Evolutia criticii, o poveste de istorie literara

Un articol de ION SIMUT

Alex Goldis, Critica în transee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Editura Cartea Româneasca, 2011.

 

Ma gândeam, din pragul unui proiect pe care sa mi-l fi propus eu însumi, ca nu ar fi prea multe lucruri interesante de spus despre evolutia criticii noastre postbelice. Lucrurile sunt prea bine cunoscute, au fost mult discutate, înfatisate ca atare în numeroase sinteze. Critica literara din perioada stalinista, ca interpretare libera a operelor si selectie a valorilor pe criterii estetice, nu exista. Realismul socialist a uniformizat toate personalitatile si toate discursurile. G. Calinescu si Ion Vitner erau constrânsi sa spuna cam aceleasi lucruri, sa promoveze aceleasi idei politice si aceleasi false valori, în numele ideologiei comuniste, proclamata singura valabila. Au venit schimbarile din jurul anului 1965 si au adus eliberarea de dogmatisme si prejudecati. O noua generatie de critici a venit cu un suflu nou, sprijinita de o noua literatura si sprijinind-o ea însasi în contul unei occidentalizari treptate, astfel încât la sfârsitul deceniului sapte peisajul valorilor literaturii române contemporane era complet diferit fata de anii ’50. Un astfel de rezumat e simplist si nu ar aduce, desigur, nimic nou. Sporul de cunoastere ar fi nul. Cu asemenea generalizari nu ajungi departe. Se poate însa si altfel. Subiectul cartii de debut a lui Alex Goldis, „Critica în transee. De la realismul socialist la autonomia esteticului“, este tocmai evolutia criticii românesti postbelice în intervalul 1948-1970. Initial autorul voise, dupa cum marturiseste în argumentul cartii, sa identifice tipurile de critica sau modelele teoretice ale criticii, realizând o cartografiere a principalelor directii, în functie de relatia lor cu marxismul, structuralismul, fenomenologia si noua critica franceza. În locul descrierii unui tablou static al noii critici românesti gata constituite, în mod aparent miraculos, în 1965, daca ar fi neglijat perioada de eclipsa a spiritului critic de dinainte de 1960, exegetul a preferat sa releve procesul dinamic al constituirii acestor forme, ceea ce a impus explorarea în adâncime temporala a etapei anterioare, pâna la 1948, dând o explicatie prozaica transformarilor. În fond, dilema autorului era: sa scrie o carte de critica literara, despre modele înafara contextelor, sau una de istorie literara, preocupata de un proces ideologic, cu cauze, conjuncturi si efecte, care sa arate cum au aparut aceste modele? Rezultatul este o combinatie naturala între cele doua.
Am putea denumi fenomenul în sintagme sinonime aproximative: iesirea din proletcultism, emanciparea criticii de sub dominatia ideologiei politice, sincronizarea sau occidentalizarea criticii românesti postbelice. Sunt etapele progresive ale unui fenomen complex. Fiecare formulare dintre acestea posibile are însa limitele ei.
Istoria cristalizarii noii critici românesti se confrunta dar nu se confunda cu istoria politica a unei întregi perioade. Realismul socialist a devenit o ideologie de referinta obligatorie în varianta a doua, un „personaj central“. Liberalizarea si occidentalizarea de dupa 1965 nu au însemnat o ruptura totala si brusca nici de marxism-leninism, nici de inertiile persistente insidios ale unei perspective sociologizante si politizante – dupa cum demonstreaza atent exegetul. Rezistenta la schimbare a vechilor sustinatori ai realismului socialist a întârziat si a încurcat emanciparea. Politicul si esteticul s-au bruiat reciproc. De aceea, în mod firesc, evolutia criticii noastre postbelice nu poate fi cercetata si explicata corect si plauzibil fara relatia cu ideologia politica. Aceste premise îi asigura cartii lui Alex Goldis o buna regie a ideilor critice, prima dintre calitatile remarcabile ale exegetului. Expunerea parcurge momentele interne ale realismului socialist, observând trecerea de la dogmatismul sever (proletcultismul obtuz, stalinist, numit de critic „realismul socialist integral“) la o timida deschidere a marxismului însusi, eliberat de stalinism din 1953 (momentul considerat de exeget al „realismului socialist minimalist“), ce permite o revizuire abia perceptibila a conceptului însusi de realism socialist, pâna atunci talonat de modelul sovietic, prin tentativele revizioniste (care fac apelul la o noua calitate în nuvela, trimit mai ferm la repere din clasicism si modernism), chiar daca sanctionate drastic. „Razboiul de transee“ continua prin evidentierea altor modalitati literare spre 1960, prin reconsiderarea a însusi marxism-leninismului si, mai ales, prin marea bresa facuta în dogmatism de catre sustinerea „realismului netarmurit“ promovat de Roger Garaudy din interiorul stângii occidentale bine creditate. Dintr-odata, realismul nu e admis într-un singur fel, ca realism socialist exclusivist, ci ca un realism felurit, criticabil în diversificarea lui, dar înregistrat si glosat în experiente estetice relativizante. Acesta e, de fapt, câstigul important al etapei: relativizarea realismului socialist. Critica de întâmpinare – mai observa cu perspicacitate Alex Goldis – introduce în cronica literara noi „tactici de lectura“, prin care elogiaza originalitatea mijloacelor de expresie, evidentiaza constituirea unui univers particular al scriitorului, diferentiat de alti scriitori si de alte universuri particulare, ceea ce estompeaza importanta ideologiei unice si obligatorii. Primele doua capitole, pe care le-am rezumat aici, prezinta tocmai povara unui trecut de care trebuia sa se elibereze noua critica pentru a-si dobândi independenta estetica. Capitolele III, IV si V ar fi constituit configuratia cartii în prima intentie a cercetatorului, daca s-ar fi limitat la a înfatisa numai victoriile criticii românesti din deceniul sapte: occidentalizarea referintelor si a perspectivelor critice, revendicarea fatisa de la noua critica franceza, instaurarea calinescianismului ca model absolut si triumf al talentului, proclamarea autonomiei esteticului, adoptarea criticii imanente a operei ca univers autonom si a eseului, liber de orice metode si ideologii, ca singura solutie de analiza si sinteza critica. Efectele secundare ale unei asemenea atitudini pot fi întelese, în cele din urma, drept carente sau limite (unele evitabile) ale noii critici: reticenta fata de orice metode critice, respingerea oricarei ideologii (de pilda, a variantei anticalinesciene de critica filosofica propusa de Nicolae Balota), conotata negativ prin raportarea fixista la ideologia politica, suspiciunea de principiu fata de critica totala ca posibila subminare a exclusivitatii criteriului estetic. Alex Goldis, cu un larg orizont problematic, analizeaza toate aceste implicatii si consecinte.
Poate ca as fi rezervat un subcapitol si altui fenomen interesant aparut în atmosfera euforica a acestei critici pure: nu doar marginalizarea sau relativizarea istoriei literare ca disciplina indispensabila si inseparabila de critica literara, ci suspendarea ei, asimilarea sau chiar absorbtia ei, echivalenta cu anularea. În fond, în loc de „posibilitatea criticii si a istoriei literare“, Nicolae Manolescu ar fi putut scrie mai bine, ca postfata la prima sa carte, un manifest despre imposibilitatea istoriei literare. De fapt, aceasta si este concluzia confruntarii dintre legitimitatea celor doua, concluzie si mai clara în postfata de la volumul urmator, cel despre metamorfozele poeziei. Critica si istoria literara se exclud, nu se completeaza. Opera nu exista obiectiv, ea fiinteaza numai în constiinta criticului. Prin urmare, opera literara nu are istorie. Protagonistii criticii pure din deceniul sapte, pusi în fata evidentelor istoriei literare, ajung la concluzia ardeleanului care vede o girafa: asa ceva nu exista. În masura în care se detaseaza de orice istorie, de orice ideologie, de orice determinatii sau relatii, critica literara devine pura, expresia subiectiva a constiintei unei valori autonome. Aceasta e himera criticii noastre iesite din proletcultism: sa nu mai depinda de nimeni si de nimic – nici ea, nici opera, nici interpretarea ei. E visul inteligentei libere. Nu are importanta ca în acest fel criticul nu-si comunica decât continutul propriei constiinte, care nu se confunda cu opera sau operele pe care le aproximeaza, le substituie si le reinventeaza. Dupa aceasta logica, opera ramâne, de fapt, inaccesibila în misterul unicitatii ei, o enigma neexplicata: existenta ei e probabila, ipotetica, fictiva, ca si constiinta criticului. Opera nu exista, exista numai constiinta ei, prin criticul care decide totul: valoarea, durabilitatea, sensurile. Între timp, opera, prin nu stiu ce tertip, se comunica, totusi, fara intermediar, altora, cititorilor obisnuiti (care, evident, au si ei constiinta, chiar daca nu atât de experta cum e constiinta criticului, chiar daca nu-si propun sa scrie istoria literaturii, proiect deopotriva imposibil si eronat); opera se comunica, deci, printr-o clandestinitate inadmisibila, ocolind constiinta criticului, unde parea ca statuse pâna de curând prizoniera, asteptând sa fie comunicata. Filosofia subiectiva a operei e erezia simetrica a unei filosofii obiective a operei, ambele la fel de libere, de responsabile si de pline de initiativa în manipularea acestei închipuiri care este literatura. Hulitei istorii literare (care, evident, nu exista, iar, daca se iluzioneaza ca exista, e ilegitima, ba, mai grav, e eronata!) nu-i ramâne decât sa înregistreze si sa relateze aceste fantezii teoretice celor care sunt capabili sa se sustraga acestor himere absolute.
Alex Goldis arata, cu tact si rabdare, cum ia nastere la noi aceasta himera a criticii pure în anii ’65-’70, dupa trauma subordonarii totale fata de ideologia politica din anii ’50. E un istoric literar (da, un istoric literar) impresionat de iluzia acestei critici pure, imanente, pentru care nu exista nimic înafara operei, nici lumea, nici biografia scriitorului, nici un fel de determinism, dupa cum se poate constata din analiza speciala consacrata celor mai bune carti de critica ale deceniului sapte (Adrian Marino despre Macedonski, Mihail Petroveanu despre Bacovia, I. Negoitescu despre Eminescu, Lucian Raicu despre Rebreanu, Nicolae Manolescu despre Maiorescu, Ion Pop despre avangardism). Îi vede limitele si de aceea releva tentativele de iesire din acest exclusivism estetic cuceritor (Nicolae Balota despre Urmuz, Sorin Alexandrescu despre Faulkner, Liviu Petrescu despre realitate si romanesc) si întelege foarte bine reactiile: „Dupa doua decenii de scurtcircuitare permanenta a literarului, era fireasca pledoaria deschisa pentru o critica pura care separa discursul literar de toate celelalte tipuri de limbaje. Pentru criticii saizecisti, interpretarea însemna prin excelenta utopia întâlnirii pure (spun „utopia“, pentru ca aceasta tabula rasa era imposibila) a criticului cu opera, fara medierea vreunei idei de natura filozofica, sociologica, istorica, ideologica etc. (…) Necomparatista prin natura ei, critica pura izola fiecare scriitor în eprubeta, considerându-l unicat absolut. Simplul gest de a-l compara cu alti scriitori sau de a banui contactul cu o filozofie anume echivala cu a-i nega singularitatea“ (p. 270). Când aceasta critica estetica pura va tolera alaturi de ea critica filosofica, sociologica, psihanalitica, stilistica, structuralista, comparatista etc, plus o istorie literara reînnoita, abia atunci diversificarea formelor criticii va intra în normalitate.
Nasterea adevaratei critici literare românesti în deceniul sapte e o poveste de istorie literara pe care Alex Goldis o relateaza cu inteligenta si spirit critic, cu o rara acuratete a naratiunii si cu o argumentatie bine strunita în evidentierea unei deveniri. Autorul are perspicacitatea de a evidentia personalitatile si originalitatile lor de afirmare si de autodefinire. Pentru ca, evident, nu exista o singura critica, exista tot atâtea forme de critica câti critici de talent exista. Ar trebui, poate, sa admitem ca critica literara, ca disciplina, nu este decât o inventie a criticilor literari. „Acestia sunt de obicei profesori, «doctori în literatura», cum le spunea Mauriac, si lor le revine meritul de a fi descoperit ca literatura se poate nu numai citi, dar si studia“. (Recunoasteti parafraza si citatul din ultimele doua fraze?)
Istoria literara nu e chiar atât de reprobabila si imposibila, mai ales daca înalta un monument criticii literare, tentate sa o dispretuiasca sau doar sa o subestimeze dintr-un simpatic complex de superioritate. Evolutia criticii literare nu exista decât în constiinta istoriei literare, nu e un fapt obiectiv (nu-i asa?), exista atâtea versiuni subiective câti istorici literari stiu sa o relateze sau, mai degraba, sa o inventeze. Povestea merita continuata pentru deceniile opt-noua si cred ca Alex Goldis o va face cu aceeasi stiinta (de istoric literar) si acelasi talent (de critic literar).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper