Haosul hormonal

…cutremure si inundatii si râuri otravite si ploaie de foc…
Cam acestea sunt simptomele care prevad moartea speciei în mai toate apocalipsele lumii. Dar haosul hormonal care ne pândeste în momentul de fata? Nu va duce el, oare, asemenea celorlalte dezastre naturale, la stingerea vietii pe aceasta planeta? Cum de nu l-a prevazut pâna acum nici o apocalipsa? Si cum de a devenit el atât de evident în ultimii ani?

Brutal m-am confruntat cu aceasta realitate în urma cu vreo 30 de ani, în prima mea perioada de emigratie, în Olanda. Aveam un copil la scoala din cartier. Si copilul meu avea un prieten. Piet. Un puber plin de sarm, inteligent, cu un spirit viu. Venea la noi acasa si ma amuza totdeauna  fiindca vedeam în el acel gen de copil care, de la primele ore de dupa nastere, îsi afirma identitatea. Fusese un baietel probabil si în scutece, nimeni nu l-ar fi putut confunda cu o fetita, în ciuda ochilor lui calzi si albastri si a parului lui alb de blond. În vremea în care l-am cunoscut eu avea vreo 12 ani, era un barbatus. Venea la noi fiindca îi placea sa discute cu mine „politica“. Ma uimea cât era de implicat, cât de matura era judecata lui, câte amanunte stia despre evenimentele actualitatii. Ma bucura ideea ca e prieten cu fiica mea.
Am observat însa, dupa o vreme, ca Piet nu mai aparea pe la noi. Am întrebat ce-i cu el. Fata mea a ridicat din umeri si s-a uitat prin colturi. N-am mai insistat. Mi-am închipuit ca s-or fi certat ei, din cine stie ce motive copilaresti si ca o sa le treaca.
Într-o zi m-am întâlnit cu Piet prin oras. Era însotit de o fiinta indefinibila. Un chip macerat de vârsta, machiat excesiv. Cu plete blonde pâna la brâu. Cu marul lui Adam extrem de pronuntat. Cu o posetuta tipator colorata pe coapsa. O fustita scurta. Genunchi nodurosi, de barbat. Si voce cavernoasa. Piet a vrut sa-mi prezinte aratarea de lânga el. Sa spuna ca îi este mama n-ar fi putut, fiindca pe maica-sa o cunosteam. Sa spuna ca este taica-sau? Da, trebuia s-o spuna. Fiindca aratarea, asta fusese, pâna la operatia atât de reusita si de costisitoare, prin care devenise transsexual.
Am discutat acasa cu fata. Mi-a spus ca li s-a explicat la scoala. Fiindca si ei sunt, nu-i asa, la vârsta pubertatii, o vârsta critica, la care sunt confruntati cu tensiuni hormonale. Si ca omul e liber sa se elibereze de asemenea tensiuni cum considera el ca este mai potrivit.
Ma prindea nepregatita. Mi-am adus aminte de bunica mea care, dupa primul razboi mondial, ramasese vaduva, la 27 de ani, cu patru copii. De ce tensiuni hormonale se va fi eliberat ea muncind pe brânci sa si-i creasca?… Ma gândeam la tatal meu, cel mai mare dintre acesti copii. Caruia la vârsta critica maica-sa îi spusese: „Pune mâna pe carte, sa îi ajuti si pe ceilalti. Fiindca suntem prea saraci, nu ne putem permite sa fim si prosti“. Asa ca el se eliberase de presiuni, învatând noaptea, la lumânare.
Piet, mi-a spus fata mea dupa o vreme, a disparut de la scoala. Nimeni n-a mai aflat nimic despre soarta lui. Parintii s-au mutat din cartier, la mai bine. Fiecare si-a refacut viata, potrivit „eliberarii“ lui hormonale.
Dupa vreo câtiva ani, întâmplator, având drum prin Madrid, l-am vazut pe Piet într-o gara. Era într-un colt al peronului, într-un grup de drogati. De abia l-am recunoscut. Statea pe vine. Dormita, inconstient. Facuse pipi pe el. Nu si-a dat seama cine sunt. M-am dus la un politist. I-am spus ca eu îl cunosc pe copilul acela, pot sa dau despre el relatii. Politistul mi-a replicat ca el nu lucreaza în acest domeniu. El este la circulatie. Am insistat. M-a privit urât, amenintator. M-a sfatuit sa-mi vad de treaba, cine adica sunt eu? M-am urcat în tren.
Si astazi mai am inima grea, relatând aceasta poveste.
Doar ca astazi am învatat sa reactionez la asemenea confruntari. Am învatat cum sa spun în orice împrejurare cu gura plina de zâmbete: „Hi, how are you?“ Cu toata politetea, m-au sfatuit prietenii din emigratie. Fiindca legile antidiscriminatorii sunt dure. Si, daca dau semne de uimire sau de discomfort la asemenea întâlniri, pot sa fiu acuzata de discriminare. O acuzatie care costa scump. Intru într-un lant de procese care nu se mai termina. Si platesc de ma rup.

Cu aceasta stare de spirit emancipata urmaresc toate demonstratiile cu caracter sexual de pe planeta. Demonstratii care au devenit capital politic. Suntem pentru socialistii de la guvern, ne manifestam pro. Suntem împotriva lor, facem apel la credinta, la biserica, la Vatican, la ideea de  Dumnezeu. De parca el, dragutul, chiar asa cu barba si cu un ochi atintit catre imprevizibila lui creatura, alta treaba n-ar avea în acest cosmos cu legi necunoscute, decât sa traga cu ochiul cum ne descurcam noi sub plapuma. De parca socialistii toate celelalte probleme ale omenirii le-ar fi rezolvat si le-ar fi ramas acum doar sa sustina o asemenea „libertate“.

Astazi, deci, am devenit un om care nu se mai mira de nimic. Un om care accepta orice.
Pâna la un punct, totusi. Un punct pe care l-am atins zilele trecute. Când l-am vazut pe Obama ca-si cere scuze, fiindca a remarcat ca o femeie este frumoasa.
Nu l-as mai alege pe Obama pentru un nou mandat. Nu-mi mai prezinta nici o garantie. Cum adica sa-si ceara scuze barbatul asta frumos pentru ca a remarcat o femeie frumoasa?
M-am dus imediat pe internet. Am cautat fotografii de-ale judecatoarei Kamala Harris. Este superba. O creatura în care natura si etniile ei amestecate au conlucrat superb. O frumusete frapanta. Si, spre nenorocul ei, o frumusete inteligenta. Fiindca ma tem ca, daca vreun oficial i-ar fi facut un compliment uneia dintre „vedetele“ care au invadat toate canalele televiziunilor lumii si jignesc feminitatea în ansamblul ei prin vulgaritate, nimeni nu l-ar fi obligat sa îsi ceara scuze.
Dar Obama? Sa dovedeasca el ca nu e chior? Si asta nu asa, pe vreun coridor sau într-un colt de odaie, între patru ochi, ci în vazul întregii omeniri? Sa dovedeasca cel mai frumos presedinte al Americii ca nu are simturile atrofiate si ca observa ca o judecatoare ultracalificata profesional, aleasa într-o functie guvernamentala, mai este si frumoasa?
Sa o spuna un capos ca asta, care vrea sa scoata legi împotriva vânzarii de arme si pune prin asta atâtea averi în pericol, ca un om se simte bucuros si când are o participare estetica la viata?
Multe au fost semnele care m-au facut sa ma îndoiesc în ultima vreme de uriasa încredere, simpatie si speranta pe care le-a învestit electoratul în acest baiat, la alegerile prezidentiale din SUA. Senzatia ca el este, ca orice pion politic, manipulat si manipulabil, îmi da tot mai des târcoale. Acum însa, prin aceste scuze, el si-a dat pentru mine foc la valiza. Cum, adica, sa ajunga un barbat sa-si ceara scuze pentru buna lui alcatuire, pentru echilibrul lui hormonal?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper