Genealogiile straniului

Un articol de GIANINA DRUTA

Cosmin Perta, Teofil si Câinele de lemn, Hergbenet Publishing, Bucuresti, 2012, 143 p.

 

În romanul „Teofil si Câinele de lemn“, declarat cu non-salanta „poem“ în pagina de garda, Cosmin Perta însceneaza o teleportare savuroasa, sub chipul unui text care exerseaza puterea de extractie a absurdului corporal si fantezist. De aceea nu ma mira ca o asemenea lectura care genereaza o stare de transa si un veritabil sevraj religios blocheaza eul în stari temporale percepute ca excrescente tumorale. Iata, asadar, un topos în care literatura face casa buna cu nebunia si cu aberatia existentiala a oamenilor care, la pauza dintre viata si moarte, inventeaza masina timpului.
„Tainted World“
Cu alte cuvinte, Cosmin Perta contureaza universurile paralele apartinând Câinelui de lemn si lui Teofil, un scriitor mediocru, care alege sa calatoreasca în timp. Astfel, cititorul devine martor al unor lumi unde îti poti întâlni Jumatatea de Matriosca, unde Petru experimenteaza complexul usilor închise, iar Conducatorul de Osti Celeste Gavril si Regele Nisipurilor Miscatoare disputa rolul de stapâni, unde Teofil devine protectorul unui oras, unde se aud din departare tânguirile descompuse ale detinutilor, unde în paduri, în mlastini sau pe dealuri nu se ascund decât fantomele ciumatilor si ale mortilor prea timpurii. Acolo, crimele si izbavirile sunt pronuntate spontan, iar nebunia trece dincolo de peretii unui sanatoriu sau ai unui dulap atemporal, pentru ca, în final, sa te procopsesti cu un înger pazitor si, înainte de a muri, sa te împartasesti cu spaima duhurilor si cu tine însuti: „am baut cu tine din sângele meu pâna ne-am saturat“.
La contactul cu textul, întrebarea obsedanta a cititorului e cine/ ce e Câinele de lemn. Or, niciun raspuns nu pare sa fie satisfacator, tocmai pentru ca o asemenea proiectie dizolva sensul comun. Cerber angelic al lui Teofil Barbalata, un ratacit prins între spatii si timpuri, sau marca identitara a unui eu supus de gardianul cu chip de pisica torturii fericirii în Închisoarea din Padurea de pini, Câinele de lemn e un înlantuit al propriului Santier identitar, în care Matriosca si Jumatatea de Matriosca pot fi (sau nu) metafore ale unei istorii nenorocite. Urmarit de moarte, ca si de viata – de eternitate, în cele din urma, ca regele din visul pe care îl are la începutul romanului –, Câinele de lemn plonjeaza în realitate, în acelasi fel în care Teofil cade în infra-realitatea Bucurestiului antebelic.
Asadar, se desfasoara în cartea lui Cosmin Perta un ritual hipnotic în interiorul caruia absurdul devine un viciu existential, o forma a falsului si în acelasi timp o marturie împotriva limitarii. Mesajul lui Perta devine greu decelabil într-o asemenea forma care aplica o mecanica twisted asupra oricarui sistem de valorizari, dând peste cap orice barometru interpretativ. De aceea, cartea nu se cade citita într-un alt ritm si într-o alta grila decât aceea a anti-încadrarilor si  a plierii aproape empatice.
Arhitecturi delirante
De altfel, „Teofil si Câinele de lemn“ desemneaza un univers atipic, al halucinatiei nevrotice în care, odata captat, nu mai gasesti calea de iesire. Eul cititor îsi asuma identitatile personajelor cu lejeritatea cu care dependentul de heroina îsi asuma lumile alternative. Astfel se explica maniera în care Teofil si Câinele de lemn, personajele esentiale din roman accepta  aproape fara sa crâcneasca însiruirea absurda si, în cele din urma, cautata, de evenimente: „Trebuia sa ramâi, sa te bucuri de lumea ta mijlocie, aici nimic nu e mijlociu si nimic nu-ti va folosi, numai moartea“. Asa se face ca, de la aterizarea la început de secol a lui Teofil la evadarile succesive ale Câinelui de lemn dintr-un Santier într-altul si apoi din sanatoriu în închisoarea detinutilor fericiti, totul puncteaza o arhitectura fara cusur.
Fara îndoiala, Cosmin Perta închipuie un imaginar obsesional, orientat în jurul proiectiilor dezaxate ale personajelor. Inevitabil, într-un asemenea cadru fiintele sunt propriile lor nume, aproape fara consistenta materiala, ci doar picturala („Câinele de lemn“, „Conducatorul de Osti Celeste Gavril“, „Regele Nisipurilor Miscatoare“). Exista chiar o pasiune a abolirii sensului, a dezghiocarii acestui mecanism care aduce eul în pragul unei disperari aproape sinucigase, acolo unde cea mai mare nevoie nu e aceea de a exista, ci de a hrani obsesiile, asa cum face Câinele de lemn cu iubirea sa pentru Matriosca. Pe de alta parte, trimiterile suprarealiste nu fac decât sa accentueze tusa de insolit a textului, care penduleaza exemplar între istorie, individualitate si irealitate, jonglând incredibil de subtil cu tematici generale (puterea, iubirea, moartea). Astfel, Perta devine regizorul unui univers up-side-down, cu efuziuni cinematografice, în care scenele se perinda extrem de rapid si cu maxim de semnificatie: „Plângi, plângi, te vei îmbolnavi de cancer, vei mânca. Cianura. Vei bea. Cianura. Vei respira. Cianura. Vei vomita. Cianura. (…) Plângi, plângi, un milion de sicrie încap în exact 162 de pagini de carte, un milion de morti încap în exact mintea mea, îi voi cumpara, o voi cumpara pentru tine. (…) plângi, plîngi, o sa îti cumpar moartea ca sa te urci pe ea, sa o calaresti pe ea, sa o numesti pe ea, sa îi spui: Matriosca.“
O componenta aparte e intertextul biblic liricizant, atât de subtil absorbit în text si de o ritmicitate atipica tocmai prin aderenta fina la model, încât, la o lectura alta-voce ai senzatia ca autorul „predica“ fascinant de blând izbind violent în zonele cariate ale identitatii umane. Astfel, paragrafele de final de capitol au alura unui monolog ritmat, a unei litanii dureroase, repetitive sau a unui bocet psalmodic: „Plângi…“, iar incantatoriul pare sa domine întreg textul, moartea devenind ea însasi o îngânare monotona punctând zonele de suferinta aproape corporal. De altfel, discursul religios, reiterarea imagistica a Patimilor lui Hristos în pataniile Câinelui de lemn si însasi fermitatea cu care e decretat „CHINUL VESNIC sI NEOSTOITA SCRÂSNIRE A DINTILOR“, transformarea în înger si caderea în timp a acestuia sunt atasate implicit discursului despre libertate si moarte.
Patimiri si (auto)mutilari
Totodata, volumul denunta tarele sociale si dimensiunea negatorie a existentei pâna în punctele sale extreme. Indiferent de unghiul din care privim, dezideratele individuale, mai mult sau mai putin exprese în acest text, se dilueaza pâna la aforistic, într-un verb (la) plural. De aceea, personajele nu pot afirma realmente identitatea lui „eu“, care pare sa fie nesemnificativa, mai ales raportat la (in)consistenta personajelor. Problema pe care o pune Cosmin Perta e una realmente primejdioasa si necesara, aceea a pierderii voluntare într-un univers concentrationar, ceea ce face ca întregul periplu al avatarurilor, pâna la întâlnirea lor si chiar si dupa, sa fie o chestionare a non-individualitatii: „Unde fugim? – Spre Santier. – De ce spre Santier? – E singurul loc pentru noi în lume“. Cine sau ce sunt, si, mai ales daca sunt într-o lume în care esential pare nu faptul ca traiesti, ci acela ca mori. Dreptul la viata nu e decât în masura în care dreptul la moarte îl uzeaza drept complement straniu pentru atasarea unor rituri, a unor prejudecati si a unor proiectii bulversante. De aceea, esential pare sa fie nu locul în care te nasti, sau acela în care traiesti, ci doar locul în care mori, ca o conjugare  prepotenta asupra tuturor celorlalte. Totul simuleaza o constructie care are la baza principiul unui cumul de functii, de spatii, de identitati, acolo unde întâlnirile duc la contopiri sau la clarificari în vederea contopirii: „Inima nu doare. Simulez. Creierul nu doare. Simulez. Îndepartarea de Dumnezeu nu doare. Simulez. Când spun ca mi-e frica de creierul meu, ca l-as taia, spun adevarul.“
Astfel se explica reîntoarcerea lui Teofil Barbalata în prezent alaturi de apendicele sau angelic, Câinele de lemn sau extirparea temporara a fantomelor din marea lor masa pentru scene singulare, cum sunt cele din final, când pe acelasi Teofil îl viziteaza mortii familiei. La urma urmei, o astfel de lume are nevoie de mesaje care nu pot fi transmise altfel decât uman, personajele functionând ca pretexte pentru un flux ontologic în care individualitatea nu exista decât pentru a sublinia structurile majore.
Întâlnirile cu mortii, asociate de cele mai multe ori toposului incert si maladiv al mlastinii ori al padurii, nu sunt altceva decât reflectia unor obsesii identitare. Imposibilitatea de a contura altceva decât boala si moartea, tarele si bubele unei umanitati incapabile sa recunoasca mai mult decât dreptatea care se face cu pumnul devine pretextul unei fericiri tânguite a mandibulelor dislocate si a pierderii oricarei demnitati. E clar intertextul parodic pe care îl aplica autorul si mutilarea voita a acestor imagini-personaj care graiesc tocmai prin neputinta lor de a întelege. Orice întâlnire, iubire, tentatie sau dorinta sta sub semnul unui parcurs prestabilit si, în general, supus esecului. Accentele de fantasy si cele senzationaliste abunda în textul lui Cosmin Perta, fara a-i anula componenta de profunzime apasatoare, care foreaza pâna la cele mai tari adâncimi ale individului: „Câinele de lemn plânge, Câinele de lemn striga, Câinele de lemn îsi smulge parul din cap de durere. Matriosca, usoara, se separa de bratele lui si se îndeparteaza. N-o poate ajunge, n-o poate tine. Lacrimile câinelui de lemn aduc ploaia peste Santier, deznadejdea, vântul turbat. Matriosca surâde, apoi dispare. De-ai crapa odata, Santierule! Cu toti nefericitii tai. Cu totul. Si s-a lasat noaptea cea mai adânca din toate timpurile peste Santier.“
Asadar, vocea deznadajduita, similara celui parasit de Dumnezeu în fata ispitei si în fata mortii transpare aici cu o claritate izbitoare, încât sentimentul pregnant e ca în structura fina a textului s-au strecurat toate dramele sângeroase ale unei întregi istorii culturale colective, ca si individuale. Chiar si felul în care discursul imagistic de început de secol e inserat în roman demonstreaza abilitatea de a jongla cu texturi temporale, interioare si simbolice pâna la a aduce cititorul la o exasperare muta de natura sa extirpe traumele. Facute sa „jeleasca“, sa le fie frica, sa se chinuiasca, si odata cu ele, întreg spatiul si întreaga lor expresie umana, personajele devin victimele propriilor suferinte si ale propriilor idealuri, sub semnul unui martiriu etern. De aceea, volumul lui Cosmin Perta probeaza aproape sângeros si inefabil o umanitate ranita în cautarea (non)sensului: „Trebuie sa pleci singur cu inima usoara si rozalie la brat cu fiica ta moarta. Tot înainte, din trecut în trecut, din viata în viata, fara vreo tinta, la brat cu moartea, fiica ta.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper