FLORIN CONSTANTINIU: „Natiunea romana nu mai are putere sa faca istorie“

Un articol de ANGELA MARTIN

Istoric de mare prestigiu, membru al Academiei Române, Florin Constantiniu publică în 1997 o lucrare fundamentală – O istorie sinceră a poporului român, prima,  de altfel, de acest gen, apărută la noi după 1989. Viziunea sa este una critică, contrară celei triumfaliste impusă de regimul comunist în prezentarea anumitor momente din trecutul  national. Sub semnul sinceritătii –  nu al infailibilitătii, cum el însusi precizează -, istoricul schimbă perspectiva abordării unor fapte, a unor evenimente si a unor figuri legendare, considerând că este de datoria sa să le ofere românilor nu aceeasi istorie – frumoasă, glorioasă -, ci una demistificată si cât mai adevărată, în care ei să se identifice si pe care să învete să si-o asume.

Dar nu numai  trecutul îl preocupă pe istoric, ci si prezentul – deplorabil, confuz -, asa cum reiese din convorbirea de fată.

 

A.M.: Domnule academician, daca, prin absurd, ati putea uita ca sunteti istoric, cum ati descrie societatea romaneasca in aceasta „clipa“ a istoriei ?

 F.C.: In 1999, cand se implineau zece ani de la caderea regimului comunist, un student mi-a pus intrebarea: „Daca manifestantilor din decembrie 1989 li s-ar fi putut arata cum vor trai peste zece ani, credeti ca ar mai fi ramas in strada sau se intorceau la casele lor?“. Intrebare perfect legitima! Apartin categoriei celor care cred ca, in multe privinte, societatea romaneasca a regresat dupa 1989. Libertatea – marele castig al lui decembrie ‘89 – nu ne-a facut nici mai fericiti, nici mai intelepti. Societatea romaneasca se scalda in mediocritate, confuzie si grobianism. Daca dorim o ilustrare a versului eminescian despre „oranduirea cea cruda si nedreapta, ce lumea o imparte in mizeri si bogati“, ei bine, nu avem decat sa privim societatea romaneasca de azi. Un pol de bogatie – unde bogatia e sinonima cu hotia – si un pol al saraciei. Nu trebuie sa fii nici marxist, nici comunist, ca sa vezi ca, din 1990, la noi s-a constituit o clasa exploatatoare (sa nu ne speriem de cuvinte!), care prin opulenta, aroganta si marlanie lasa mult in urma nomenclatura raposatului regim comunist. Aceasta clasa nu si-ar permite sa sfideze nu numai legalitatea, dar si bunul-simt, daca ar fi intampinat cat de cat impotrivirea opiniei publice. Dar, in Romania, opinia publica – pentru a relua o formula cunoscuta – nu este nici opinie, nici publica: asa-zisa „societate civila“ este politicianista si narcisista, iar restul populatiei este o masa atomizata, asaltata de greutati materiale si – ierte-mi-se vorba – idiotizata de televiziune. In 1916, Octavian Goga scria in jurnalul sau personal, ca piramida noastra sociala este bolnava: la varf sifilisul, la temelie pelagra. Acum situatia este mai grava (si sifilisul, si pelagra pot fi, pana la urma, vindecate): la varf coruptia, la baza resemnarea. S-ar parea – da Doamne, sa ma insel! – ca natiunea romana a ajuns la sfarsitul istoriei, dar nu in sensul ideii lui Fukuyama, ci in acela al unei totale sleiri. Nu mai are putere sa faca istorie, ci sa astepte supusa, sa indure istoria, pe care i-o scriu altii. Cine? A spus-o chiar presedintele tarii: Marele Licurici.

 A.M.: Sunteti un istoric reputat, o buna parte din cariera dv. s-a desfasurat in timpul regimului  comunist care a ingradit libertatea de cercetare si de exprimare. Cum ati trecut, ca istoric, peste acest handicap?

 F.C.: Incontestabil ca sub regimul comunist, cercetarea istorica a fost sub controlul acelui Minister al Adevarului, despre care a scris Orwell. La noi, au existat doua perioade: cea de pana la sfarsitul anilor ‘50, cand istoriografia a fost sub autoritatea tandemului Leonte Rautu – Mihail Roller, as numi-o comunismul internationalist, apoi cea a comunismului national, cand atotputernic a fost tandemul Mircea Musat – Ion Ardeleanu. Ambele tandemuri au fost la fel de nocive pentru activitatea istoricilor romani.  Si, totusi, distantarea de Moscova a conducerii de la Bucuresti a atras dupa sine disparitia unor tabuuri si limitari in cercetare. Amintesc doar faptul ca Romania a fost singura tara din blocul sovietic, in care s-a recunoscut existenta protocolului aditional secret al Pactului Molotov – Ribbentrop, negat cu obstinatie la Moscova si in capitalele tarilor-satelite. Mai mult, in manualul universitar de istorie a Romaniei (din 1981) s-a publicat articolul 3 al amintitului protocol, articol prin care Germania consimte la anexarea Basarabiei de catre URSS. Interdictele si denaturarile – cate au fost – s-au manifestat, de regula, in zona istoriei contemporane si, mai ales, in legatura cu istoria PCR. Eu am fost atras la inceput de istoria medievala si, sub, indrumarea acad. Andrei Otetea, interesat de „a doua iobagie“ din spatiul de la est de Elba, am studiat relatiile agrare din Tara Romaneasca in secolul al XVIII-lea, tema tezei mele de doctorat. In desfasurarea investigatiei unei astfel de probleme, nu existau oprelisti. Citarea lui Engels, spre pilda, nu era un comandament politic, ci o obligatie stiintifica pentru ca el scrisese despre acest proces. In perioada cultului lui Ceausescu – ceea ce spun poate parea ciudat –, un citat dintr-o cuvantare a secretarului general al partidului asigura tiparirea unor interpretari care nu aveau nimic in comun cu materialismul istoric. De altminteri, istoriografia romana a parasit, in fapt, progresiv conceptia marxist-leninista pentru a reveni la un pozitivism – care privilegia istoria evenimentiala, cu precadere, politica. Spre deosebire de polonezi, de pilda, la noi nu au fost abordate teme din domeniul filosofiei si teoriei istoriei in spirit marxist (exceptie notabila, Radu Florian). Suparatoare – si daunatoare – au fost interventiile factorului politic in cercetarea stiintifica. Aparatcici de ranguri diferite, dar de aceeasi ignoranta, s-au crezut competenti si in domeniul istoriei, impunandu-si punctele de vedere eronate si exprimarile limbii de lemn. Cand, in 1987, s-a elaborat prima replica la „Istoria Transilvaniei“, aparuta la Budapesta, secretarul CC cu probleme ideologice, Petru Enache, a intervenit in textul trimis spre aprobare, cu o „interpolare“ catastrofala: intelesese total gresit relatarea unui cercetator si voia ca in raspunsul nostru sa figureze un eveniment care nu avusese loc niciodata. Cand textul a venit de la el cu acest adaos, i-am atras atentia lui Mircea Musat, care mi-a raspuns: „Stii d-ta mai bine ca tovarasul secretar?“. Cu chiu, cu vai, s-a eliminat cea mai mare parte a interventiei tovarasului secretar, dar o parte tot a ramas. Noroc – as spune – ca nu mai citeste nimeni astfel de „polemici“. Trebuie, insa, sa recunosc deschis ca, in multe imprejurari, am acceptat „linia“ Partidului in prezentarea faptelor, desi stiam ca este in contradictie cu adevarul istoric (de exemplu, rolul „hotarator“ al Partidului Comunist din Romania in pregatirea si desfasurarea actului de la 23 August 1944, devenit „revolutia de eliberare sociala si nationala, antifascista si antiimperialista“). Am crezut, in acest caz, ca merita platit acest pret pentru eliminarea formulei din perioada stalinista: „eliberarea Romaniei de sub jugul fascist de catre glorioasa Armata Rosie“. Inlocuirea unei interpretari si sintagme gresite prin alta nu era, evident, un pas in directia buna. Astazi, regret perceptia mea total gresita.

A. M.: Exista la noi o puternica atractie pentru politica. Ea nu se exercita doar asupra elitelor noastre, ci, in egala masura, asupra unor largi categorii de oameni mai putin instruiti, ignoranti sau naivi, ba chiar si asupra paturilor sociale defavorizate. Care este, dupa parerea dv., cauza acestui fenomen de masa si cum il apreciati?

 F. C.: Mircea Eliade a facut observatia ca in nici o tara nu se pierde atata timp cu discutiile despre politica precum in Romania. Fenomenul este, asadar, mai vechi si nu se poate explica prin nevoia de „compensare“ a celor 45 de ani de tacere ai regimului comunist. In ce ma priveste, cred ca exista o explicatie istorica. Ea imi este sugerata de nivelul foarte scazut, primitiv, al discutiilor despre politica. De obicei, ele nu se ridica la o evaluare acceptabila a unei situatii sau personalitati, ci raman la articulari rudimentare de tipul: „Trasni-l-ar Dumnezeu de Basescu/ Iliescu!“. Cel mult, se incearca rezumarea unei opinii auzite la televizor, opinie care corespunde cu cea a vorbitorului. Oricine recunoaste, in astfel de modalitati de discutie, comentariile din mediul satesc, asa-numita „gura a satului“. Suntem si am ramas un popor de tarani. Industrializarea din perioada comunista a generat un flux de populatie rurala spre orase. Schimbarea de mediu nu a atras si o schimbare de personalitate. Obiceiuri, mentalitati, reactii au ramas aceleasi ca la tara. Acolo, in sat, comentariile ii priveau pe nea Ion sau darile catre stat. Aici, la oras, locul lui nea Ion l-au luat oamenii politici. Aprecierile despre ei raman la zona de jos a constiintei. Si cum romanii n-au stralucit prin harnicie (vorba unui calator strain, din secolul al XVIII-lea: „Munca este dusmanul lor“), timpul este ocupat nu de munca, ci de vorba. Asa cum bine spunea Cioran, in Romania, vorbaria se invecineaza cu dementa. Se mai adauga si convingerea romanului ca e destept foc, stie tot, poate judeca pe oricine. Stie el cel mai bine ce trebuie facut in orice situatie. Toate aceste elemente reunite fac din roman un participant insufletit pana la isterie la discutii politice. La nivelul paturii scolite, fenomenul s-a manifestat prin armata de analisti politici care au inundat televiziunile, ziarele, ONG-urile. Suntem – cred – tara cu cei mai multi analisti politici pe cap de locuitor. Din pacate, cantitatea nu este dublata si de calitate.

 A.M.: Sunt nenumarate exemplele in istorie referitoare la instaurarea unui regim sau al  altuia printr-o strategie de mobilizare emotionala, de exaltare a maselor populare. Ele, masele, au fost intotdeauna cele care au dat vechiului regim lovitura de gratie, doborandu-i simbolurile. S-au daramat statui, s-au sacrificat lideri, s-au devalizat institutii, s-au delegitimat valori – acte si descarcari emotionale prin care noua ordine se elibera de trecut. Odata instalata, noua putere isi proiecta si ridica prin eforturi proprii o noua constructie simbolica, asigurandu-si astfel stabilitatea politica si viitorul. Domnule profesor, dintr-un motiv sau altul, si la noi s-au atacat institutii ale statului – bunaoara Academia Romana din care faceti parte –, si la noi se darama mituri si se delegitimeaza valori, cu toate ca o noua putere politica s-a instaurat de mult. Credeti ca aceste initiative distructive constituie premise obligatorii pentru constructiile viitoare?

F.C.: De regula, marile mutatii politice si socio-economice sunt insotite de constiinta unui nou inceput – in termeni evanghelici „cer nou si pamant nou“ –, un moment inaugural, perceput adesea ca lepadarea de lumea veche, o lepadare nu numai in plan spiritual, ci si material; de aici asa-numitul vandalism revolutionar (in timpul Revolutiei franceze, au existat capete infierbantate care voiau sa darame Palatul papilor din Avignon, dar apoi au renuntat cand si-au dat seama de dificultatea sarcinii!). La noi, insa – cel putin asa cred eu – se intampla cu totul altceva. Nu e vorba de acel elan demolator, insotitor al intrarii intr-o „era noua“ (cred ca doar bustul bietului Constantin Dobrogeanu-Gherea a cunoscut, temporar, furia impotriva „vechiului“; a fost inlaturat si, apoi, repus pe soclu, gratie interventiei regretatului Zigu Ornea!). La noi, din 1990, se desfasoara o campanie, pe cat de sistematica, pe atat de subtila, de anihilare a identitatii nationale, a valorilor nationale, a institutiilor considerate ca pastratoare ale constiintei nationale. Am intrat intr-o perioada cand internationalismului proletar sau socialist, promovat de Uniunea Sovietica pentru a-si consolida controlul in zona sa de influenta, ii urmeaza o alta doctrina de caracter internationalist – cea a globalismului sau mondialismului – promovat de SUA pentru a-si consolida hegemonia asupra intregii planete. Simetria este perfecta din unghiul de vedere al continutului si obiectivelor acestui proces. Difera doar dimensiunile: sovieticii impuneau internationalismul la nivelul spatiului controlat de ei; americanii o fac – pentru ca sunt infinit mai puternici – la nivelul intregii lumi. Identitatea nationala – in intelesul ei cel mai larg (istorie, cultura, moravuri) – este un obstacol in calea oricarei forme de internationalism. De aici, inevitabila ciocnire la care asistam. Istoria, mai exact memoria istorica – pentru a ma referi la domeniul meu de specialitate – este o componenta fundamentala a constiintei identitare. Pentru a surpa aceasta constiinta, memoria istorica trebuie debilitata pana la disparitie. Una dintre directiile de atac a fost campania impotriva miturilor istoriei nationale. Sa fiu bine inteles: eliminarea miturilor este o actiune de salutat. Istoria se hraneste cu adevaruri, nu cu mituri. La noi insa, printr-o confuzie de definitii, un sir de idei-forta ale constiintei nationale – precum continuitatea sau unitatea nationala – au fost declarate mituri pentru a fi apoi combatute. Un exemplu: este limpede ca Mihai Viteazul nu a avut un plan de unire a Tarii Romanesti, Moldovei si Transilvaniei. Contextul politic si militar l-a determinat sa aduca sub autoritatea sa, mai intai, Transilvania, apoi Moldova – repet – fara un plan stabilit anterior, de tipul: „Voi uni cele trei tari romanesti“. Injghebarea sa politica nu era – abia daca mai e de spus – un stat national, iar in timpul sau sau in secolul al XVII-lea, romanii, chiar cei mai luminati (exemplul cel mai graitor, Miron Costin) nu l-au considerat drept cel dintai unificator al romanilor. Generatia pasoptista – purtatoare a idealului de unitate nationala – a facut din Mihai Viteazul un inainte-mergator al statului national roman si a vazut in unirea de la 1600 o prefigurare a acestuia. Spunand toate acestea, constatam ca luptatorii impotriva miturilor, dupa ce se „achita“ de aceasta misiune, nu ne spun daca in cea dintai unire a romanilor sub autoritatea unui voievod de-al lor au existat si elemente ale constiintei unitatii de neam. Si ele au existat: in rascoalele taranilor romani la intrarea lui Mihai Viteazul in Transilvania, taranii, capatand curaj cand au vazut ca exista acum cineva din neamul lor la care ar putea apela, si in politica de organizare a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, un inceput al incercarii de a face din romanii din Transilvania o „natiune“ recunoscuta legal, la fel cu celelalte trei (maghiari, sasi, secui). Aceste fapte sunt insa lasate la o parte in campania impotriva miturilor. Si este lesne de inteles motivul. Atacurile impotriva Academiei Romane au aceeasi sorginte. Lasandu-i la o parte pe frustratii care au ratat intrarea in Academie, exista o campanie bine pusa la punct de discreditare a celui mai inalt for de cultura al tarii. De ce? Pentru ca Academia Romana este perceputa ca un „bastion al nationalismului“ (pentru a relua formula unui oaspete de peste hotare), un „bastion“ de eliminat. „Nemuritorii“ sunt, in realitate, oameni cu toate carentele si greselile lor. Specularea pacatelor individuale pentru a defaima o institutie (vezi si campania impotriva Bisericii Ortodoxe Romane) este o practica facila. Din pacate, la noi, unde capacitatea de separare a adevarului de exagerare sau chiar de minciuna este foarte firava, campanii de acest tip au sansa de a izbuti, mai ales ca reactiile sunt timide. S-a instituit si la noi o politie a gandirii, a carei principala arma este linsajul mediatic. Si roadele incep sa se vada. Ma tem ca, in viitor, politia gandirii va fi tot mai activa si – vai! – mai eficace.

 A.M.: La 16 ani de la Revolutie, societatea romaneasca, atat de impartita, din pacate, pare ca isi retraieste cu pasiune, eliberarea de trecut. Credeti ca procesul comunismului va polariza si mai mult societatea romaneasca sau, dimpotriva, el va fi capabil sa o unifice in sfarsit? Credeti ca acest proces va conduce la rezolvarea problemelor Romaniei?

 F.C.: Mai intai, dati-mi voie sa pun o intrebare: ce fel de „proces“ al comunismului? Se invoca mereu exemplul procesului de la Nürnberg, considerat un proces exemplar al nazismului. Iertati-ma, dar haideti sa privim faptele asa cum au fost. Facand abstractie de faptul ca nu poti fi si parte, si judecator (Tribunalul de la Nürnberg era alcatuit din reprezentantii celor patru mari puteri invingatoare in razboi), sa nu uitam ca intre URSS si Germania nazista nu exista, practic, nici o deosebire. Cea dintai ucidea in numele clasei, cealalta in numele rasei. Care era autoritatea morala a URSS pentru a judeca pe criminalii de razboi nazisti? Dar nici puterile occidentale (SUA, Anglia, Franta) nu erau inocente. Astazi, stim ca, inainte de inceperea procesului, reprezentantii Marilor Puteri s-au pus de acord asupra problemelor care sa nu fie abordate in timpul procesului. S-a decis ca Pactul Molotov-Ribbentrop sa nu fie adus in discutie, pentru a nu pune Uniunea Sovietica intr-o situatie dificila. Ce fel de justitie e asta? Asa-zisul proces al comunismului este cerut la noi nu din dorinta de a stabili un adevar istoric sau de a face un act de justitie, ci din ratiuni politice. De 16 ani, „procesul comunismului“ este o arma in lupta politica, o maciuca de dat in cap adversarilor. Asa a fost, asa este si acum. Prin urmare, la intrebarea Dvs va raspund preluandu-va cuvintele: el „va polariza si mai mult societatea romaneasca“. Cat priveste „rezolvarea problemelor Romaniei“, categoric nu! Nu va rezolva nici o problema: nici nu se va fura mai putin in Romania, nici nu se va trai mai bine, nici clasa politica – pacostea nationala – nu se va intelepti. Tot taraboiul facut in jurul acestei probleme este un mijloc de a acumula capital politic.

 A.M.: Credeti ca era nevoie de instituirea unei comisii speciale si de elaborarea unui raport pentru ca Romania, prin presedintele ei, sa condamne crimele comunismului?

 F.C.: Nu era nevoie de nici o comisie. De altminteri, haideti sa vedem cum s-a nascut „Comisia Tismaneanu“. Partidul National Liberal a constatat caderea sa constanta in sondajele de opinie. Sfatuitorii dlui Calin Popescu Tariceanu i-au spus ca unul din punctele vulnerabile ale rivalilor din Partidul Democrat este atitudinea nehotarata in privinta comunismului, mai exact, o sovaiala din partea presedintelui Traian Basescu in a se rosti raspicat in condamnarea comunismului, pentru ca, in calitate de comandant de nava, ar fi avut legaturi cu Securitatea. Cum liberalii nu dispun de prea multe mijloace pentru a recupera ramanerea in urma din sondaje, s-au agatat – ca inecatul de pai – de ideea condamnarii comunismului si au facut din ea arma impotriva presedintelui Basescu. Acesta a cazut in capcana intinsa de liberali si, pentru a arata ca nu este vulnerabil, a plusat in disputa. S-a ajuns, astfel, la o escaladare ridicola in „lupta impotriva comunismului“. O lupta artificiala, caci ea vine la 16 ani de la caderea comunismului. In realitate, asistam la o instrumentalizare politica a cercetarii istorice consacrate comunismului, substratul ei fiind competitia dintre PNL si PD. Anticomunismul a devenit o grenada pe care cei doi parteneri din Alianta DA si-o arunca unul altuia – ca pe o minge – in speranta ca va exploda in mana adversarului. Dl Traian Basescu a vrut sa castige timp si a creat amintita Comisie. Condamnarea comunismului ar fi putut sa o faca din primul moment, caci despre ce este condamnabil in regimul comunist stim si rasstim.

 A. M.: Ce sanse acordati „Comisiei Tismaneanu“?

 F.C.: Daca s-a numarat corect – si cred ca numaratoarea este corecta – exista la noi zece institute si centre de cercetare care se ocupa exclusiv sau si de studiul perioadei comuniste. „Comisia Tismaneanu“ este, asadar, a unsprezecea roata la caruta. Ea a fost creata nu dintr-o necesitate stiintifica, ci dintr-un calcul politic. Imi pare imens de rau, pentru prestigiul stiintific al dlui Vladimir Tismaneanu – pe care il stimez foarte mult si ale carui lucrari le-am citit intotdeauna cu mare folos –, ca nu a avut taria sa refuze oferta prezidentiala. Cand m-a invitat sa fac parte din Comisia Domniei Sale si am declinat invitatia, i-am atras atentia ca atmosfera nu era defel proprie unei anchete stiintifice, dat fiind amestecul de mccarthysm (isterie anticomunista) si miasme dambovitene. Sper ca s-a convins ca aveam dreptate, dar a preferat sa ramana la post. Poate sunt putin malitios, dar cred ca s-a contaminat de practicile americane, unde chiar cand esti la catedra nu strica putina publicitate. De altminteri, m-am amuzat sa aud tanguiri in privinta accesului la arhivele PCR, a ascunderii unor arhive etc. Daca exista o limitare a accesului la arhivele regimului comunist, ea este rezultatul unei legi proaste, aceea care a stabilit mecanic termenul ultimilor 30 de ani, asa cum se intalneste in legislatia altor tari. Pentru regimul comunist, un astfel de termen nu are nici o ratiune. Lasand insa la o parte aceasta prevedere – din pacate, legala! –, in rest, oricine merge la Arhivele Nationale Istorice Centrale (ANIC) are la indemana munti de dosare pentru a cunoaste politica PCR. Recent, acad. Dinu C. Giurescu spunea – si avea dreptate – ca, tinand seama de abundenta materialului documentar, cateva promotii de istorici isi au asigurata „materia prima“ pentru a-si exercita profesiunea. Daca ar exista un interes real – nu politic – pentru studiul comunismului, statul ar da fonduri pentru procurarea din Federatia Rusa si din alte tari a editiilor de documente, carti si reviste privind perioada comunista si legaturile dintre URSS si tarile din blocul sovietic, inclusiv Romania. Fara cunoasterea acestor surse si a acestor lucrari nu se poate scrie corect istoria comunismului in Romania. Dar pentru ca nu exista un autentic interes stiintific, ci totul este mimat din interes politic, nu preocupa pe nimeni inzestrarea bibliotecilor noastre cu o indispensabila literatura de specialitate. Citesc, acum, The Cold War a istoricului american John Lewis Gaddis (adusa din Anglia de domnisoara Mioara Anton, o excelenta cercetatoare a comunismului) si ma ingrozesc constatand ca lucrari capitale, care ar trebui cunoscute de cercetatorii romani, interesati de Razboiul Rece, deci, implicit, de istoria comunismului, nu se gasesc in bibliotecile noastre. Nu stiu ce fonduri consuma „Comisia Tismaneanu“, dar ele – oricat de modeste – si-ar fi gasit o utilizare mai buna prin achizitionarea unor lucrari de specialitate. Cum politica si nu stiinta face legea, in cazul de fata, sunt bani aruncati pe apa Sambetei. Ma tem – si, repet, imi pare rau pentru dl Vladimir Tismaneanu – ca activitatea Comisiei Domniei Sale va ilustra zicala „Muntele a nascut un soarece“.

A.M.: Care sunt, in opinia dumneavoastra, raporturile intre istoria recenta si istoria nationala?

 F.C.: Istoria recenta este o parte a istoriei nationale. Ce interval de timp cuprinde istoria recenta? De regula, ultimii 30 de ani, adica perioada pentru care istoricul nu are acces la arhive si trebuie sa utilizeze, ca surse de informatie, presa, memoriile si jurnalele oamenilor politici, in cazul in care au fost publicate, istoria orala etc. Istoria recenta ca obiect de cercetare s-a nascut din interesul marelui public pentru trecutul foarte apropiat. Pentru a raspunde acestui interes, istoricul sacrifica exigentele documentarii (care ii cer sa vada arhivele) si isi desfasoara investigatia valorificand izvoarele amintite mai inainte. Americanii au un termen sugestiv pentru astfel de lucrari: instant-book, e un fel de ness facut la repezeala, ceea ce nu inseamna ca nu este si bun. Perioada celor 30 de ani este insa, in practica, extinsa, astfel ca, din punctul de vedere al terminologiei istorice, istoria contemporana si istoria recenta se suprapun partial, in intelesul ca istoria recenta este un fragment al istorie contemporane.

 A.M. : In revista Cultura publicati si comentati saptamanal documente din arhive care au fost pana acum inaccesibile. Ce surprize ati avut ca istoric?

 F.C.: In prezent, surprizele cele mai mari le aduc arhivele din Federatia Rusa, intrate de curand in circuitul stiintific (desi acum accesul este tot mai anevoios). In Rusia, se tipareste insa, in cantitati impresionante, cartea de istorie, si ceea ce public eu in Cultura este „cules“ din volumele de documente, aparute la Moscova, privind Europa de Est in anii 1944 -1953. Aceste surse sunt suveran ignorate – spre paguba lor – de tinerii cercertatori care prefera sa mearga in Occident pentru a studia comunismul, desi sursele sovietice aduc informatii surpriza, care le-ar permite sa reinnoiasca – documentar si interpretativ – istoria comunismului. Surprize am avut destule in activitatea mea de istoric, incepand cu anii de tinerete, cand am descoperit in arhive un asezamant necunoscut – din 1745 – al lui Constantin Mavrocordat, pe atunci domn al Tarii Romanesti, si terminand cu raportul din ianuarie 1952, intocmit de doi consilieri sovietici despre opozitia lui Vasile Luca fata de reforma baneasca, voita de Stalin (documentul este publicat de istoricii rusi). Exista, asadar, o surpriza a descoperirii documentului inedit si o alta a documentului tiparit, dar pe care tu l-ai valorificat, inaintea altor colegi (Sa amintesc, aici, de o vorba a lui E. Renan, repetata de acad. Andrei Otetea: adevaratul inedit este documentul tiparit pe care nu-l citeste nimeni). Sa mai mentionez surprinderea avuta cand, citind documentele (tiparite) germane si sovietice, am constatat cat de mult a cantarit in decizia lui Hitler de a ataca URSS (la 22 iunie, se vor implini 60 de ani!) revendicarea de catre Stalin, in iunie 1940, pe langa Basarabia si a Bucovinei (initial, Stalin voia sa ceara intreaga Bucovina, apoi, vazand iritarea lui Hitler, a restrans cererea la partea de nord a provinciei). Hitler a perceput aceasta cerere ca o iesire din cadrul teritorial al intelegerilor din august-septembrie 1939 si ca un prim pas spre alte anexiuni in Vest. In geneza Planului „Barbarossa“, Bucovina a jucat un rol foarte important. Este un aspect putin cunoscut al relatiilor sovieto-germane, din anii de cooperare (1939 – 1941).

 A.M.: Cum apreciati politizarea actuala a istoriei, la noi, ca si in Occident?

 F.C.: Se citeaza frecvent formula istoricului E. A. Freeman (mort in 1892): „Istoria este politica in trecut si politica este istorie in prezent“. Dar aceasta nu inseamna ca istoricul trebuie sa se subordoneze comandamentelor politice. Instrumentalizarea politica a istoriei este funesta pentru efortul ei de a stabili adevarul. Profit de intrebarea Dvs. pentru a spune ca istoria nu este un tribunal pentru a da sentinte. Astfel de sentinte dau organele justitiei, nu istoricii. Istoria cauta raporturi cauzale, efortul ei cognitiv poate fi rezumat la intrebarea „de ce?“. Imixtiunea politicului tulbura, denatureaza ancheta istoricului. Acesta trebuie lasat sa-si faca meseria, fara constrangeri, fara amenintari si fara tentatii materiale sau politice. Nu este insa mai putin adevarat ca multi istorici au o placere – masochista sa-i spun – de a se lasa violati de politica. Ispita este mare!

 A.M.: Ce parere aveti despre modul in care se preda astazi istoria in scoala? Cat de educative considerati ca sunt manualele noastre scolare?

 F. C.: In calitate de coautor la un manual de istorie, stiu ce greu este sa lupti cu normele Ministerului Educatiei. Practic, de la dl Andrei Marga incoace a inceput o adevarata ofensiva impotriva predarii istoriei, prin reducerea numarului de ore si prin programe analitice (eu sunt „dinozaur“ si le spun tot asa!) care subtiaza considerabil cunostintele transmise elevului. Acum, de curand, am auzit despre un student de la o facultate de istorie, din provincie, care, intrebat pe cine a arestat regele Mihai la 23 august 1944, a raspuns: pe Carol I! As putea da alte numeroase exemple de acest fel. Educatia nationala este ultima problema la care se gandeste clasa noastra politica, avida de bogatie, nu de cultura. Se mai adauga imitatia servila a unor manuale occidentale si – iarasi – lupta impotriva memoriei istorice, vazuta ca o componenta a constiintei nationale. Am asistat la o dezbatere despre manualele scolare de istorie, organizata de doamna profesoara Viorica Moisuc, de la Universitatea „Ovidius“ din Constanta, si observatiile colegilor din invatamantul preuniversitar si universitar au pus in lumina situatia de plans a predarii istoriei in scoala elementara si la liceu. Dupa opinia mea, vina autorilor de manuale este mult mai mica decat a Ministerului, care fixeaza programele si le selecteaza prin concurs. O tema excelenta de dezbatere pentru revista Cultura

 A.M.: Va multumim, domnule profesor, pentru aceasta sugestie, vom incerca sa initiem o asemenea dezbatere pornind chiar de la observatiile dumneavoastra. Va multumesc pentru acest interviu, pentru sinceritatea raspunsurilor dumneavoastra.

Un comentariu pentru “FLORIN CONSTANTINIU: „Natiunea romana nu mai are putere sa faca istorie“”

  1. ianuarie 28, 2014 la 1:13 am

    Foarte frumos articolul si in mod sigur si cartea,
    Polarizarea societii prin-un haos aricficial impus din afara si sustisnut de ziaristii teroristi desnationalizaii tuturor nationilor (NATIUNILE UNITE) Astfel Duse in sclavagie in strainatet si chiar aici in tara. Istoria este atacata in primul rand! – ca sa poti avea persoane inculte, usor de manipulat in aut-sabotaj! si in mercenari NATO pentru imperiul planetar al sionistilor.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper