Dosarul unei victorii partiale

Un articol de GEORGE APOSTOIU

În sfârsit, ONU a adoptat Tratatul privind comertul international cu arme clasice. Dupa cel din 1996 prin care au fost interzise experientele nucleare, acesta este al doilea document major din domeniul dezarmarii. Cu câtiva ani în urma, Don Mahley, negociatorul Statelor Unite, socotea demersurile pentru reglementarea comertului cu arme o utopie comparabila cu cele descrise de Thomas Morus, la 1516, în faimoasa lui lucrare „Utopia“, consacrata organizarii ideale a omenirii.
Obiectivul tratatului ar fi trebuit sa fie controlul traficului licit de arme si prevenirea celui ilicit. În stadiul evolutiilor politice de azi, acesta nu poate fi atins. Asa încât sa ne multumim cu putin, pentru ca tabloul industriei mortii este cutremurator. În fiecare minut, doua vieti omenesti sunt curmate cu arme de foc; zilnic, sunt produse opt milioane de arme, si munitie suficienta pentru a ucide de doua ori populatia globului; anual, piata mondiala a comertului licit cu arme conventionale – cel ilicit nu intra în calcul – este de 1.500 de miliarde de dolari. Informatiile le am din presa internationala, de care ma voi folosi, în continuare, pentru a realiza un succint dosar al adoptarii la ONU a acestui instrument juridic international.
Istoricul tratatului
1997 – Laureati ai Premiului Nobel pentru pace, sprijiniti de ONG-uri, reclama adoptarea unui Cod de conduita al „transferului international de arme“;
2000 – Cu ajutorul juristilor, a organizatiilor pentru apararea drepturilor omului si a asociatiilor umanitare, câteva ONG-uri elaboreaza primul „proiect de conventie-cadru privind transferul international de arme“;
2003, decembrie– Brazilia, Cambodgia, Costa Rica, Finlanda, Macedonia si Mali se pronunta pentru un „tratat de reglementare a comertului cu arme“;
2004, septembrie – Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii anunta ca este favorabil adoptarii unui „tratat de reglementare a comertului cu arme clasice“;
2005, octombrie – Uniunea Europeana sustine ideea guvernului britanic. Sa observam ca preferintele ezitau între transfer si comert cu arme, elemente sensibile de concept într-un acord international.
2006, 6 decembrie – Adunarea generala a ONU adopta rezolutia „Spre un tratat privind comertul cu arme: stabilirea normelor internationale comune pentru importul, exportul si transferul de arme clasice“. Este lansat procesul negocierii „unui instrument global si constrângator juridic pentru stabilirea de norme internationale comune în privinta importurilor, exporturilor si transferului de arme clasice – TCA“;
2009, octombrie – dupa un lung boicot al negocierilor de catre Administratia Bush, Statele Unite anunta ca sustin ideea adoptarii tratatului;
2012, 2-27 iulie – prima conferinta de negocieri finale; pentru aprobare, din precautie si suspiciuni, marile puteri introduc regula unanimitatii, de care nu ele se vor folosi, ci Coreea de Nord, Siria si Iranul, pentru blocarea negocierilor;
2013, 18-28 martie – a doua conferinta de negocieri; din nou cele trei state belicoase blocheaza adoptarea proiectului; este luata decizia introducerii dosarului în Adunarea generala a ONU si adoptarea tratatului cu 2/3 de voturi.
2013, 2 aprilie – Dupa sapte ani de negocieri, tratatul a fost adoptat cu 154 de voturi favorabile, 23 de state s-au abtinut, iar Coreea de Nord, Siria si Iranul, ca si pâna acum, au votat împotriva.
Dupa ce va fi ratificat de 50 de state, tratatul va intra în vigoare, iar pentru statele semnatare el va deveni obligatoriu.
Din culisele negocierilor
Pentru ca un astfel de instrument juridic constrângator sa fie credibil era nevoie ca principalii exportatori de arme, care sunt si membri permanenti ai Consiliului de Securitate – Statele Unite, Rusia, China, Franta si Marea Britanie – sa se puna de acord. Aceasta a fost partea cea mai delicata a negocierilor. Ca si pozitiile statelor belicoase, obstructiile altor state interesate în achizitionarea de arme au contat si ele suficient de mult în negocieri. Proiectul initial prevedea angajarea statelor pentru interzicerea armelor care prezinta „un risc preponderent“ pentru comiterea de „grave violari ale drepturilor omului“, acte de terorism sau conduc la aprovizionarea retelelor de crima organizata. Unele tari nu au crezut în reusita demersurilor. A aparut astfel „grupul scepticilor“, care va contribui la trenarea negocierilor. India, Pakistanul, Japonia sau Arabia Saudita insistau pentru recunoasterea principiului „dreptului la legitima aparare“. Acuzata la ONU ca furnizeaza arme regimului lui Bachar al-Assad, Rusia s-a vazut constrânsa sa aiba o pozitie apropiata „grupului scepticilor“. Primul compromis major s-a realizat în iulie 2012. Alegerile din SUA au ridicat însa un obstacol suplimentar. Democratii aveau interesul ca adoptarea tratatului sa nu se produca înainte de acestea (noiembrie 2012), temându-se ca votul american poate fi folosit de republicani împotriva lui Barack Obama. Temerea era îndreptatita. Puternicul lobby pentru comertul cu arme reunit în National Rifle Association (NRA), legat puternic de republicani, se pronunta împotriva tratatului si ameninta ca acceptarea acestuia va conduce la amendarea prevederilor Constitutiei prin care este autorizata posesia de arme. Pretextul era fals, evident, pentru ca reglementarile se refereau la comertul între natiuni.
Materia reglementarilor
În forma finala, tratatul reglementeaza nu „comertul“, ci „transferurile internationale“: importuri, exporturi, tranzitul si courtajul (plata intermediarilor). Aici intra o gama relativ mare a „materialelor de lupta“, de la pistolete la rachete, avioane, nave de razboi. Forfecat prin tehnica amendamentelor, printre materiale nu se regasesc dronele (avioane fara pilot), transportoarele de trupe blindate, echipamentele destinate fortelor de ordine si alte categorii de arme. Cea mai importanta limita a tratatului se afla chiar în principiul reglementarilor: statele au responsabilitatea „autoevaluarii“ riscurilor exporturilor de arme (în text: „material de armament“). Adica, ele evalueaza înaintea oricarei tranzactii daca armele vândute risca sa fie utilizate pentru „violari grave“ ale drepturilor omului. Or – nu este de demonstrat –, în materie de drepturi ale omului marile puteri nu se afla pe pozitii identice. De aici, posibilitatea de interpretare subiectiva a eventualelor încalcari ale tratatului. Aceeasi lacuna se repeta si în privinta evaluarii pericolului ca armele vândute sa ajunga în mâinile teroristilor si ale membrilor retelelor de crima organizata. În astfel de situatii, „statul (exportator) este obligat sa refuze tranzactia“. Terenul este alunecos, disculparea nu este greu de obtinut. Macar doua dintre exceptiile obtinute de marii exportatori de arme sunt, de asemenea, discutabile. Prima se refera la faptul ca „ajutoarele militare bilaterale“ nu intra sub incidenta reglementarilor. A doua, solicitata de Statele Unite (principalul furnizor de arme conventionale, acoperind 30% din piata mondiala), stabileste un tratament separat pentru munitii. Ambele exceptii dilueaza serios materia tratatului.
Pozitii oficiale
Dupa alegeri, Statele Unite au fost favorabile adoptarii tratatului. Secretarul de stat John Kerry a salutat votul din Adunarea Generala a ONU si si-a exprimat speranta ca acesta „poate contribui la întarirea securitatii internationale“. Pentru uz intern, Kerry a dat asigurari ca tratatul nu impieteaza asupra Constitutiei SUA în privinta garantarii dreptului cetatenilor americani de a poseda arme. Pentru a-si proteja interesele, China s-a abtinut de la vot, preferând o pozitie de expectativa. Si Rusia s-a abtinut. Ambasadorul Victor Ciurkin a explicat abtinerea astfel: „Textul tratatului va fi examinat cu toata grija la Moscova înainte ca Rusia sa decida asupra utilitatii aderarii sau ne-aderarii sale“. El a deplâns lacunele textului, printre care si „absenta controlului specific“, si a apreciat ca „sunt insuficient de clare criteriile de evaluare a riscului“. Astfel de criterii, spune ambasadorul rus, nu sunt operabile pentru împiedicarea alimentarii teroristilor din Cecenia. Pornind de la solicitarea Frantei si Marii Britanii pentru exceptarea de la embargoul impus Siriei si sprijinirea cu arme a opozitiei, ambasadorul Ciurkin a pus sub aceeasi logica si cazul sprijinirii opozitiei siriene. Premierul britanic David Cameron crede ca ne aflam în fata „unui acord istoric care va salva vieti si va usura imensele suferinte provocate de conflictele armate“. Iar ministrul de externe german Guido Westerwelle considera succesul doar „o etapa importanta“ care va trebui urmata „de o alta, cu reguli înca mai ambitioase“.
Câteva observatii
Chestiunea „autoevaluarii“, adica elucidarea scopului pentru care vor fi folosite armele vândute ramâne la latitudinea exportatorului, lasa destule sanse profitului. Totusi, din aceasta prevedere sa luam partea buna: ea va putea sa scoata la iveala, ulterior tranzactiilor, seriozitatea cu care un stat ia în calcul riscurile de razboi. Istoria recenta ofera motive suficiente de reflectie. Analistii amintesc cazul Frantei de dinainte de 2009 si spun ca Parisul ar fi trebuit sa cântareasca bine înainte de a vinde arme Bahreimului, Libiei sau Siriei. Acum, rebelii djihadisti-salafisti din Mali lupta împotriva soldatilor francezi cu armele vândute Libiei de Paris în vremea prieteniei dintre fostul presedinte Sarkozy si dictatorul Gaddafi. O a doua observatie de luat în seama: expertii considera ca ar fi fost mai bun un sistem independent de control, în locul „autoevaluarii“. Dar, este evident, pentru un astfel de instrument cei interesati nu vor accepta niciodata transparenta totala. Dovada cea mai buna este ca ei au reusit sa elimine din tratat orice sanctiune pentru cei care îl încalca. De aceea, adoptarea lui este o victorie doar partiala. Sau, cum spunea ministrul german Guido Westerwelle, o etapa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper