Institutia boicotului à la roumaine – din vara pana-n primavara

Un articol de TEODORA DUMITRU

Daca Salonul Cartii de la Paris (22-25 martie 2013) si-a închis portile – cu un profit mai mult sau mai putin consistent pentru invitatul de onoare al acestei editii, literatura româna –, atitudinea intelectualilor români care au preferat sa boicoteze evenimentul a ramas un subiect înca viu în media si pe blogurile frantuzesti.
Replicând unui articol al lui Mirel Bran, aparut în „Le Monde“, Vincent Duclert surprinde, pe blogul „La Recherche – Le Blog des Livres“, nuante care scapa celor mai multi dintre comentatorii externi ai afacerii „Boicotul“, necunoscatori ai contextului politic românesc, victime ale manipularii exercitate de una dintre partile implicate în conflict sau pur si simplu partizani pilotati de anumite interese.
Articolul „Intelectualii români boicoteaza Salonul Cartii“ (22 martie 2013) al lui Mirel Bran (autor Humanitas, printre altele) se rezuma la a pune cap la cap declaratii ale unor personalitati reprezentând, zice-se, „crema culturii române“, ca Mircea Cartarescu (recomandat ca… ex-tatona(n)t al Nobelului pentru Literatura pe 2012 – „pressenti en 2012 pour le prix Nobel de littérature“), care îsi echivaleaza absenta cu un „protest“ fata de degradarea „situatiei“ din România; ca Gabriel Liiceanu – „fondator al editurii Humanitas – acest Gallimard românesc“ (!) – care s-a sfiit sa aduca, prin prezenta sa, „spectacolul problemelor noastre“ la Paris; sau ca, inevitabil, Andrei Plesu –  care gaseste „imorala“ prezenta sa în programul unei institutii (ICR-ul) aflata „în plin derapaj“, România „neridicându-se la nivelul sanselor ce i-au fost oferite“. Spatiul dintre aceste declaratii e umplut, în articolul din „Le Monde“ al lui Bran, de o simili-justificare a temeiurilor acestui boicot „al intelectualilor“ din martie 2013, care rezoneaza firesc cu acordurile boicotului din iulie 2012, de pura extractie prezidentiala. Autorul arata, asadar, ca „tensiunile“ se explica prin „criza politica“ din România verii lui 2012; ca premierul socialist (- si plagiator) Ponta a calcat în picioare regulile statului de drept, în dauna unui presedinte „de centru-dreapta“; ca „marul discordiei“ îl reprezinta soarta ICR-ului, just pastorit de H.-R. Patapievici si îngropat odata cu substituirea acestuia prin Andrei Marga („la 11 septembrie 2011“ – sic!) – calificat drept „un turiferar al noului regim“, „admirator al lui Vladimir Putin“ si, nu în ultima instanta, drept „M. Radiateur“.
În „Lettres roumaines, suite“ (26 martie 2013, www.larecherche.typepad.fr/le_blog_ de_livres/), istoricul Vincent Duclert (profesor la EHESS, specialist în Afacerea Dreyfus si istoric al stângii franceze postbelice), desface punctual toate argumentele lui M. Bran,  afectând, în treacat, si jurnalismul practicat de „Le Monde“, care a permis aparitia unui astfel de material-„caricatura“. Duclert arata, dintru început, ca „lucrurile sunt mult mai complicate decât le prezinta corespondentul «Le Monde»“ si ca politica premierului român a mers spre descurajarea tentativelor presedintelui Basescu de a beneficia de putere în mod „personal si autoritar“. Ca atare, demersul lui Mirel Bran e supus urmatoarelor „doua corective importante“: „pe de o parte, prim-ministrul nu actioneaza «în afara oricarei reguli a statului de drept», caci are sustinerea Parlamentului, partidul sau câstigând ultimele alegeri. Astazi, 70% dintre parlamentari sunt ostili presedintelui Traian Basescu“. Pe de alta parte, arata Vincent Duclert, trecutul presedintelui român nu e fara pata, el apartinând „retelei politico-financiare a sistemului dezvoltat de fostul dictator Ceausescu“, iar asa-zisa reconvertire a sa la liberalism e aparenta, actualul presedinte nefiind interesat decât de „conservarea unei puteri exorbitante“, scop în care „se foloseste de toate mijloacele mai mult sau mai putin legale (între altele, utilizarea în propriu interes a serviciilor de informatii)“. În ce priveste soarta ICR, Duclert decodeaza în scandalurile care n-au ocolit aceasta institutie o reactie a presedintelui la pierderea unui „instrument de actiune si de influenta“ prin trecerea acestuia în jurisdictia guvernului, iar în speta particulara Patapievici vs. Marga, se arata ca acesta din urma, rector „al prestigioasei universitati din Cluj“, nu poate fi redus la caricatura prezentata în „Le Monde“, nutrita de aceleasi intentii care-i opun pe „intelectualii lui Basescu“ taberei intelectualilor critici. Vincent Duclert încheie prin a condamna, în fond, suficienta publicatiei franceze, care, dincolo de limitele relatarii livrate de corespondentul sau de la Bucuresti, avea obligatia de a „contextualiza mai bine adversitatile interne din România si de a semnala ca în aceasta tara – un mare prieten al Frantei – se joaca un nou capitol al iesirii din comunism“.
Merita amintit, de asemenea, ca aceasta replica a lui Vincent Duclert a fost atacata în aceeasi zi de un comentator anonim (recomandat drept „Roumain“), care a încercat sa apere ideea boicotului si în special onoarea presedintelui Basescu, aratând ca acesta, din pozitia de „capitan în marina comerciala“, „n-a apartinut niciodata retelei politico-financiare a vechiului regim“, si ca „tehnocratii“ de tipul directorilor, managerilor, functionarilor, expertilor etc. „nu faceau parte din nomenklatura“ si nu beneficiau de privilegiile acesteia. Raspunsul din 4 aprilie 2012 al lui Vincent Duclert releva pozitia unui ins solid documentat asupra particularitatilor politico-istorice ale Estului comunist si postcomunist si, nu în ultimul rând, asupra cazului românesc. Reiterându-si convingerea ca articolul din „Le Monde“ a servit explicit si partizan cauza presedintelui Basescu, Duclert are stiinta si de existenta unor intelectuali români nealiniati (blogul „La Recherche“ gazduind, în vara anului trecut, o petitie a unor „universitari si intelectuali de renume“ care au protestat „contra manevrelor lui Basescu“), dupa cum se arata si suficient de informat în legatura cu toate resorturile suspendari(lor) presedintelui, din 2007 pâna în iulie 2012 – pe care le constata legale („Parlamentul a fost pe deplin în rolul si în dreptul sau când l-a suspendat, în iulie pe presedinte…“). Cât priveste pretinsa biografie imaculata a presedintelui, Duclert nu lasa loc de-ntors: „A-l numi pe Basescu de dinainte de 1989 un tehnocrat al regimului Ceausescu înseamna a ignora probele care indica faptul ca a fost recrutat de Securitate în tinerete – numele sau aparând pe o lista a colaboratorilor politiei politice române –, precum si faptul ca n-ar fi putut ocupa acest post de rezident al companiei navale NAVROM  la Anvers fara a avea legaturi cu aceasta politie politica. Sa ne amintim ca, în momentul caderii lui Ceausescu, el era director general în cadrul Ministerului Transporturilor si ca a recunoscut el însusi ca, la finele regimului comunist, dispunea deja de o avere însemnata, situatie conforma cu ceea ce stim despre privilegiile si oportunitatile de ordin material de care se bucurau indivizii angajati în comertul exterior, în anii României comuniste“.

Un comentariu pentru “Institutia boicotului à la roumaine – din vara pana-n primavara”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper