La trecutu-ti mare, care viitor?

Un articol de HORIA STEFAN

Note din timpul razboiului româno-român. A fost odata, dar niciodata, România. Ce a fost? Chiar a fost? Mai este? Cel putin a încercat sa fie! Oare doar o ploaie de vara în istoria universala? O frunte frumoasa pe care am crestat cu nebuneasca dibacie „esec“? Cine e de vina pentru acest esec? Mai mult decât atât, cine s-ar face vinovat de un eventual succes!? Atunci când tara ni se mai dezbraca un pic de Istorie, lasându-ne sa-i descoperim, cu vesela stupoare, miile de rani provocate de cusaturile ideologice în piele, poporul îsi întoarce prefacut privirea, strigând în dezgust: lepra! Priviti cum ne descompunem! Ai cui vom ajunge noi, cei fara de înfatisare, dupa moartea mamei? Dar nicio grija fata de mama. Doar teama fara de iubire. Isterica.
Românii sunt realmente un popor terorizat si isterizat de istorie. Dar se pune întrebarea: în ce masura? De care istorie sau istoriografie, mai degraba, suntem noi oprimati si ne purtam ca niste hiene zâmbarete în jurul unei mortaciuni fara voie? Ca si hienele, românul mediu râde în nestire, manânca în graba si arunca hoitul istoric cât mai departe de propriile simturi. Izvor, Uranus, Antim, Buzesti, Berzei, Matache…
***
În prezent, abia mai nutrim vreo legatura unii cu altii si (culmea!) ar fi mai bine daca nici nu prea ne-ar mai pasa atât de mult de aceasta distantare mutuala! En d’autres mots, hai sa ne vedem cu totii de treaba! Dar ne place prea mult sa ne exasperam reciproc, sa ne scoatem ochii, sa ne bagam în sufletul semenilor nostri. Cu cine? Cât? Cum? De unde pâna unde? Marele nostru cusur – aflarea în treaba. De altfel, Petre Tutea si-a exprimat odata dorinta de a scrie o teza de doctorat pe tema aflarii în treaba la români ca metoda de lucru. Ce lucrare ar fi fost aceea!
Imaginea jalnica a acestei tari, de iobag jerpelit care îsi poarta caraghios, dar mândru, jobenul rupt si ars de soare, este reprezentarea perfecta a incapacitatii noastre de a ne elibera dintr-un etern purgatoriu tragi-comic. Totul pentru ca suntem constienti ca facem totul degeaba. Ca nimic nu serveste la nimic, cum ar spune Cioran. La ce bun sa aranjam lucrurile si sa ne facem ordine în curte daca oricum lumea asta o sa se sfârseasca într-o buna zi cu totul si nu va mai ramâne nimic de pe urma noastra? Da, Soarele nostru va exploda într-o buna zi, dupa regulile universului, iar sistemul solar va disparea. De ce atâta efort pentru un soare care va apune pentru totdeauna? Este un tip de atitudine asumata inconstient de aproape toti românii. Chiar si intelectualii sau mai ales de catre ei. Pacatul suprem.
***
Nu pot sa-i înteleg pe cei care se uita superficial în istorie si peroreaza despre propria identitate cu dezgust si eterna ignoranta. Uite, astia si-au construit castele, palate, domenii de mare valoare! Noi pe vremea aceea nu eram în stare decât de crescutul oilor! Nu am fost în stare de nimic! Ce tragic! În realitate, dragi cititori cu scaun la cap, suntem o natie de demolatori pentru ca nu suntem de acord cu nimic, nu ne convine nimic si ne certam pe orice lucru doar de dragul de a ne contrazice. Noi am uitat sa crestem oi, asta este marea noastra problema. Dar e mai usor sa demolezi în numele Nimicului. Jos porcaria!
***
Suntem infectati si de virusul patriotard. Daca ne înjura vreun frantuz la o emisiune obscura de televiziune, sarim ca din gura de iad si ne laudam originile! La o jignire gratuita facuta de un sfertodoct pe care nu ar merita sa-l iei în seama, ca de exemplu cea cu „paduchiosii“, am fi în stare sa ne sinucidem din entuziasm patriotic, daca ni s-ar cere! Realitatea e ca apoi ne întoarcem la siluirea colectiva si repetata, cu o pofta bestiala, a propriei noastre tari si implicit a propriei noastre culturi, comitând aceasta fapta ori de câte ori ne excitam la privirea unor titluri alarmante de presa. Tarisoara mea, sa o faca în halul asta? Mândru ca sunt român! Traiasca bentita intolerantei! Autoflagelarea apare la foarte putin timp dupa. Un alt pacat sublim.
***
„Ce popor mai este si acesta?“, a exclamat generalul german intrat în proaspat ocupatul Bucuresti din 1918. Istoria ne spune ca în loc sa arunce cu pietre în cotropitor, lumea s-a veselit, întâmpinându-i pe nemti mai degraba cu bucurie. Pare a fi o bucurie ciudata, aproape inconstienta. Ma gândesc, oare a vrut acest popor cu disperare sa esueze în fata istoriei? Asa si la intrarea sovieticilor în august ’44. Asa si la venirea minerilor în iunie ’90 si septembrie 1991.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper