce n-au suferit se erijeaza, in numele suferintei altora, in justitiari“

Un articol de ANGELA MARTIN

 Dintre toate ipostazele, in care ne-o prezinta intensa ei biografie – de profesoara, de doctor in psihologie, de manager, de poeta, de „corespondent de front” in Iugoslavia si Transnistria, de decan al unei facultatii de stiinte politice – definitorii, pentru Lavinia Betea, imi par doua: aceea de cercetatoare neobosita a istoriei noastre recente si de jurnalista. Pentru cea dintai o recomanda insesi titlurile cartilor eisale: Sfarsitul libertatii (1993), Maurer si lumea de ieri. Marturii despre stalinizarea Romaniei (1995), Alexandru Barladeanu despre Dej, Ceausescu, Iliescu  (1997), Corneliu Manescu in dialog cu Lavinia Betea. Convorbiri neterminate (2001), Lucretiu Patrascanu – moartea unui lider comunist (2001, Premiul pentru istorie al Academiei Romane, 2003), Psihologie politica. Individ, lider, multime in regimul comunist (2001)., Convorbiri cu Ioana Beridei “Am facut Jilava in pantofi de vara” (2006), Barbati si femei. Intalniri cu Serge Moscovici (2007) etc. Pentru cea  de a doua, o confirma calitatea de editorialista si de sefa a sectiei de Istorie recenta la cotidianul Jurnalul National.

 

 

A.M.: Doamna Lavinia Betea, sunteti absolventa de Filozofie-Istorie a  Universitatii „Babes-Bolyai“ din Cluj-Napoca, dar ati facut un doctorat in Psihologie. In prezent, la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti predati psihologia sociala si psihologia politica. Titlurile pe care le-ati publicat pana acum dovedesc insa ca va preocupa in continuare istoria. De ce ati optat pentru aceste doua discipline?

L.B.: Voi incepe prin a va dezamagi, probabil. N-am simtit in tineretea mea vreo aplecare spre istorie. M-a fascinat insa ca obiect al cunoasterii omul. Imi amintesc un vers care mi-a ramas gravat in memorie – asa cum doar in adolescenta se intampla – din Antigona lui Sofocle: „In lume-s multe mari minuni, mai mari ca omul insa nu-s“… Adevarul acesta, enuntat in urma cu doua milenii si jumatate, este si astazi valabil. Il citez pe Sofocle la inceputul fiecarui ciclu din munca de profesor de psihologie. Cei din generatia mea n-au putut sa „se faca“, insa, psihologi. Amanuntul nu mai e doar biografic, ci un detaliu de o anume semnificatie in intelegerea relatiilor intelectualului cu puterea din trecutul apropiat. In 1976 au fost desfiintate facultatile de Psihologie, Sociologie, Pedagogie, Istorie si filozofie si reduse la doua specializari: filozofie-istorie si istorie-filozofie. Fiintau in trei centre universitare – Bucuresti, Cluj si Iasi – si au avut, pana la caderea regimului, promotii de nivel national de cate o suta de absolventi. Aveam aceeasi destinatie finala – profesori de liceu sau gimnaziu la tara sau in orasele mici (cele mari fiind declarate „inchise“!), care predau, cum se spunea atunci, toate disciplinele cu profil socio-politic.

 

A.M.: Cum au devenit, psihologia si sociologia, „subversive“?

 L. B.: Ca stiinte care reclamau relationarea teoriei de specialitate cu cercetarea de teren ori cercetarea experimentala „se sustrageau“, ca sa zic asa, dogmei ideologice. Nu puteai sa faci psihologie incropind niste colectii de citate admise politic dupa „metoda socialismului stiintific“. Intelectualul avea, de altfel, menirea sa descrie „realitatea dorita“ politic, substituind-o celei perceptive. O practica temeinic inradacinata, dupa cum constatati citind ziare, reviste si carti recent editate. „Policalificarea“ anterioara a devenit insa, dupa schimbarile din 1989, un avantaj. In textura disciplinelor universitare (toti anii facusem, bunaoara, patru ore de istorie a filozofiei, opt ore de istorie pe saptamana, multa economie, logica, statistica), omul era elementul structural. Pe aceasta schema fundamentala am luat-o, as zice, de la capat. Fara un proiect care sa tinteasca altceva decat dorinta de cunoastere am reinceput sa studiez. Asa cum as fi dorit si n-ar fi fost cu putinta inainte de ‘89.

 

A.M.: Si cum ati reinceput sa studiati?

L. B.:Cautand raspunsuri la intrebarile care vin din realitatea inconjuratoare, utilizand liber informatia din domeniu si metodologia de specialitate, publicand fara cenzura. N-am avut un program in scopul unor performante profesionale. Am ajuns oarecum intamplator si la algoritmul consacrat al cercetarii stiintifice. Primele ipoteze si obiective de lucru le datorez gazetariei. Ca jurnalist la Arad, am venit in contact cu primele  „necunoscute“ ale trecutului – supravietuitori ai  represiunilor etapei staliniste. Apoi, ca „gazetar de front“, cu efectele unor reprezentari formate de ideologia nationalist-comunista – conflictele interetnice din fosta Iugoslavie si din Transnistria. Ca ziarist acreditat in Parlamentul de la Bucuresti si in cel de la Chisinau, am cunoscut, „in priza directa“, „noua clasa politica“. Tot datorita deprinderilor gazetaresti am intervievat fosti lideri comunisti. Ce s-a intamplat cu noi si cu ce efecte in aproape jumatate de secol de regim care-si propusese crearea unui „om nou“? – a fost si este intrebarea la care incerc insa sa raspund. Dar cum intr-o cercetare psihosociologica se impune contextualizarea, am ajuns la aceste „sapaturi“ in istoria recenta.

 

A.M.: Ar fi bine sa precizati pentru cititorii nostri, cand incepe, de fapt, istoria recenta? Se interfereaza ea cu prezentul sau este doar influentata de prezent?

 L.B.: Ca in orice domeniu al socio-umanului sunt mai multe teorii pentru periodizarea istoriei. Insusi termenul de istorie recenta suscita controverse. Uzual, la noi, inceputul istoriei recente este considerat ca fiind finele celui de-al doilea razboi mondial, schimbarile fiind coroborate cu trasaturile si evenimentele regimului comunist. Intr-o viziune mai larga, mie mi se pare ca schimbarea de mai mare profunzime este legata de aparitia si succesul ideologiilor totalitare ale comunismului si nazismului. Prin ele se produce o transformare fundamentala – intrarea multimilor pe scena istoriei (dupa expresia Hannei Arendt) in aceasta zona a Europei si incoltesc germenii ultimei conflagratii mondiale. In aceasta schimbare, cu efecte finale la scara planetara,  as plasa inceputul istoriei recente. Fara o data anume insa. Sunt si alte mari schimbari din viata a miliarde de oameni, a caror origine nu poate fi corelata cu o „data istorica“. Acesta e si cazul „democratizarii vietii private“, cum zice Serge Moscovici despre modificarea structurala a familiei din zilele noastre prin partajarea treburilor domestice intre soti. Daca interfereaza prezentul cu trecutul? Tot astfel cum personalitatea unui individ este o complexa sinteza intre mostenirea genetica, mediu, educatie, comportamente anterioare, o natiune, un grup etnic, o multime este determinata, in prezentul si viitorul ei, de trecut.

 

A.M.: Exista vreun risc ca istoria recenta sa fie contaminata de politic sau, mai rau, sa fie aservita politicului, recte politicianismului in floare la noi?

 L.B.: Va referiti, desigur, la scrierea ei. Mai bine zis, la rescrierea istoriei  etapei comuniste dupa canoanele si alegoriile la care fusese inainte supusa. Istoria are in „campul socio-umanului“ un statut aparte. In primul rand pentru ca „a face istorie“ se pierde in ceata din zorii omenirii. „Facerea“ ei incepe cu reflectia „cine sunt eu?“ – intrebare fundamentala si comuna  istoriei, filosofiei si psihologiei. „Produsele muncii“ istoricilor sunt insa de mai mare accesibilitate decat literatura de specialitate din celelalte domenii. Sunt mai „populare“ si pentru ca satisfac alte trebuinte psihologice, cum ar fi trebuinta de afiliere, stima de sine, identificarea etc. Istoria, asadar, a putut sa fie si a fost dintotdeauna „contaminata de politic“, pusa in slujba politicului care „a manipulat“ cu ea. Ce este educatia patriotica, daca nu o selectie – dirijata politic – a nesfarsitelor colectii de date, personaje si fapte ale istoriei nationale? Istoria scrisa in regimul comunist este deja subiect istoric. Falsurile ei se supuneau unor reguli enuntate, de altfel, in metodica de predare a disciplinei in scoli. In primul rand evenimentele si personajele erau selectate, ordonate si semnificate in functie de ideologia comunista. Va amintiti, desigur, periodizarea lui Marx dupa criteriul claselor sociale si al  „luptei de clasa“, definitia revolutiei date de Lenin, caracteristicile natiunii stabilite de Stalin etc. Este adevarat, insa, ca profesorul roman din „epoca Ceausescu“ nu mai atasa teoriei si numele autorilor, lasandu-i pe elevi sa creada ca are de-a face cu idei si concepte imuabile ce tin de „facerea lumii“. Si in care trebuie sa crezi precum credinciosul in Biblie, repetand cuvintele ei fara pacatul abaterii ori al indoielii. Astfel a fost „creata“ o istorie nationala falsificata. Observati insa ca, acum, istoricii „se apleaca“ predilect asupra falsurilor din istoria comunismului. De ce? E mai de impact, in primul rand. Cum istoria unui timp recent are particularitati deosebite, printre altele, aceea de a se afla partial in memoria colectiva si in memoriile individuale, ea este un teren de vii infruntari si dezbateri. Iar intr-un timp marcat de „caderea unui imperiu“ – pentru ca aceasta inseamna schimbarile din fostul „lagar comunist“ –, conflictele pe teme istorice pot conduce la violente confruntari interetnice. Ceea ce s-a si intamplat. Romania are si o situatie mai speciala in succesiunea la putere. In absenta unor personalitati cu calitati de lider politic, dar si cu „legitimitate“ de opozant la regimul comunist, au inceput, post factum, „constructiile de imagine“. Situatia s-a generalizat la scara institutionala. Ca istoric care tintesti o functie, te ocupi de tema represiunilor comuniste si obtii un anume prestigiu, esti categorizat intr-un anumit perimetru valoric.  Faptul tine de o anume distorsiune a perceptiei sociale. Prezentul… Ceea ce ma surprinde mai mult este numarul mare de absolventi de istorie. Greu de crezut, dar circa zece mii de tineri ies, in fiecare an „cu diploma“ pe portile facultatilor de stat si particulare cu profil de istorie. Te uiti in librarii si „nu se vede“. Dai drumul la televizor ori deschizi ziarul si te lovesti de formulele si limbajul istoriei din comunism. Cu personaje si date schimbate. Nu mai e „universitatea Doftanei“, ci „ideologia rezistentei din munti“, nu „calaii Sigurantei“, ci „calaii Securitatii“ etc. Aceasta constatare se face insa si e la indemana jurnalistului. In palierele mai profunde ale analizei insa…

 

A.M.: …unde am ajunge?

  L.B.: Ca in orice cercetare facuta in respectul fata de adevar – valoarea fundamentala a stiintei –, am cauta cauze si factori favorizanti  prin raportare la ansamblu. Am gasi si „scuze“ mai de suprafata, cum ca istoricul „e om si el“ , in consecinta, aspirant „la functie“. In profunzime identificam insa mentalitati colective datorate caracteristicilor elitelor si institutiilor aparute in chiar Evul Mediu. Biserica este institutia cu cea mai mare putere in amprentarea mentalului colectiv. Dupa cum bine stiti, biserica noastra ortodoxa a intretinut un adevarat cult al obedientei in fata „stapanirii pamantesti“, adica a politicului. Minciuna si hotia sunt bine tolerate de comunitatea ortodoxa. Imi amintesc adesea, cand ii vad pe calatorii din mijloacele de transport in comun bucurestene cum se inchina cand trec pe langa o biserica, de reflectiile istoricului Troyat, puse in seama unui vizitator francez la Moscova in vremea ultimului tar. Ramasese uimit acesta de aspectul formal al credintei religioase si de ingaduinta cu care ortodocsii admit minciuna ca practica de viata. Pacatul de a trece pe langa o biserica fara sa te inchini era considerat de ortodocsi mai mare decat acela al sperjurului. Folclorul – alta sursa de identificare a valorilor colective – ne pune fata in fata cu elogiul haiduciei, adica al hotiei la drumul mare si al smecheriilor lui Pacala. Si marele succes al istoricilor Roller sau Spalatelu este o „opera“ de „smecheri“. Ce-a ramas din „stiinta“ lor? Cam tot atat va ramane si de la „smecherii“ de actualitate…

A.M.: In cartea dumneavoastra, LUCRETIU PATRASCANU. Moartea unui lider comunist – , aparuta intr-o noua editie,  adaugita, pe care ati si lansat-o recent la Bookfest –, afirmati ca pana in 1944 documentele referitoare la comunistii romani au fost intocmite la Moscova, ca acolo s-au pastrat si se pastreaza si in ziua de azi. Ce puteti sa-mi spuneti despre comunistii care figureaza in aceste documente? De ce credeti ca sunt „retinuti“ la Moscova?

 L.B.: Nu sunt „retinuti“. Partidul Comunist a fost mai bine de 20 de ani sectie a Cominternului cu sediul la Moscova. E firesc ca documentele despre  membrii sai – mai ales ca in Romania partidul  fusese scos in afara legii –, sa se afle la Moscova.

 

A.M.: Poate avea acces un cercetator roman la arhivele Moscovei?

L.B.: Teoretic, da. Cercetarea presupune insa bani. Mai ales pe distanta Bucuresti-Moscova si in conditiile actuale, cand sejururile moscovite sunt dintre cele mai scumpe din lume.

 A.M.: Exista vreo sansa ca documentele „romanesti“ de la Moscova  sa fie transferate in arhivele de la Bucuresti? S-au facut  demersuri in acest sens?

 L.B.: Arhivele unei tari sunt parte componenta a tezaurului ei national. Pot fi vandute daca respectivul stat are interesul unei afaceri profitabile. Sa le transfere, n-ar avea castig. In Romania post-comunista insa nu s-au intregit arhive, ci s-au distrus. Fapt declarat oficial inca din 1992. La o conferinta de presa, generalul Spiroiu, pe atunci ministrul Armatei, si Virgil Magureanu, directorul SRI, au declarat ca peste 39 000 de dosare au disparut din arhivele Securitatii in evenimentele din decembrie 1989. De atunci incoace, cine sa stie cate si in ce scop?

 

 A.M.: Daca inteleg bine, „arhivele PCR“ sunt doar partial deschise, caci, asa cum spuneti in prefata cartii dumneavoastra, exista fonduri referitoare la istoria comunismului care raman in continuare inaccesibile: fondul „organizatoric“ si  fondul „propaganda“ din „epoca Dej“, aproape integral cele din timpul lui Ceausescu. Apreciati ca, pe baza documentelor existente, se poate reconstitui strategia de impunere si de perfectionare a comunismului romanesc, cu ideologii, strategii, propagandistii si  actorii ei?

 L.B.: Cateva luni de zile am lucrat impreuna cu tinerii mei colegi din sectia de istorie recenta a Jurnalului National la o ancheta pe tema traseelor arhivelor comunismului si posibilitatilor de cercetare. Ancheta finalizata cu un proiect de lege care ar permite accesul integral la documentele istorice produse in trecutul regim. Cu ce finalitate? Peste ani, aceia care vor studia timpul nostru si prin intermediul arhivelor de presa, vor evalua pozitiv solutia Jurnalului National. Intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat si institutia CNSAS va ajunge tema de cercetare despre manipularile politice. Revenind la prezent, partea si mai rea in raportul arhiva-cercetator este, in opinia mea, faptul ca nici documentele existente nu sunt bine „exploatate“. Sa publici o stenograma a unei sedinte a Biroului Politic din anii ’50 careia ii mai atasezi o prefata (critica si moralizatoare!) de cateva pagini,  sub nume propriu –  practica batatorita de cativa ani incoace -,  imi pare nu munca de specialist, ci sfidare a bunului-simt. Asemenea comportamente favorizeaza, de altfel, „secretizarea“ arhivelor si atitudinea de proprietari a functionarilor publici care sunt arhivarii.

 

 A.M.: Dumneavoastra, de exemplu, ati coborat de nenumarate ori in arhive pentru a va documenta. Spun „ati coborat“ – si poate gresesc –, pentru ca nu mi le pot imagina altfel decat ca pe niste subterane secrete, in care se afla ingropata, impreuna cu destinul tragic al atator oameni, si o parte din memoria noastra, mutilata. Cum a fost pentru dumneavoastra prima intalnire cu Arhiva?

  L.B.: Zambesc, pentru ca dupa atatea discursuri televizate s-a format o „reprezentare eroica“ a arhivelor. Nu este nici o coborare si nimic spectaculos. In arhive sunt putini cititori. Spre exemplu, arhiva CNSAS, despre care se vorbeste cel mai mult, este consultata intr-un an de un numar mai mic de solicitanti decat acela al angajatilor institutiei CNSAS. Am ajuns prima data in Arhiva SRI datorita „cazului Patrascanu“. Pentru mine, mai dificila decat cercetarea in sine au fost solutiile pe care trebuia sa le gasesc la intrebari de genul: de unde timp si bani ca sa calatoresc de la Arad sau unde voi dormi, pe timpul cercetarii, in Bucuresti? Pentru ca eu n-am avut vreo slujba legata de cercetarea de arhiva sau vreo bursa pentru „cazul Patrascanu“. Vi se va parea poate neobisnuita si marturisirea ca mi-a fost mai greu sa fac interviuri cu fosti lideri comunisti decat sa sintetizez si sa coroborez documente,  mi-a luat mai multa vreme „sa ma pun la punct“ cu teoriile si metodologia psihologiei sociale decat cu istoria comunismului. Ori ca teoriile psihologiei politice sunt „o dotare“ mai eficienta pentru „orientarea“ in prezent decat informatia de factura pur istorica.

A.M.: Ati putea sa-mi explicati cum si pe baza caror criterii selectati si  interpretati documentele, informatiile?

  L.B.: Sa va dau un exemplu din „dosarul Patrascanu“. Cazul Lenei Constante, o pictorita-scenografa, inteligenta, talentata si cultivata, care-a avut o relatie amoroasa cu Patrascanu. Pe care-a platit-o cu 12 ani de inchisoare. In scrierile memorialistice pe care le-a publicat dupa 1990, ea spune ca nici macar nu-l cunoscuse pe Patrascanu. In 1948, insa, primele sale declaratii in ancheta sunt un adevarat roman de dragoste. Fusese atat de indragostita de fostul ministru de Justitie, incat avusese chiar o tentativa de sinucidere. Din declaratiile sale din 1952 si 1953 afli insa ca fusese o versata agenta a spionajului englez, om de legatura a lui Patrascanu cu „imperialismul anglo-american“. In ultimul cuvant de la proces isi recunoaste „intreaga vinovatie“ in acuzatia de „crima de inalta tradare“. Peste alte cateva zeci de mii de pagini de documente (da, e corect zeci de mii de pagini!), din declaratiile date de fosti anchetatori, in 1968, afli cum nefericita femeie fusese batuta, privata de somn si supusa torturii (despre care, din motive lesne de imaginat, se vorbeste putin) a „manejului in pielea goala“. Ca, de fapt, nu suferintele fizice fusesera mai eficiente in a-i obtine declaratiile dorite, cat suferinta sufleteasca. Fata in fata cu declaratiile prietenei sale, sotia lui Patrascanu, si ale fostului iubit, afla ca intre ei nu fusese catusi de putin o relatie de dragoste, asa cum  crezuse ea, ca Patrascanu profitase pur si simplu de inteligenta si curajul ei.  Nu va ascund ca, intrand in asemenea intimitati, ai un profund sentiment de vinovatie… Revenind insa la metodologia documentarii, am scris o carte, Psihologie politica. Individ, lider, multime in regimul comunist, care este, in fapt, o istorie a comunismului prin grila teoretica si metodologica a psihosociologiei. Acolo se afla si o sinteza a metodologiei de studiere a documentelor si a rezultatelor inregistrate. Acum si aici as vrea sa ma limitez la observatia ca selectia si interpretarea informatiei la nivel jurnalistic si la nivel stiintific sunt munci diferite… Si sa atrag atentia ca „a arunca pe piata“ un document decupat din intreg fara a cunoaste intregul si fara o grila de selectie, precizata si comunicata cititorului, e tot un act de manipulare.

 

 A.M.: Considerati ca experienta (in sensul cel mai larg al termenului) noastra postbelica indreptateste ea insasi condamnarea oficiala a comunismului sau este nevoie de cercetari si analize complexe pentru a ajunge la un asemenea verdict?

 L.B.: Nu intra in scopurile cercetarii stiintifice condamnarea ori elogierea. „Condamnarea“ comunismului, a nazismului, a Inchizitiei sau a orice vreti  dumneavoastra tine de o anumita latura morala a politicului. Nu vad de ce domnul presedinte Basescu s-a inhibat dintr-o data in rostirea vreunei propozitii sau fraze de „condamnare a comunismului“. I-ar fi fost, bunaoara, atat de simplu sa declare ca „dictatura nu-i ca democratia“, inlocuind termenii celebrei de-acum reflectii „iarna nu-i ca vara“. Efectul ar fi fost similar concluziilor „comisiei stiintifice“ instituite politic si cu termen dat. Accentuarea acestei preocupari pentru etica si morala – mai ales atunci cand e vorba de condamnarea unui regim caruia i-a fost inregistrat public decesul in urma cu un deceniu si jumatate –  indica insa anumite disfunctionalitati tocmai la nivelul actualului grup de decizie politica.  La modul general, criteriile de  apreciere ale unui regim politic sunt  gradul de libertate si calitatea vietii cetatenilor. Acestea ar fi, prin urmare, sarcinile prime si ale actualilor guvernanti. Libertate avem din ’90 incoace… Cat despre bunastare… Tara arata dezolant in comparatie chiar cu vecinii de granite din sud si din vest.

 A.M.: Atunci credeti ca instituirea unei „comisii stiintifice“ pentru condamnarea comunismului  ar fi o practica de manipulare?

  L.B.: Desigur. Este o tehnica de manipulare consacrata in publicitate asocierea unui produs cu recomandarile si testele unei comisii, for sau institutii „stiintifice“. In privinta „condamnarii comunismului“, manipularile de acelasi gen isi au inceputul in chiar anii regimului. Dupa cum se stie, „perestroika lui Gorbaciov“ s-a facut cu sprijinul activ al KGB-ului. Una dintre sarcinile de lucru ale institutiei din acea vreme a fost focalizarea defularilor multimii asupra victimelor etapei staliniste. Sub patronajul, invizibil pentru public, al Serviciilor speciale sovietice au fost create asociatiile si forumurile de comemorare a victimelor stalinismului. Multimile n-aveau decat sa condamne si sa deplanga. Erau, asadar, ocupate si implicate afectiv in „lupta cu trecutul“, lasand spatiu larg de manevra acelora care stapaneau prezentul si puneau temeliile viitorului.

 A.M.: Apreciati ca trecutul comunist poate fi tratat si judecat global sau este nevoie de o disociere intre anii ’50 – obsedantul deceniu – si ceea ce a urmat?

  L.B.: Tratarea, vorbesc de cunoastere, poate fi globala sub aspect metodologic si al principiilor deontologice.  Statistic, in Romania, etapa numita ideologic a „luptei de clasa“ a inregistrat mai putine victime decat „decretul antiavort“ din 1966. Cum pui insa raul in balanta, cu ce-l masori? Pe cine judeci? Cine sunt judecatorii? Dupa care legi pronunti sentintele? Aceste intrebari si altele cer raspunsuri precise inainte de a trece la „judecati“ si „condamnari“. Din perspectiva cercetatorului, comunismul romanesc nu poate fi tratat decat in ansamblul celui mondial, in viziune comparata. Nu putem, de asemenea, reduce istoria sa la fenomenele de represiune si manipulare, avem nevoie si de istoria lui economica si sociala. „Victimizarea“ este insa o actiune care aduce avantaje. Aceia care n-au suferit si se erijeaza in numele suferintei altora in justitiari te duc cu gandul tocmai la „revolutionarii de profesie“ comunisti, care s-au autodeclarat „reprezentantii poporului“. Victime ale acestei stari de lucruri mi se par insa tinerele generatii de azi.

 

A.M.: In ce sens, tinerele generatii?

  L.B.: Regimul comunist este o societate falimentara. A decedat, cum se spune, de moarte buna. Cei care studiaza arhivele si citesc stenogramele CAER stiu ca inca din anii ’60 intrase in declin economic. Este, daca vreti, si acesta alt paradox al cunoasterii „de varf“ in raport cu cotidianul. In acei ani, cand, global si in raport cu trecutul, cetatenii statelor socialiste traiau bine, economia planificata a „lagarului comunist“ intrase in criza din care nu si-a mai revenit niciodata. Aceasta a fost principala cauza a caderii regimului. La 16 ani dupa eveniment, populatia activa a Romaniei este in raport de circa 1 la 3 cu pensionarii si celelalte categorii asistate social. Pe langa faptul ca a fost copiata o legislatie a protectiei sociale dupa modelul tarilor cu economie infloritoare si au fost mentinute privilegiile unor categorii favorizate in comunism (politicienii, ofiterii din armata si serviciile speciale), pot fi si sunt cumparate  pensionarile ori „incadrarile la handicapati“. Tinerei generatii i se cere astfel sa plateasca pe nedrept nota de plata a falimentului comunist. Si totodata sa-i intretina pe „descurcaretii“ care-si „aranjeaza“ pensii, boli ori ajutoare. Cum platitorii de impozite sunt mai putini decat asistatii social si pensionarii… cersetorii de voturi care sunt politicienii se concentreaza asupra tintei eficiente.

 

 A.M.: Doamna Lavinia Betea, ce credeti, mai pastreaza societatea noastra de azi reflexe sau chiar practici comuniste?

  L.B.: Am incercat chiar sa le descriu – sa descriu, desigur, o parte din ele – in Mentalitati si remanente comuniste. In istorie insa, 50 de ani nu inseamna prea mult. Dupa clasificarile lui Braudel, este o durata intermediara a istoriei, o durata conjuncturala. Cand vorbim de istoria apropiata, care apartine si memoriei,  aceeasi durata are valoare si perceptie diferite fata de echivalentul ei mai indepartat. Ceea ce traim noi acum e in mod declarat un timp de tranzitie. In consecinta, unul de o anume continuitate a trecutului. Ar fi, daca vreti, un semn de patologie psihica trecerea brusca de la niste deprinderi la contrariul lor. Oamenii insa au admis ca vor sa se  desparta de trecut si de practicile sale. In paranteza fie spus, fie ca au vrut, fie ca nu, dat fiind falimentul regimului, trebuie s-o faca. Anumite lucruri din trecut au fost insa foarte avantajoase – ma gandesc la siguranta locului de munca, a salariului,  a pensiilor, a locuintelor din fondul de stat. Si importante pentru ca fac parte din satisfacerea trebuintelor primare ale oamenilor – trebuintele fiziologice si de siguranta. Multi insa n-au inteles ca tocmai idealurile egalitariste sunt sambure al raului. Mi s-ar parea mai utile asemenea explicatii in a-i motiva pe oameni la schimbare si adaptare la comportamente eficiente economic si institutional decat victimizarea. Despre mentalitatile remanente comuniste se vorbeste mult la televizor, in termeni imperativi. Se vorbeste asa, in spiritul deprinderilor vechi, daca vreti, cu aceeasi absenta a concretetei ca despre „societatea socialista multilateral dezvoltata“…

 

 A.M.: In care tari a mai  fost condamnat comunismul si in ce termeni?

 L.B.:  Stiti, predictiile privind multe rezultate depind de termenele in care se fac actiunile recomandate pentru obtinerea lor. Respiratie artificiala si masaj cardiac nu-i faci unui cadavru in descompunere… La tema „condamnarii“ se aduce mult in discutie cazul Germaniei – practicile sale de despartire de trecutul nazist si de cel comunist. Acolo s-au initiat si derulat la timp ul potrivit. Si intr-un context adecvat. In ceea ce ne priveste pe noi, pe romani, am calcat cu stangul dintru inceput, cu „procesul Ceausestilor“. Avem recordurile noastre in chiar istoria comunismului iar momentul ultimului proces stalinist – „procesul Ceausescu“ – este o trista si rusinoasa „realizare epocala“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper