Improvizatii si ritmuri de jazz

Un articol de RODICA GRIGORE

Toni Morrison, Jazz, traducere de Oana Zamfirache, Bucuresti, Editura Art, 2012

 

Aparut în anul 1992, cu un an înainte ca lui Toni Morrison sa i se decerneze Premiul Nobel pentru Literatura, romanul „Jazz“, venind dupa „Beloved“ (1987), marele succes al scriitoarei si cartea sa recompensata cu Premiul Pulitzer, a fost raportat de la bun început de cititori si de critica literara la tematica deja consacrata a primei femei de culoare inclusa în clubul Nobel. Comparatia era perfect îndreptatita, iar aceia deja obisnuiti cu maniera de a scrie a lui Morrison au regasit, în „Jazz“, arta subtila si capacitatea de a explora singuratatea umana, suferinta, ori durerea la pierderea fiintelor celor mai apropiate. Dar tot aceasta punere fata în fata a primelor doua romane din trilogia dedicata de scriitoare istoriei zbuciumate a negrilor din America (trilogie a carei încheiere e reprezentata de „Paradise“, 1997) a evidentiat si noutatea cartii si, deopotriva, curajul autoarei de a transforma, dupa cum titlul însusi sugereaza, muzica în principiu ordonator al unui text îndraznet si profund, alert si liric în egala masura, tulburator si de natura a pune în fata cititorului sentimente, temeri si imagini destul de rar identificabile la o asemenea intensitate în literatura contemporana.
În cautarea Pamântului Fagaduintei
Romanul este povestea lui Violet si Joe Trace, cuplu de culoare care decide, dupa îndelungi ezitari, sa paraseasca Virginia natala si sa se stabileasca la New York, marele oras al carui miraj atrage numerosi alti oameni asemenea lor, aflati în cautarea unei vieti mai bune. Plini de sperante la început si convinsi ca în Nord le va fi mai bine decât în Sud si ca vor reusi sa se integreze rapid în mediul citadin, cei doi vor constata, dupa douazeci de ani, în 1926, ca lucrurile nu sunt atât de simple la oras. Si chiar daca, cel putin aparent, au avut perioada lor de mica glorie si au crezut c-au atins si si-au îndeplinit propriul Vis American, Violet si Joe vor plati un pret pentru asta. Iar pretul consta în confruntarea cu drama pe care o vor trai si pe care vor fi siliti s-o rezolve – în mare masura singuri, asa cum, înteleg ei, si traisera pâna atunci. Întâmplarea care reprezinta marea cotitura din viata lor este uciderea, de catre Joe, a lui Dorcas, tânara cu care avea o relatie extraconjugala. Scapat de o eventuala condamnare pentru ca matusa fetei nu depune plângere, pentru ca victima însasi nu marturiseste numele agresorului, pentru ca, desigur, politia din New York are lucruri mai importante de facut decât sa cerceteze o crima pasionala din cartierul negrilor, Joe va fi, însa, macinat de remuscari, nemaiputând sa se gândeasca la nimic altceva decât la frumoasa Dorcas, astfel ca Violet va simti în scurta vreme ca mariajul ei este o poveste în trei si ca ea însasi rivalizeaza cu o adolescenta moarta, din confruntarea cu care se teme ca nu va iesi niciodata învingatoare. Ea va ataca, în consecinta, trupul neînsufletit al fetei, lovindu-i chipul cu cutitul, incapabila sa-si mai controleze resentimentele, nestiind cum altfel sa reactioneze si considerându-se vinovata de faptul ca Joe, cel atât de activ înainte, nu mai poate face altceva decât sa plânga zile în sir fara întrerupere dupa cea pe care o ucisese, însa doar pentru ca, astfel, sa nu o piarda.
Dincolo, însa, de subiect (palpitant si el, trebuie sa recunoastem), romanul lui Toni Morrison cucereste prin tehnica narativa si prin strategiile pe care autoarea reuseste sa le orchestreze într-un asemenea fel, încât realmente ansamblul artistic rezultat sa aiba nu doar aparenta unei structuri muzicale desavârsite, ci si întreaga complexitate a acesteia. Mai mult decât atât, modelul muzical pe care Morrison îl configureaza si-l urmareste este cel al jazz-ului, muzica legata ea însasi de universul si de trairile celor de culoare, structura ritmica definitorie mai cu seama pentru ceea ce specialistii în istoria mentalitatilor au numit „Harlem Renaissance“, marea migratie dinspre Sud spre Nord a urmasilor sclavilor de pe marile plantatii, desfasurata între anii 1890-1930. Convinsa de adevarul spuselor celebrului saxofonist si compozitor Charles Parker, în conformitate cu care „jazz-ul reprezinta întotdeauna o experienta personala, care nu poate fi decât traita pâna la capat, altfel ramâne imposibil de înteles“, Toni Morrison construieste o complicata retea a vocilor care relateaza evenimentele din viata lui Violet si a lui Joe, o multitudine de puncte de vedere apartinând unor personaje uluitoare si imposibil de uitat, de la Dorcas însasi si pâna la matusa acesteia ori la Felice, prietena sa. Ca si în „Beloved“, cititorul va trebui sa reorganizeze, la sfârsitul lecturii, întregul material si, mai ales, sa dea sens faptelor relatate. Cu precizarea esentiala ca romanul de fata mizeaza mult pe improvizatia specifica muzicii de jazz, dar si pe efectul de confuzie controlata pe care Morrison însasi vrea sa-l creeze, ea declarând ca nu a dorit sa clarifice daca naratorii din carte sunt albi sau negri, femei sau barbati.
Voci narative si accente muzicale
Ajungem, cu acest amanunt, la cea mai îndrazneata tentativa a scriitoarei, si anume construirea cartii în asemenea fel natura, încât sa beneficieze de cel putin doua voci narative, fapt ce scapa usor din vedere, cel putin la primul contact cu acest neobisnuit text. Astfel, cea dintâi voce careia îi apartine si începutul romanului este în mod evident ostila, adunând laolalta parca toate bârfele si colportând orice amanunt menit a-i prezenta pe Violet si pe Joe în cele mai întunecate nuante: „Matusa îi arata în mod deosebit o fotografie a fetei si o lasa pe Violet sa o pastreze pentru câteva saptamâni. Nu zâmbea în ea, dar cel putin era vie si îndrazneata. Violet avu tupeul s-o aseze pe polita semineului din salon.“ Interesant este ca acest narator pretinde, implicit, a fi omniscient, si doar la sfârsitul cartii devine evident ca îsi întemeiase toate concluziile pe ceea ce se spunea (mai precis pe ceea ce spuneau altii…) despre întâmplarile petrecute. Cea de-a doua voce care, în paranteza fie spus, îsi face simtita prezenta începând cu a treia secventa narativa a textului deci, dupa mai putin de zece pagini de la începutul cartii si da impresia ca n-ar fi altceva decât un ecou menit sa nuanteze afirmatiile celei dintâi, ofera, însa, o alta perspectiva asupra evenimentelor si personajelor: „Pentru Violet, chipul lui Dorcas e o fata întoarsa spre interior, care nu se vede decât pe sine. Tu esti aici, îti spune, doar pentru ca eu te privesc.“ Nu mai avem de-a face cu implicite judecati de valoare ori cu sentinte morale formulate ex abrupto, nici cu pretentia ca ar fi expuse gândurile cele mai ascunse ale protagonistilor, ci doar cu înregistrarea atenta a conversatiile lor si cu evidentierea dialogurilor pe care Joe si Violet le poarta cu cei din jur. Din împletirea acestora rezulta aerul de improvizatie permanenta pe care romanul îl are, dar devine evidenta si excelenta manevrare de catre autoare a tuturor codurilor culturale si literare consacrate pâna atunci pentru a obtine un efect de lectura greu comparabil cu alta realizare epica din literatura americana a ultimelor decenii. Tocmai de aceea, unii critici au identificat drept muzica însasi ca narator al acestui roman, câta vreme Morrison creeaza impresia unui veritabil montaj prin chiar istorisirea pe care o scrie. Caci ea improvizeaza, utilizeaza limbajul muzical si ritmurile sincopate de jazz pentru a da glas marilor sale teme: dragostea, singuratatea, suferinta, pierderea (aspecte ce se regasesc, de altfel, si în blues-ul clasic).
Romanul se transforma într-o adevarata harta a vocilor narative ce se întretaie, se completeaza, se întrerup sau se urmeaza una pe cealalta si care alcatuiesc, deci, un teritoriu al permanentei ambiguitati – narative si nu numai. Chiar primul paragraf al cartii („Sst, o cunosc pe femeie. Înainte locuia cu o gramada de pasari pe Lenox Avenue. Îl cunosc si pe sotul ei. S-a îndragostit de o fata de optsprezece ani cu o dragoste din aceea profunda care îl facea atât de fericit si atât de trist, încât a împuscat-o doar ca sa continue sa simta. Când femeia, Violet, se duse la înmormântare sa vada fata si sa-i taie chipul mort, a fost aruncata la pamânt si data afara din biserica.“) asuma o cunoastere absoluta care, însa. se va dovedi falsa abia la final, suspansul fiind atent mentinut de autoare pâna atunci. Acest joc permanent cu principiul omniscientei, precum si provocarile aruncate de Morrison oricarei conventii narative sau de constructie reusesc, însa, în ciuda aparentei dezordini pe care o aduc, sa exprime în cel mai adecvat mod cu putinta forta dorintei si incapacitatea stabilirii unei comunicari reale, fie si în cuplu. Mai ales în cuplu.
Tehnica fragmentului
si semnul sperantei
Viabilitatea naratiunii omnisciente la sfârsitul secolului XX devine, prin urmare, problematica, scriitoarea înlocuind-o cu un soi de inedita colaborare cu cititorul, pe care „Jazz“ o reclama în cel mai mare grad. Rezultatul va fi si acela ca diversele voci narative, precum si interventiile câtorva personaje care se adauga discursurilor celor dintâi au darul de a da impresia generala a unei singure entitati si a unui flux continuu în care se amesteca amintiri, fragmente de realitate, interpretari proprii, sentimente si resentimente personale. Recompunerea imaginii fetei ucise devine, astfel, preocuparea de capatâi a tuturor, dar Violet încearca mai mult s-o înteleaga pe aceasta, sa înteleaga, deopotriva, crima sotului ei, dar si sa restabileasca, macar atât cât se mai poate, echilibrul pierdut al familiei sale.
Devine, treptat, evident nu doar ca fiecare personaj poarta cu sine, în cel mai ascuns colt de suflet, un secret întunecat pe care e incapabil sa-l împartaseasca cu ceilalti (sinuciderea mamei sale, în cazul lui Violet, imposibilitatea lui Joe de a stabili o legatura reala cu mama lui, refugiata în salbaticie si cu mintea încetosata), ci si ca golul sau neîmplinirea din trecut pe care cu totii le duc cu ei îi împiedica sa traiasca în prezent, oricât de mult s-ar stradui. Numai asumarea completa a propriei existente, împreuna cu exorcizarea tuturor demonilor interiori pot salva ce se mai poate salva si pot, eventual, deschide calea spre viitor. Paradoxal, poate, dar pe deplin întemeiat în contextul unei asemenea constructii romanesti, tocmai Violet (numita, dupa atacarea iubitei deja moarte a sotului sau, „Violent“), e cea care va reusi sa faca asta, prin dialogul cu toti cunoscutii lui Dorcas, prin rabdarea infinita pe care o are cu Joe si, mai ales, prin perseverenta cu care aduna toate cioburile casniciei sale  nu pentru a pretinde ca aceasta este intacta ori perfecta, ci pentru a-si demonstra în primul rând siesi ca întotdeauna mai e loc pentru speranta, conditia ca aceasta sa renasca fiind doar sa crezi cu toata puterea în ea. Doar astfel se poate renaste – iar muzica poate continua sa dea sens existentei: „O mare parte din timp stau acasa gândindu-se la lucruri, spunându-si unul altuia acele povestioare personale pe care le place sa le auda iar si iar, sau ciondanindu-se cu pasarea pe care a cumparat-o Violet. A luat-o ieftin, pentru ca era bolnava. Violet decise, iar Joe fu de acord, ca nu-i putea lipsi decât muzica. Din acel moment, pasarea deveni o placere pentru ea însasi si pentru ei.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper