Discutii libere (III): „Cand toca de liturghie“

Raspunsul la întrebarea nerostita, din finalul la „Discutii libere (II)“ („Cultura“. Serie noua, nr. 7 (411), 28 febr. 2013, p. 29-30), ramâne valabil si pentru însemnarile de mai jos (minus un etc., nu stiu cum strecurat acolo, ca si numele propriu Sorodoc, tiparit cu litera mica).

Ne pastram, deci, în perimetrul spatiului monahal, producator de bijuterii poetice, de genul acelui „madrigal“ în care întâlnim o mostra de „lirism obiectiv“ („Dragul meu acolo scrie“, „ma mângâie“, „ma potriveste“ etc.) descoperit de criticii literari, la vremea respectiva, ca o inovatie si o particularitate a poeziei lui George Cosbuc.
Pe de alta parte, o stire de presa recenta, în care se relata despre un preot ortodox român, din regiunea Cernauti, care s-a calugarit, întemeind o manastire si un azil pentru copiii bolnavi si dezavantajati, în timp ce sotia lui, preoteasa, a ales calea calugariei la o manastire de maici, contine, în mare, datele unei naratiuni ritmate si rimate, ampla (385 de versuri!), culeasa de G. Dem. Teodorescu de la Petrea Cretul Solcan, „lautarul Brailei“, „scrisa la Bucuresti, în 14 mai 1884“ si publicata sub titlul „Toader Diaconul“, în celebra sa colectie „Poezii populare române“, 1885, în sectiunea A. „Colinde solare si religioase“. Urarea finala, „La multi ani cu bine/Si cu sanatate/La toti dumneavoastra“, îndreptateste, cel putin formal, încadrarea textului lautarului brailean în categoria „colinde“, ipostaza sub care îl înregistreaza si Monica Bratulescu în „Index tipologic si bibliografic al colindei“, sub nr. 158 „Diacon si diaconeasa calugariti“, cu o singura varianta, aceasta din colectia lui G. Dem Teodorescu, cu mentiunea „dub.“=dubioasa si rezumata astfel: „Pentru a rasplati piosenia diaconului si diaconesei, Dumnezeu face diverse minuni“ (Bratulescu 1964, 270).
Când, vreodata, cineva va starui asupra repertoriului vestitului cântaret de la sfârsitul secolului al XIX-lea, originar, se pare, din Vâlcea, descoperit de folcloristul G. Dem Teodorescu la Lacul Sarat, Braila si omagiat de acesta într-o conferinta tinuta la Ateneul Român în 1884 vom avea înca o confirmare a faptului ca lautari de alta data nu erau simpli colportori, transmitatori de cântece învatate de la cei mai în vârsta decât ei, imitatori, ci si creatori autentici, originali în masura în care o creatie orala, prin natura ei „conformista“, „formulara“, o „arta autografica“, permite originalitatea.
Oricum, fara sa fie un mixtum compositum, poemul „Toader Diaconul“  e un bun exemplu de ceea ce s-ar putea numi intertextualitate la nivelul repertoriului aceluiasi interpret, dar si la nivelul poeziei populare în general. Hotarârea batrânului diacon si a sotiei sale de a se calugari este pecetluita printr-un juramânt („Ei ca s-au legat /Si ei s-au jurat/Pe pâine, pe sare, /Pe dalbe icoane“), foarte asemanator cu juramântul mesterilor din balada despre „jertfa zidirii: „Cu toti se lega, /Cu toti se jura/ Pe pâine, pe sare, /Pe sfinte icoane“. Lacasul de rugaciune ridicat de diaconita, în „Chip de manastire/ Si de pomenire“ este definit în aceiasi termeni ca si constructia planuita de Mesterul Manole si tovarasii sai care cauta „Loc de manastire /Si de pomenire“. În fine, locul ales pentru recluziune de cei doi asceti are toate caracteristicile locului pustiu, departat de lume, nelocuit: „Acolo traia./Voinic nu vedea/Si nici n-auzea/Vreun popa tocând,/Vreun câine latrând,/Vro mierla cântând“, sau în cazul batrânului pustnic, „Nimic sa nu vaza/Si sa nu auda,/ De frate, de ruda/Nici popa tocând,/Nici clopot tragând,/Nici pasari cântând…“, ceea ce se regaseste, cu modificarile de rigoare, în descântece: „Sa te duci, iar duci,/Unde popa/Nu toaca,/ Unde fata/Nu joaca,/Unde cocos/Nu cânta. / Unde vaca/Nu zbiara,/Unde pisica/Nu miorlaie“ (Descântec de deochi, Valenii de Munte, Prahova, 1870, la G. Dem. Teodorescu, s1885t 1982, 422) sau „Unde cocos nu cânta,/Unde iarba nu-nverzeste/Unde cioban nu chiuieste,/ Unde popa nu citeste“ (Idem, 425).
Boala, „agentul malefic“ din descântece este îndreptat spre un loc al absentei a tot ce   tine de uman (fata, cioban), de viata în general (cocos, vaca, pisica, iarba), de spiritual (popa, care nu toaca, nu citeste), un loc al pierzaniei, al distrugerii, al nimicirii, în vreme ce în textul epic „Toader Diaconul“, colind sau ce va fiind acesta, locul depopulat, marcat prin multiple absente, indica mai ales izolarea, ruperea de lume, retragerea în sine, meditatia, comunicarea directa cu Divinitatea „A calugarita/Alba la pelita/Neagra la cosita,/Ea, cât a trait,/Bine s-a gândit:/Viata c-a trait/Tot în schimnicit,/În lume cu trupul,/La mine (adica la Dumnezeu – n.n. N. C.) cu gândul“, dorinta ei fiind „În Domnul sa creaza/Nimic sa nu vaza“, ca si aceea a diaconului care pleaca „La calugarie/’N neagra schimnicie/Prin naltii de munti,/Prin codrii carunti,/Ca sa nu auda/De frate, de ruda,/Nici popa tocând,/Femeie trecând,/Pasare cântând/Si câine latrând…“.
Suntem, daca interpretarea noastra este corecta, în fata unui document oral autentic al isihasmului românesc, doctrina ascetica de origine bizantina, fundamentata mai târziu (sec. XIV) de Grigore Palama, prin care se încearca apropierea omului de  Dumnezeu  prin rugaciuni repetate, puternic interiorizate. Nu stiu daca teologii, istoricii fenomenului isihasmului în spatiul cultural românesc au luat în consideratie acest text „dubios“ din colectia clasica, celebra, a lui G. Dem. Teodorescu; daca da, mea culpa, pentru nestiinta, daca nu…
În fine, mai starui un moment pe una din absentele semnificative ale acelei lumi în care sihastrii îsi traiau viata lor de rugaciuni si meditatii – toaca, dar si clopotul, obiecte rituale nelipsite, altminteri, spatiului monahal. Asupra celei dintâi ne atrage atentia un studiu doct, „Chemari de toaca“ , poate nu îndeajuns cunoscut publicului larg, dar luat în consideratie de catre specialisti, atâta timp cât a fost distins, la aparitie, cu un prestigios premiu al Academiei Române. E drept ca în vremea când cercetatoarea îsi desfasura, cu tenacitate, cu cerbicie chiar, investigatiile de teren în asezarile monahale de pe întreg cuprinsul tarii si îsi promova, cu asiduitate, proiectul, nu putini erau aceia care priveau eforturile sale cu destula neîncredere, ca sa nu zic cu zâmbetul pe buze, în spiritul stramosestii noastre zeflemele.
Toaca este nu numai un obiect de cult, prezent în majoritatea bisericilor din mânastirile ortodoxe, dar si un semn cultural puternic semiotizat, având, în primul rând, o functie liturgica si o vasta încarcatura simbolica. Obiectul ca atare a iesit, se poate spune, din spatiul monahal sau bisericesc, devenind o componenta importanta a unor obiceiuri populare, precum „toconelele“, „rit marunt“ practicat de copii în Joia Mare, de înainte de Pasti, anuntând apropierea marii sarbatori a Învierii Domnului si bucuria sfârsitului Postului, cu privatiunile sale alimentare: „Toco, toconele-le/Poimâine-s Pastele-le/Da-le dracu de urzici/Ca-s mai bune oua dulci/Câte-un ou rosu de Pasti/Sa-l mâncam cu cozonaci“ (Cristescu 2012, 71-83 unde alaturi de „toconele“ se mentioneaza si alte obiceiuri legate de toaca – „vergelul“, „bricelatul“, „strigarea peste sat“, ca si  unele practici cu scop apotropaic sau gospodaresc ).
Eliberata de functiunile ei liturgice, de chemare a obstii la rugaciune, de anuntare a începutului slujbelor, de trecere de la timpul cotidian la cel liturgic (Cf. Cristescu 2012, 54 urm.) toaca, batutul toacei conserva în mentalul popular functia de marcare a timpului, un timp „tare“, un timp al amintirii: „Când toca la Radu-Voda/Eu sedeam cu puica(-n) vorba/O tineam pe pajiste/ Si-i vorbeam de dragoste…“ sau „Când toca la Radu-Voda,/Eu stam cu puica de vorba,/Si-o tineam de cingatoare/Si-mi jura pe sfântul soare/Si pe Sfânta Nascatoare/Ca pe altul nu mai are./ Când toca de liturghie,/Eu stam cu puicuta-n vie,/Si sedeam pe pajiste/Si vorbeam de dragoste./ Când toca la Gheorghe-n deal/Sedeam cu puica pe mal,/Sedeam pe pamântul gol/Si-o strângeam la sân cu dor./Când toca la Sfânt-Ilie,/Puicuta mi se mânie:/Cin’ s-o gasi sa ne-mpace/ Mare pomana si-ar face“ (G. Dem Teodorescu, op. cit., p. 361).
De notat, în finalul acestor însemnari, ca cele doua texte de mai sus provin din Bucuresti, primul fiind „scris dupa repausata mea mama – zice G. Dem. – în 1870“, al doilea preluat dupa o brosura de colportaj, „Dorul“, din 1882, facând parte din acele „cântece de lume“, în mare voga la jumatatea secolului al XIX-lea. Ca dovada, indicatia vaga, dar cu atât mai semnificativa, de sub varianta consemnata în colectia Gr. G. Tocilescu (1900), „De la lautarii din Bucuresti“: „Foaie verde loboda,/Gura lumii sloboda./Lasa lumea sa vorbeasca, /Numai puica sa-mi traiasca./ Când toca la Radu-Voda, /Eu eram cu puica-n vorba;/Când toca la leturghie,/Eu eram cu puica-n vie/Si mâncam la razachie, /Razachie de cea turceasca,/Dumnezeu sa ne pazeasca/De dragostea femeiasca,/Te usuca, te faci iasca“.
De retinut ar fi si cele câteva puncte ale unei geografii mitico-religioase, cu principalele asezaminte monahale ale Bucurestiului de acum doua veacuri. Despartita de semnificatia ei religioasa, liturgica, toaca este asociata erosului, facându-se un cuplaj  nepermis între timpul rugaciunii, smereniei, puritatii, pocaintei si acela al iubirii pamântene, carnale („o tineam de cingatoare“, „o strângeam la sân cu dor“), cu atât mai vinovata cu cât se manifesta într-un timp încarcat de sacru. Poate ca datorita acestei asocieri, toaca va fi fost eliminata din spatiul ascezei, al rugaciunii si al solitudinii („Unde popa nu toaca“) pe care îl cauta isihastii, sihastrii, schimnicii, precum Toader Diaconul si diaconeasa lui, desi în planul credintelor, toaca este instrumentul, unealta cea mai eficienta în lupta cu Diavolul, numit, în frazeologia populara, „Uciga-l Toaca“, cu aceeasi eficienta ca si crucea („Uciga-l Crucea“), cu care este chiar echivalata.
Puternic marcate în spatiul monahal, semnificatiile sacre ale toacei sunt complet „uitate“ în lumea cântecelor de lume care slavesc iubirea libera, neîngradita de conventii sau prejudecati.

 
Note:  (1) Constanta Cristescu, „Chemari de toaca. Repertoriul românesc. Monografie, Tipologie si Antologie muzicala“. Editia a II-a, Editura Lidana, Suceava, 2012, cu un „Cuvânt pentru repunerea în circulatie a unei prestigioase carti“ de prof. univ. dr. Vasile Vasile si o „Introducere la editia a II-a“ de autoare, din care aflam ca prima editie a aparut la Editura Academiei Române, în „Colectia Nationala de Folclor“, în 1999, si a fost distinsa cu Premiul „Ciprian Porumbescu“ al Academiei Române pe anul 2001  (2) Prezentate într-o maniera enciclopedica, în devenirea lor istorica, de Pr. Dr. Nicolae Cojocaru, „Istoria traditiilor si obiceiurilor la români I Din preistorie pâna la mijlocul sec. al XIX-lea“, Editura Etnologica, Bucuresti, 2008, Idem, vol.  II, „Perioada moderna si contemporana. Ciclul calendaristic“, vol. III, „Perioada moderna si contemporana. Nasterea, nunta, înmormântarea. Obiceiuri ocazionale“,  2012. V. de ex., în vol. II, „Ciclul pascal“, Toconelele, Strigarea peste sat, Valaritul, Bricelatul, La toaca. Pentru aceasta din urma practica, autorul noteaza: „Mersul la toaca este de datina mai veche, ca un mod de celebrare în spatiul ecleziastic, unde de Pasti este dezlegare pentru toti de a trage clopotele si a bate toaca. Îndeosebi tinerii si copiii prefera sa mearga la toaca, unde a trage clopotele este o noutate la care au acces o data pe an“, p. 652.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper